bughi mambo rag

Portraits of the Reader as a Very Young Man

Posted on: 6 Februarie 2010

Când ajungeam acasă, de obicei pe la 14:30, întram tiptil în casă ca să nu mă audă tata şi să mă pună la treabă. Săream gardul pentru că poarta scârţâia. Mă duceam la bucătărie să mănânc şi apoi o tuleam în camera mea unde dormeam o oră înainte de mă apuca de citit. Uneori, când tata era acasă, imediat ce mă aşezam în pat îl auzeam strigând din curte: “Florin!”. Ştiam că nu mai am scăpare. Răspundeam la apel şi făceam o mutră de parcă tocmai aş fi fost trezit din mormânt. “Ce note ai luat astăzi?” mă întreba tata, iar eu nu îi spuneam decât notele mai mari de 8 care deveniseră tot mai rare de la o vreme. “Hai du-te să stai cu vacile vreo două ceasuri că n-au ce mânca în povain!”, venea pe urmă replica lui. Îmbufnat şi nemulţumit de soarta mea, care îmi părea din cale-afară de crudă, îmi luam la subraţ o carte şi dicţionarul explicativ şcolar şi mergeam să stau cu vacile.

Păzeam vacile în albia unui pârâu care se varsă în Crişul Repede. Acolo, la capătul parcelelor noastre, tata închiriase o păşune plină de arini, sălcii şi brusturi. Eu dezlegam animalele, îmi făceam un culcuş în iarbă şi începeam să citesc. De obicei citeam tot ce nimeream. Crescând cu două surori mai mari, bine sfătuite în domeniul literaturii, ajungeam să citesc de multe ori cărţi pe care altfel nu le-aş fi citit la vârsta mea. Purtam dicţionarul cu mine pentru a mă asigura că înţeleg toate cuvintele.

Dar vacile nu ştiau de vorbă bună şi nu îmi permiteau perioade îndelungate şi liniştite de lectură. Începeau cu hameiul care se întindea peste arini, continuau cu trifoiul care creştea printre urzici şi apoi, încet-încet, ajungeau în lanul de porumb. Atunci, eu trebuia să arunc din mână cartea şi să alerg prin porumb, zgâriindu-mă pe faţă şi pe mâini, pentru a împiedica vacile să distrugă recolta tatălui meu. Operaţiunea se repeta la fiecare 15 minute. Când mă întorceam la culcuşul meu şi luam cartea de unde zăcea aruncată, nu mai ştiam exact unde rămăsesem. Citeam pagini întregi de două ori. Lucru dovedit până la urmă folositor având în vedere lecturile mele prea avansate.

Asta a fost Florin Puscas, blog descoperit recent undeva unde nu ma prea asteptam sa intalnesc un blogger-cititor: la zoso.

Conjuratia imbecililor a aparut la Nemira in 1995, in colectia Babel. Eu aveam 13 anisori pe-atunci si intrasem in clasa a VI-a. A fost prima carte pe care am cumparat-o eu si e baza fundamentului bibliotecii mele personale. Povestea e cam asa: pe vremea aceea familia mea cumpara uneori carti editate de Nemira, dar mai ales SF-uri. Mergeam adesea la librarie si existau liste cu carti “de cumparat” cu care trebuia sa jonglam luna de luna, salariile parintilor fiind foarte “de tranzitie”. Achizitiile se faceau dupa o deliberare democratica: cartile votate de cei mai multi erau cumparate.

