Teaser 3

Posted by: A Reader on: 29 ianuarie 2010

• In: Uncategorized
• Comment!

De data asta unii dintre voi (cel putin una dintre voi) vor recunoaste cu usurinta cartea din care am extras fragmentele acestea:

J’ai l’art de bien remplir mes jours, zicea Serban Romano adeseori, prin 1935, 36, 37. [...] De pilda, in ziua de 2 mai 1935, sau 36, sau 37, se trezi, ca de obicei, la ora 9 dimineata. Il trezi soarele care batea prin perdelele de matase groasa, brosata, si facea o dara lata de lumina pe parchetul bine lustruit, pe Ghiordezul de pe jos [...], pe un secretaire de lemn scump, cu capacul boltit, ce lucea in lumina de parc-ar fi fost uns cu miere, incat nu i se mai vedea, din pricina luciului, scutul cu leul heraldic care semana a mops, incrustat cu lemn galben pe lemn chihlimbariu; lumina urca pe perete, facand sa sclipeasca o mica oglinda Louis XV pe care era pictata cu alb sters o silueta de cucoana  in rochie a paniers, de parca se oglindea in ea o minuscula fantoma.

[...] Serban intinse moale mana spre soneria care atarna la capul patului si suna, cu ochii intredeschisi. Peste cateva secunde intra Nicolae, feciorul, cu un pahar de zeama de rosii pe o tava.  [...] Se uita la tava:  o tavita de argint, cu trandafiri gravati adanc in metal: Viena, 1830. Ii placea. Totdeauna ii placea s-o vada. [...] Mai bau un pahar,  apoi se duse in baie si statu o jumatate de ora sub dus. [...] Suna iar. Nicolae sosi cu un platou mare pe care erau carnaciori fripti, fierbinti, friptura impanata cu slanina,  in bucati mici, ceai intr-o foarte frumoasa ceasca cu capac, portelan al Companiei Indiilor, cozonac, sunca, dulceata de capsiuni, dulceata de nuci, dulceata de portocale, dulceata de cirese si dulceata de ananas,  in castronase, si un pahar mare si-o sticla aburita de Pilsener Urquell. Serban ramase mai intai cu ochii la ce avea in fata: dulceturile in culori nobile, opal, topaz-ars, agata, jad (nucile), diamnat galben (ananasul), sunca trandafirie; lua ceasca de ceai si se uita la ea: avea pictati pe dansa marinari cu pantaloni largi, chinezi fumatori de pipe lungi,  cladiri misterioase, dar vesele la culoare, palmieri; iar ceaiul era perfect si mirosea bine.

Manca din toate si bau tot ce era pe platou apoi suna iar; Nicolae disparu cu platoul, iar Serban aprinse o tigara de foi (“Flor Fina”) pe care o fuma in pat pana la ora zece si jumatate, citind ultima carte care-i venise de la Paris: Suplement au voyage de Cook, de Jean Giraudoux, cu ilustratii de Christian  Berard. “Ce incantatoare badinerie! Ce deliciu al usurintei,  al gratiei,  al celei mai amabile senzualitati; in fond nu exista decat asta: visarea, placerile carnii, frumusetea” se gandi Serban Romano. Apoi isi aminti, putin de tot, pe furis, ca a inceput sa se urateasca, sa imbatraneasca, sa se ingrase; dar isi goni indata acest gand si continua sa citeasca.

Cand ispravi cartea si tigara de foi, se ridica alene si incepu sa se imbrace. “Trebuie sa fac macar o partida de tenis, altfel o sa ajung un monstru”, se gandi el, punandu-si o camasa perfect scrobita, pe care- o simtea proaspata si racoroasa pe piele;  [...]

