Valeriu Anania – Memorii – 1

Posted by: A Reader on: 3 ianuarie 2010

• In: Recenzii
• Comment!

Valeriu ANANIA, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Autorul, care si-a semnat intotdeauna cartile cu numele ”mirean”, e mai cunoscut ca Bartolomeu Anania, arhiepiscopul si mitropolitul Clujului, contracandidatul PF Daniel la scaunul de patriarh, perceput de multi ca liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii ortodoxe – ceea ce, cum am mai zis, e foarte amuzant pentru cine i-a citit cartile…

Marturie a unui destin neobisnuit, cartea are ea insasi o poveste neobisnuita. E compusa din doua parti – am putea zice din doua carti – scrise la 30 de ani si cateva mii de km distanta. Prima jumatate a fost scrisa in America, la Detroit, in 1974 – unde a si ramas, intr-un seif de banca, zeci de ani, menita a fi publicata numai dupa moartea autorului; a doua in Romania, la Cluj, incepand din 2004.  Autorul era pe la 50 de ani cand o scria pe prima, peste 80 de ani la a doua; la prima, era calugar si preot; la a doua, arhiepiscop si mitropolit. Nu stiu care dintre aceste diferente fac diferenta, dar  e o mare diferenta intre cele doua parti - asa ca  ma voi ocupa de ele pe rand.

Fiind o carte de memorii, autorul spune explicit, in prefata, ca nu vrea sa faca literatura si  - prin comparatie cu celelalte carti ale sale, cu titluri imposibile ca “Rotonda plopilor aprinsi” sau “Amintirile peregrinului apter“, in care intalnim expresii ca  “O, clipa antropofanica a vazului fecund !” – se vede ca din incercarea de a nu face literatura, literatura lui are de fapt de castigat: cartea e povestita pe un ton simplu si firesc, lipsit de floricele stilistice dar nu lipsit de farmec. 

Prima parte este, cum remarca Paul  Cernat in Observatorul Cultural, “un roman nonficţional picaresc, de mare forţă epică, unitar, fără discontinuităţi.” Cat despre autor, spune Stefan Cazimir in Romania Literara, “prin experienţele de viaţă parcurse, el este cel mai “romantic” dintre scriitorii români contemporani! “

Din primele pagini, autorul intra direct in subiect povestindu-si nu tocmai sfanta tinerete legionara. Adolescenta, mai bine zis, de la 15 la 19 ani, cand spiritul de fronda si de aventura specific varstei gasise acest debuseu: Fratia de Cruce, UTC-ul legionarilor. Ce putea fi mai cool decat sa faci parte din “elita” secreta  a generatiei tale,  sa mergi la intalniri conspirative, in marsuri secrete prin padure,  chiar si sa muncesti cu avant, cot la cot cu camarazii tai, in tabere de munca patriotica (se pare ca nu comunistii le-au inventat) cantand voios “Avem doar gloante pentru tradatori“  dar mai ales sa treci granita in Iugoslavia, noaptea, prin zapada pana la genunchi, riscand sa mori inghetat daca nu impuscat de granicerii sarbi, sa iti uimesti consatenii tragand cu pistolul in timpul slujbei de boboteaza, sa ai cateva gloante ascunse in banca, la scoala… Altfel era un elev bun, studios, foarte apreciat de profesori.

Culmea e ca in perioada asta n-a patit nimic, nici macar cand armata le-a perchizitionat seminarul, cand cu inabusirea rebeliunii legionare – a reusit sa-si ascunda gloantele (in candela icoanei din clasa) si pistolul, destul de bine ca sa nu fie gasite (decat peste multi ani). Asta in sfarsit i-a trezit, i-a facut sa-si dea seama ca nu-i de joaca si, scapati cu bine de perchizitie, si-au dizolvat de comun acord organizatia. Dar necazurile lui aveau sa vina abia de atunci incolo, dupa incheierea activitatii legionare si a scolii - prima arestare are loc in vara de dupa absolvire - si trecutul verzui avea sa-l urmareasca timp de decenii, purtandu-l printr-un lant de puscarii antonesciene si comuniste.

Tot in vara de dupa absolvirea seminarului avea sa se petreaca alt eveniment major din viata lui: intrarea la manastire. Viitorul mitropolit si candidat la scaunul patriarhal marturiseste cu franchete ca n-avea vocatie - pana atunci nu fusese chiar un ascet: fuma, avea prietena, nu ocolea nici carciumile, in ciuda mustrarilor din sedintele fratiei de cruce - ca a facut-o mai degraba ca sa scape de armata, de razboiul care incepuse. 

Curand incep sa se adune deziluziile, in contact cu realitatea vietii manastiresti:

Vladica Eugeniu ma folosea drept tahigraf, imi dicta cate o scrisoare adresata unui “preaiubit frate in Hristos”, ii spunea ce-i spunea, intrerupea scrisoarea si comenta cu un oarecare cunoscut asupra adresantului, ca-l stie el ce fel de poama este, de cand cu escrocheria de la Alba Iulia, continua dicteul cu “ne este cunoscuta dragostea Preasfintiei Voastre fata de Smerenia Noastra”, comenta iarasi pe seama acestui bandit care ajunsese vladica prin interventia crapilor cu care-l indopa pe ministru, si incheia cu “Primiti, Va rugam, Preasfintite, ale Noastre intru Hristos fratesti imbratisari”.

(va urma)

Etichete: Bartolomeu Anania, carti, legionari, literatura romana, religie, scriitori romani, Valeriu Anania