Conjuratia imbecililor li s-a parut tuturor o prostie de carte – coperta nu i-a convins, iar in prefata existau cuvinte ca “meteorism”, “eructatie” si “piloric”. S-a decis rapid ca nu-i o carte potrivita pentru copii si ca parintilor nu le place. Si ca nu are rost sa fac atata galagie: o sa pot sa mi-o cumpar eu cand am sa fiu mare si de capul meu. Mi se mai servise aceeasi poveste si cu alte ocazii, dar in cazul acestei carti am hotarat eu prima oara ca insurectia civila este uneori necesara, in fata dictaturii majoritatii. Si m-am apucat sa strang banuti – cartea costa 5000 de lei, iar eu bani de buzunar nu aveam deloc. A durat multe luni pana cand am strans toti banii – din restul primit cand eram trimisa la mici cumparaturi; un leu de la lapte, un leu peste cateva zile cand mergeam la piata, nu mai mult, sa nu bata la ochi. Alte optiuni nu erau: eram rasplatita in prajiturele, cartofi prajiti si alte astfel de blamanjele pentru orice ma ofeream sa fac pe langa casa omului, prin vecini sau in familie.

Mi-am dat seama in aceste luni cum e sa-ti doresti neaparat ceva si sa nu il poti obtine decat platind o avere. E un sentiment de jena si de saracie pe care l-am mai incercat de-atunci, si pe care mi-as dori sa nu-l simta nimeni. I-am inteles atunci si pe parintii mei, carora sunt convinsa ca nu le-a fost usor sa intinda bugetul familiei cat sa fim aproape multumiti cu ce aveam.

Si a venit si ziua minunata cand m-am strecurat pana in Operei, la libraria Eminescu, si am cumparat Conspiratia imbecililor. Scena a fost haioasa: o fatuca mititica, mergand glont la raftul Nemira si apoi la casa, cu maruntii numarati si re-numarati zornaind in ghiozdan. Tanti de la casa s-a uitat lung la mine, a numarat si ea banii si cu regret n-a gasit nimic de comentat. Am fugit apoi acasa, m-am instalat in sufragerie cu achizitia si m-am pus pe citit. I-am lasat muti pe parinti, dar au citit si ei cartea dupa mine si au decis ca nu-i totusi rea.

Conjuratia imbecililor e si una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit pana atunci si de atunci: la prima lectura nu-mi venea sa cred ca exista o astfel de carte, trista si funny si scandaloasa si plina de emotie (ca sa nu mai spun de injuraturile creative). Am invatat multe din ea si m-am distrat de numa-numa citind-o; si-mi pare bine ca prima mea carte a fost ea.

Asta a fost adinab, care are Blog de carti si ma bucur sa vad ca a fost printre castigatorii acelui concurs Nemira la care a participat cu povestea de mai sus (eu in locul lor i-as fi dat premiul cel mare).

Amandoi au acum douazeci si ceva de ani – si sper ca veti fi de acord cu mine ca, atata vreme cat mai rasar tineri de genul asta, cartile nu sunt in primejdie, obiceiul lecturii nu e pe cale de disparitie si Cultura nu e pe moarte.

Bine, veti zice, dar astia sunt deja oameni in toata firea; in ziua de azi, copiii doar obligati mai pun mana pe carte. La care eu o sa va reamintesc ca si pe vremuri erau si copii de-aceia care trebuiau obligati sa citeasca:

Imi aduc aminte perfect care a fost prima mea „carte”. O brosurica de-aia cu o poveste de Ispirescu, de citeva pagini, cu caractere uriase, basca ilustratii. Era o corvoada ingrozitoare, ma apucau toate spumele cind ma obliga mama sa silabisesc cu voce tare, ma durea capu’, nu intelegeam nimic. Drept pentru care maica-mea era si mai ingrozita decit mine, presupun.   

Intr-o dupa-amiaza s-a bagat saraca in pat sa se odihneasca, m-a instalat pe mine pe un scaun si m-a anuntat ca o sa citesc toata cartea, de la cap la coada, fara nici o pauza, si de-ar fi sa mor. Bine, in prealabil imi daduse sa aleg: ori cartea ori aspiratorul! Ori dadeam gata ditamai povestea, ori dadeam cu aspiratorul in toata casa. Ei bine, eu preferasem sa dau cu aspiratorul, chestie care a enervat-o asa de tare ca am loat doo dupa cap si a anulat intelegerea. Am fost nevoita sa citesc! Uf! Si era luuunga povestea, avea vreo opt pagini!   