Serban se dadu jos si se duse sa-i salute de pe marginea terenului pe Alexandra Lascari, vara-sa, care la treizeci si cinci de ani parea ca are douazeci si cinci, zvelta, blonda, numai cu picioarele prea masive si grele, apoi pe Ionel Haralamb, distins, subtire, cu capul uscativ, cu pielea lipita pe oasele obrajilor si tamplele carunte si celelalte semne ale uzurii speciale pe care o da intoxicatia cu bautura, tutun, mancare buna si excesele erotice, echilibrate prin sport intens. Mai era acolo o pereche mai tanara cu care jucau cei doi si niste pusti zdrentarosi care adunau mingile. [...] Se aseza pe o banca, picior peste picior, si mai scoase o tigara, ii taie varful cu grija, o aprinse si se uita prin fumul ei albastru la peluzele bine udate, la plopii argintii, la licarul apei tremuratoare a lacului. “E ca un Bonnard” se gandi el, cu o moliciune voluptuoasa in trup. Se uita la vara-sa. “Draguta Alexandra. Ochi frumosi, ca viorele. Unde-o fi Cezar in clipa asta? La banca, evident, sau la Bursa, sau la Ministerul de Finante, sau in vreo vizita de afaceri. Ea joaca tenis. Probabil ca traieste cu Ionel Haralamb. Foarte discret, evident. Toata lumea traieste cu toata lumea, foarte discret. Viata e agreabila in Bucurestiul asta, in fond, daca stii sa te izolezi de lucrurile neplacute sau sinistre. Trebuiesc ignorate si-atata tot.”

Intr-o zi pe la sfarsitul iernii 1948-1949, Alexandra Lascari se intorcea acasa cu un fileu in mana. Fileul era plin cu cartofi mici si in parte degerati, iar mana care-l tinea era obosita, asprita de spalat vase si rufe, inrosita de frigul care patrundea prin sparturile unei manusi uzate si descusute.

Alexandra incaruntise mult in iarna aceasta, fata ii obosise, pielea de sub barbie i se lasa; trupul ei mare si frumos devenise greoi, privirea viorie ii era acum stearsa, fara stralucire, pierduta in gol. Mergea in nestire pe stradutele acelui cartier vechi [...];  cartierul mirosea a ranced, si a statut,  si a inchis, a saracie si a bazar pentru saraci. Deasupra lui se inaltau in aerul rece si cenusiu turlele bisericilor zidite de boierii Vacaresti, si Parscoveni, si Gradisteni, si Cozieni, si de vechii starosti de bresle, cu desavarsire morti si nimiciti de uitare. Alexandra umbla aplecata spre stanga, ca sa cumpaneasca greutatea fileului din mana dreapta, care i se parea ca i se rupe din umar. Ii venea sa planga de oboseala si-i era frig. In fata unui magazin statea un sir  negru de oameni care se inghesuiau unul intr-altul, toti cu ochii spre usa pravaliei unde doi-trei barbati congestionati se  sufocau, vrand sa intre in acelasi timp si urland unul la altul, cu ochii iesiti din cap, lucruri neintelese. Alexandra se apropie de capatul cozii si-o intreba pe o batrana cu o broboada de lana impletita si cu fata cenusie:
- Ce se da?
Si facu semn cu barbia spre usa pravaliei.
- Nu stiu, maica. Mi se pare ca peste sarat, zise batrana, apoi il impunse  cu o gheara uscata pe un barbat care statea in fata ei:
- Nu stii ce se da, domnule draga?
Omul, cu mainile in buzunarele paltonului si cu o basca trasa pe sprancene, dadu din umeri incruntat, cu o furie statuta, clocita:
- Habar n-am… Orice s-ar da, bine ca se da…
Si statu mai departe, cu maselele stranse si capul intre umeri, vanat de frig si coclit de furie. Baba nu zise nimic si urma sa stea si ea, cu o rabdare mecanica. Scoase un ghem si niste ace din buzunar si incepu sa impleteasca un ciorap. Alexandra ramase acolo, ultima din coada, fara sa stie nici ea de ce, amortita, fara ganduri. O femeie legata la cap cu o carpa se apropie si intreba:
- Ce se da aici, tovarasa?
- Nu stiu, zise Alexandra. Mi se pare ca niste peste sarat.
- Peste sarat, carai afirmativ baba cu ciorapul, desi intre timp nu aflase nimic in plus,  care s-o intareasca in credinta ei.
- Peste sarat? zise femeia si-si lua randul dupa Alexandra.
Mai venira cateva persoane; dar Alexandra nici nu le lua in seama si statu acolo, fara ganduri, cu creierul din ce in ce mai vid, cu sufletul din ce in ce mai pustiu, pana se trezi la niste racnete.
- Nu mai e! intelegeti odata, tovarasi: nu mai e! Ce vreti sa facem noi? striga din rasputeri din usa pravaliei un tanar in halat alb mototolit si murdar.

Etichete: carti, literatura romana, scriitori romani, teaser