Nici mindria ca am reusit sa duc chinul pina la capat nu m-a stimulat deloc. Riscam sa ramin doar cu una bucata Ispirescu la capitolul lecturi suplimentare, daca s-ar fi dat mama batuta.

Nu cred ca fara google si fara sa fi citit povestea la sursa, la vremea ei, aveti vreo sansa sa ghiciti cine era copilul cu asemenea aversiune pentru lectura. Dar povestea nu se opreste aici:

Dar mamele nu se dau batute cu una cu doua, asa ca m-am pomenit cu Singur pe lume bagat cu forta in mina. Si… surpriza, surpriza: dupa primele pagini chinuite, am constatat brusc ca silabele au disparut, ca pina si paginile se topesc undeva, in spatiu, si in fata ochilor mei defileaza, intr-o seara friguroasa de iarna, in locul literelor negre si meschine, batrinul circar, cu ciinii dupa el, cu un Remy orfan amarit si cu Sufletel, maimuta buna la suflet. Din aventuri in aventuri, din plinsete disperate la moartea lui Sufletel, din crize de nervi cind apare proasta si plicticoasa aia de mama a lui Arthur, am ajuns la… capat. Sfirsit. In loc de usurare ca am scapat, tot ce simteam era… o tristete sfisietoare, ca atunci cind te desparti de cine ti-e tie mai drag pe lume.    

Peste citiva ani, mama ajunsese sa se trezeasca noaptea, saraca de ea, ca sa efectueze inspectii fulger la mine in camera, sa-mi smulga romanul din brate si sa stinga lumina. Au mai trecut niste ani (cu multe intimplari, evident 😀 ) si intr-o buna zi mi-a spus ca stie ea de ce tot il frec eu pe Balzac: ca sa aflu chestii scabroase despre curtezane, evident 🙂 Ca sa las dracului iluziile lui pierdute si sa pun mina pe matematica. N-am pus 🙂  

Asadar, povestea se sfarseste cu bine si este vorba despre… surpriza, surpriza ! Asa-i ca nu v-ati fi asteptat ? Deci sa nu ne pierdem speranta daca e posibila asa o metamorfoza si copiii care resping cartile azi pot deveni cititorii pasionati de maine…

Anunțuri

9 răspunsuri to "Portraits of the Reader as a Very Young Man"

Literatura nu e în pericol. Pur şi simplu pentru că împlineşte ceva în noi. Nu putem fără ea. Acum, când tehnologizarea şi computerele acaparează atenţia copiilor mai mult decât cărţile, trebuie găsite metode diferite de a le insufla dragostea pentru lectură. Pentru mine va fi o provocare. 🙂

@bmr: vad ca nimeni nu are curajul sa „deschida ostilitatile”, asa ca incep eu:)

zici tu: „[…] atata vreme cat mai rasar tineri de genul asta, cartile nu sunt in primejdie, obiceiul lecturii nu e pe cale de disparitie si Cultura nu e pe moarte„.

1. una hirunda non facet primavera.

2. ce inseamna Cultura pt tine?
de asemenea, zici tu obiceiul lecturii nu e pe cale de disparitie. agree. dar lectura inseamna si un menu intr-un restaurant si o carte de sandra brown si „Sein und Zeit” macinata ani de zile.

3. Nemira. Un prof. avea o vorba: „ne_miram ca am ajuns aici”. I mean, syfy it’s all good and nice la varsta de 16-20 de ani si poate dupa 40 de ani, cand tre sa recitesti „marile carti”.

Citindu-ti postul mi-am adus aminte de cativa eroi rusi, cred ca in cartile lui Dostoievski, despre care se spunea ca „sunt oameni invatati”, pentru ca citisera X carti. Agree, am fost (si) la periferia Imperiului slav, dar cat mai avem de gand sa stam acolo?

@bmr – multumesc pentru citare.

@we – Nemira nu scoate doar SF. In colectia Babel sunt publicate de ani buni o multime de carti indispensabile (dupa mine!) pentru cultura personala a cuiva. „Conjuratia imbecililor” e, dupa capul meu, un bun exemplu.

Sunt insa de acord cu ce spui tu – ca nu se face primavara cu 2-3 randunele si ca, mai mult, acele 2-3 randunele pot sa fie extrem de suspecte 🙂

@adina: Conjuratia imbecililor e cumva traducerea in romana a asteia?

Eu vorbeam de nemira in contextul Culturii lui bmr. Si mie imi place syfy-ul, am cumparat si eu la greu de la nemira.
Dar asta nu e Cultura (cultura cu majuscula e deobicei obiectiva, depaseste gusturile si parerile personale).

Ci e mai degraba un fel de literatura pt. „Bridget Jones”.

Dar sa vedem ce definitie are bmr pt. Cultura.

@we – Da, aceea este cartea. A fost editata si de Polirom in 2005.

@Florin Puscas: cu totul de acord – imi place cum gandesti.

@Adina: eu am omis sa-ti multumesc ca ai preluat din proprie initiativa leapsa pornita de mine, cu 5 autori importanti necititi.

@Wandering Elf: daca bine tin minte, chiar tu pusesesi candva link la o povestire de Greg Egan: Reasons To Be Cheerful care nu mi se pare o lectura pentru adolescenti sau echivalenta chick lit – dimpotriva. Ce-i drept, in ea, ca si in alte povestiri de Greg Egan, are o pondere mare S-ul din SF, deci ai putea zice ca e vorba mai degraba de stiinta , decat de cultura (umanista) si povestirea e interesanta nu atat prin meritele ei literare cat prin intrebarile pe care ti le starneste inevitabil – dar acele intrebari despre ce e eul si despre fericire tineau de resortul filosofiei, deci tot de domeniul culturii umaniste.

Acestea au fost spuse in aparearea SF-ului, considerat cu prea mare usurinta drept gen usor. Dar, cum zicea Adina, cartea de care vorbea ea nu e SF.

Nu am o definitie completa, exhaustiva pentru Cultura – sau pentru Arta, sau pentru Capodopera, sau pentru Iubire, sau pentru Viata, sau pentru Fericire sau… Nici nu obisnuiesc sa scriu cuvinte mari cu litere mari. In randurile acelea, polemizam cu casandrele convinse prea usor de carti ca asta si partea cu „moartea Culturii” voia sa reflecte atitudinea lor.

Cat despre „cu o floare/randunica nu se face primavara”: cultura a fost, este si va fi apanajul unei minoritati. In primul rand pentru ca necesita o putere de intelegere care se gaseste intr-o zona unde se ingusteaza clopotul lui Gauss.

@bmr: deci sa inteleg ca de mine nu iti place cum gandesc?!:(( aww:) ar tb. sa te chargez pe pagina accesata, de ai reusit sa dezgropi acea povestire a lui Egan – mi-a fost pasata si ca apropo in ce lucrez.

dar sa purcedem la discutarea a ce este mai important:

1. no need to defend syfy. sunt un consumator vechi al syfy-ului. acum am cam dat-o inspre altele, dar inca tin un ochi atintit asupra genului. nu mai spun ca syfy-ul are stramosi celebri…

2. cartea italianului e o prostie, e un flame, e „provocatoare”. am citit cateva capitole din ea, mai cu ajutorul unuia-altuia, mai cu google translator si am aruncat-o dupa cateva capitole. omul confunda multe lucruri si se lamenteaza in bunul stil european „mvaai, ce ne facem fetelor, vin barbarii peste noi!”. in Romanicia, discursul asta ofait a prins la kulturali cu pipa si papi-L-on, care din cand in cand uita cine sunt si dish out mizerii in ziare spaniole.

3. si acum despre Cultura. cred ca esti de acord ca intr-un sens aceasta discutie este usor ridicola. cel putin pt. mine este de fiecare data cand asemenea termeni sunt rostiti emfatic si cu gura plina.

dar in alt sens, Cultura inseamna si actiune. adica, de la un nivel incolo, tre sa incepi sa produci ca sa participi la Cultura. cu alte cuvinte, asimilezi-asimilezi, lecturezi etc., dar pt. a vorbi cu sens despre Cultura, trebuie sa incluzi partea de nou, de productie, daca vrei. altfel, ai o masa de oameni care sunt doar niste receptori, doar niste vase de umplut cu citanii, stiu, e bine pt. edituri. however, de la un moment incolo, aceasta lectura tre sa se transforme in ceva atat la nivel individual cat si populational.
cu alte cuvinte, sa te transforme. si spre asta bateam eu.
Cultura fara productie e un act steril.
Cum si ceva nou fara un program, o baza, a scaffold, bauplan daca vrei (desi fortez cam mult termenul), este ceva haotic si de nerecunoscut/apreciat/integrat.
Deci, cum ziceam, spre asta bateam eu: da, lectura este parte din necesar, dar suficienta este data de aparitia noului.

my 2 cents, as usual.

Uneori imi place cum gandesti, alteori nu, dar in general imi place ca gandesti si ca am cu cine discuta. Iar la Florin Puscas mi-a placut cum gandea in chestiunea asta, a literaturii – dar au existat si ocazii cand nu mi-a prea placut.

cartea italianului e o prostie, e un flame, e “provocatoare”.

Aici cam sunt de acord cu tine. Daca tipul scria chestiile alea pe net, s-ar fi chemat troll. Si cand ajunge la internet, la Google, la motoare de cautare, chiar vorbeste prostii, se vede clar ca nu pricepe, ca nu se pricepe – aici el e „barbarul”. Totusi imo culturalul nostru cu papion s-a priceput sa sustina (aproximativ) acelasi punct de vedere mai bine decat a facut-o italianul.

Si da, de acord, cultura are nevoie nu doar de receptori, de „consumatori”, ci si de „producatori”, de creatori – dar nici aici nu stam asa rau cum se grabesc sa creada unii. Aspectul asta parca il atinsesem intr-un post vechi (de pe la inceputul blogului) despre literatura romana tanara.

@bmr: tu crezi ca gandesc tot timpul?:) s-ar arde circuitele!:) apropo, cred ca stii ca mare parte din activitatea de la mansarda este de fapt de inhibitie.

cultural papilonez „autentic” spunea ceva de suflet, pierderea sufletului et al. ceea ce e un paralogism si asta finut spus. nu mai zic ca suna a manea „unde e sufletelul mieuu/mi l-a furat un ureleu”.

eu nu stiu cati producatori autentici sunt (vorbesc acum de Romania). masura mea este publicarea independenta in alte tari. adica, editura X din tara Y s-a hotarat sa-l traduca pe Z, unde Z este roman. si asta fara „wink-wink”, fara „ball play”, ci just because. doar pentru ca redactorul de la X a citit manuscrisul si a ramas cu ochii atintiti in interval.

cam cati au fost publicati afara just because?

si un alt aspect, caci tot vorbeam de Cultura. diaspora romana este mare, din ce in ce mai mare. eu in state stiu doar doi scriitori care au reusit sa depaseasca bariera lingvistic-culturala: Andrei Codrescu si Norman Manea. pe astia ii gasesc in librarii si biblioteci. or fi si altii, nu neg.
si (inca o data) ca suntem la Cultura, care inseamna multe, sa iti mai dau un case in point: Florin Curta. Istoric, la vreo 40 si ceva de ani, omul stie despre ce vorbeste. Daca vrei sa citesti istorie pe bune a Europei de Est perioada 300-1200, el e o sursa f. buna, respectabila etc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Februarie 2010
L M M M V S D
« Ian   Mar »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
%d blogeri au apreciat asta: