bughi mambo rag

Archive for Aprilie 2010

Aflu dintr-un articol al Mihaelei Ursa de o opinie foarte transanta exprimata de Monica Lovinescu intr-un interviu:

Legătura om-operă este esenţială. Eu m-am ridicat împotriva a trei scriitori (Arghezi, Călinescu, Sadoveanu) care s-au pus în slujba regimului totalitar, au acceptat jocul ocupării ţării de către armata roşie sub numele de democraţie populară, a fost ceea ce s-a numit trădarea intelectualilor. Aceste trei mari figuri ale literaturii române au pledat pentru adeziunea maselor la noua democraţie. Cînd am spus aceste lucruri, în 1990-1991, am fost tratată ca un om al răzoiului rece. O parte din intelectualii români de azi nu doresc schimbarea ierarhiilor.

Dupa parerea mea, normal este sa judeci omul d.p.d.v. etic iar opera d.p.d.v. estetic. Mi se pare la fel de nefiresc sa absolvi omul pe seama operei sau sa condamni opera pe seama omului. Si mi se pare ca il cam nedreptateste pe Arghezi, omitand circumstantele atenuante, trecand sub tacere ca inainte de a fi un favorit al regimului comunist, timp de 7 ani, din ’48 pana in ’55, Arghezi a fost un proscris al aceluiasi regim, nepublicabil, necitabil, nefrecventabil, pana a cedat sub presiunea saraciei si uitarii. Pun aici (inca) niste fragmente din Memoriile lui Bartolomeu Anania, prieten apropiat al lui Arghezi si martor atat al necazurilor din anii de neinregimentare cat si al schimbarii sale la fata:

Intr-un asemenea climat sufletesc m-am dus intr-o zi, din vara aceea, sa-l vad pe Arghezi. […] Era la vremea cand, in urma cartuliei lui Sorin Toma[1], batranul fusese eliminat din literatura, ocarat de critici, pus la periferia vietii sociale, taxat drept primejdios. […] Traia greu, i se luase cartela de alimente, si nu o data imi luam ratia de zahar de pe cartela mea si i-o duceam lui, ca sa aiba cu ce-si indulci copiii. Si nu o data am gasit-o pe Mitzura[2] la poarta, cu cirese pe terezie, atunci culese din livada, in asteptarea unor cumparatori din mahalaua Martisorului. Poetul avea rabdare, astepta si el „schimbarea vremurilor”; asculta cu regularitate – ca tot omul – posturile de radio din strainatate […].

In ziua aceea, inainte de pranz, m-am dus la el – contrar obiceiului – pe neanuntate. Am tras de clopot, el mi-a deschis poarta si m-a tinut in curte. Am priceput ca se intamplase ceva. Era schimbat la fata, parea distrus sufleteste. M-a informat, in numai cateva cuvinte, ca in noaptea aceea Barutu[2] fusese arestat de Securitate. (pag 189-190)

[…]

Barutu fusese eliberat dupa cateva luni,  in urma unor interventii ale tatalui sau. Arghezi – in acel timp – mi-a aratat copiile a doua scrisori ale lui catre Ana Pauker (ministru de externe si cu uriasa influenta in partid), care dogorau de durerea parintelui, dar si de o mare demnitate a scriitorului. […]

Situatia materiala a scriitorului insa continua sa devina din ce in ce mai precara. In gospodaria lor, principala sursa de hrana devenisera vreo cinci-sase capre,  cu ai caror iezi ma jucam si eu, deseori, in iarba din livada. (pag. 193)

 

Pe Arghezi cel ostracizat continuam sa-l vad periodic. […] poetul suferea de saracie si de izolare. Cativa ani de-a randul,  in perioada surghiunului sau literar, ziua lui de nastere (21 mai) nu era observata decat de trei oameni: eu si sotii Gherghinescu-Vania, care veneau special de la Brasov ca sa aduca un zambet si o floare in casa poetului. In rest, nici o vizita, nici o scrisoare, nici un telefon… […]

De abia pe la sfarsitul lui 1954 si la inceputul lui 1955 a prins a se raspandi zvonul ca Arghezi va fi „reconsiderat”.  […] Arghezi nu mi-a dezmintit zvonul; mai mult, mi-a dat de stire  ca reincepuse sa scrie si mi-a citit cateva fragmente din Cantare omului. […]

La 21 mai 1955 m-am gasit iarasi cu sotii Gherghinescu-Vania la Martisor, dar pe poet nu l-am aflat acasa  si a trebuit sa asteptam pana s-a intors de la Palatul Marii Adunari Nationale cu o decoratie si un decret.  Sotii Vania – care, provinciali, nu erau la curent cu  preliminariile – pareau stupefiati, dezamagiti. Stupoarea lor – si nu mai putin a mea , de data aceasta – a fost desavarsita cand in urma lui Arghezi au navalit in curte o multime de masini si din ele au coborat o droaie de insi bine imbracati, extrem de curtenitori, care nu-l mai scoteau pe batran din „maestre”  si-l imbulzeau cu niste editii proaspete  in exemplare cu legatura de lux. […]

In timpul mesei  am aflat ca poetul va primi din partea Guvernului si o masina.
– Si cum, domnule Arghezi, ati acceptat ? a intrebat, consternata, Domnita Gherghinescu-Vania (o femeie superba, de un mare rafinament intelectual).
– De ce nu, draga mea ? a raspuns Arghezi foarte calm. Ei mi-au luat, fara sa mi-o plateasca, o intreaga tipografie; crezi ca nu merit in schimb o masinuta ?…

La vremea aceea Arghezi a fost inclus in delegatia care avea sa preia tezaurul[3] romanesc aflat la Moscova inca din vremea razboiului si, cata vreme a stat in Uniunea Sovietica, a publicat in Contemporanul o serie de articole care mi-au facut o mare sila. S-a ispravit, imi ziceam, nu mai vreau sa-l vad ! Si nu m-am mai dus, si nici telefon nu i-am mai dat, multa vreme dupa ce s-a intors din Rusia. A simtit, m-a chemat la el, a insistat, mi-am calcat pe inima, i-am spus tot ce aveam pe inima, l-am judecat. Nu a incercat nici o dezvinovatire; am auzit din gura lui o vorba apasata:
– Sa stii, draga parinte, ca nu mai e timpul sa ne hranim cu iluzii; ca vrem sau nu, ca ne place sau nu, Rusia e un imens capac asezat peste Europa. (pag. 226-228)

 

Arghezi era puternic la vremea aceea, iar eu din ce in ce mai confuz asupra-i. Poetul mi se arata plin de contradictii. La cererea lui, Guvernul ii pusese la dispozitie un spatios si splendid apartament la Sosea – pe langa masina si sofer – iar el imi injura la ureche Guvernul, care „traia numai din experiente nefericite pe spinarea bietilor cetateni”. Poetul facuse concesii totale, incasa bani foarte multi si avea puternice si dramatice crize de constiinta; odata m-a luat de umeri si mi-a marturisit , cu buza tremuranda, ca-i vine sa se sinucida; si mi-a citat numele lui Maiakovski, Esenin si Solohov[4]. (pag. 233)

 

––––––––––––––––––––-

1 – Sorin Toma, redactor-sef la Scanteia, ziarul oficial al PCR, a publicat un foarte virulent atac la adresa lui Arghezi, intitulat „Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei” in patru episoade in Scanteia din nr. 5, 7, 9 şi 10 ian. 1948.

2 – Barutu si Mitzura erau copiii lui Arghezi.

3 – In 1956, dar de fapt nu avea sa preia decat o parte din  tezaurul romanesc de la Moscova – care nici pana astazi nu a fost restituit in intregime.

4 – Poetii Maiakovski si Esenin s-au sinucis – nu si scriitorul sovietic Solohov, favorit al regimului si premiant Nobel in 1965.

 

Da, am convingerea ca jocurile pe calculator au potentialul de a deveni a opta arta. Desi cele mai multe n-au aspiratii atat de inalte si se multumesc sa ofere o portie buna de bataie (ceea ce insa e valabil si pentru foarte multe filme „de actiune”), exista deja o mana de jocuri care incep sa valorifice acest potential. Suficiente deja ca sa  dovedeasca ca se poate.

Ideea asta nu e (doar) a mea: eu prima data, cred, am vazut-o sustinuta de Andrei Fantana in revista Game Over; nu stiu in Occident cand a aparut, cine a lansat-o, dar cu siguranta inaintea revistelor de jocuri au intuit-o si sustinut-o prin fapte creatorii de jocuri, care nu cred ca faceau arta fara sa stie.

Un film sau o carte (de proza) in general spune o poveste. Cartea o face numai prin cuvinte, filmul combina mai multe mijloace: imagine, sunet, muzica, dialoguri… la fel si jocul, care ar putea fi considerat un film de animatie in care jucatorul poate intra  in pielea unuia dintre personaje. Nu ti se mai spune o poveste ci iei parte la o poveste. Si filmul a fost privit cu suspiciune la inceputuri si considerat divertisment facil doar pentru mase, nu pentru spiritele subtiri – remember Restul e tacere ? Astazi nu mai contesta nimeni ca filmul (inclusiv animatia) e o arta – dar atunci prin operatia film + interactivitate ce obtinem ? Dat fiind ca adunam, nu scadem.

Sunt jocuri in care jucatorul poate shimba cursul si deznodamantul povestii, in care deciziile si actiunile lui in joc duc spre unul sau altul din finalurile posibile; in altele, cursul povestii e prestabilit si jucatorul e indrumat discret pe calea menita,  dar si atunci o poate parcurge  in ritmul si in felul lui, o descopera el pas cu pas, ii ramane iluzia libertatii de miscare prin lumea jocului – la urma urmei, si in viata reala lumea discuta de milenii daca avem liber arbitru sau destin implacabil.

Nu mai jucasem un joc de nu tin minte (un an? doi?) pana recent cand am vazut filmul Alice in Wonderland – usoara dezamagire, poate pentru ca aveam asteptari prea mari. Fantezia bizara, comic absurda a lui Lewis Carroll e transformata  in heroic fantasy, in care Alice joaca rolul de erou salvator, profetit si asteptat de toata suflarea, menit(a) sa lupte cu arma, sa o invinga pe odioasa regina de rosu, sa rapuna Jabberwock-ul; aceasta Alice nu mai este copil, ci adolescenta, fata de maritat ceruta in casatorie. Si atunci mi-am amintit unde mai vazusem eu o Alice-eroina  adolescenta si inarmata, care lupta sa salveze de sub stapanirea reginei un Wonderland mult schimbat, mult intunecat: 

American McGee’s Alice (2000), un joc pe care cu ani in urma il incepusem si abandonasem, probabil din lipsa de timp, nu mai aveam nici salvarile, a trebuit sa-l iau de la capat si de data asta l-am dus pana la capat. Nu stiu daca Tim Burton stia de si s-a inspirat din jocul de acum 10 ani. Foarte posibil, date fiind asemanarile pregnante de care vorbeam; posibil si sa nu, poate e vorba doar de spiritul timpului si de gustul publicului.

Oricum, jocul e in unele privinte superior filmului: o lume mai vasta, o fantezie mai bogata si mai bolnava, mai tim-burton-iana as putea zice. Pentru ca spre deosebire de film, unde Tara Minunilor pare a avea o existenta obiectiva, independenta de Alice (se pune problema daca nu cumva fata e „the wrong Alice”)  in joc ea e imaginarul lui Alice, lumea ei launtrica, a carei schimbare, intunecare reflecta intunecarea, imbolnavirea sufleteasca a lui fetei, traumatizata de pierderea parintilor ei; lupta pe care o duce e o lupta cu nebunia si salvarea Wonderland-ului e salvarea ei, recapatarea integritatii mentale. Asadar jocul se desfasoara intr-o lume stranie, la limita nebuniei – unele decoruri sunt de-a dreptul suprarealiste.

Este insa un joc de actiune, Alice se lupta cu cartile de joc si piesele de sah, cu furnici, carabusi si ciuperci vorace (dar si cu dracusori, fantome si alti monstri obisnuiti prin jocuri), pluteste pe apa pe o frunza sau prin aer purtata de abur si o buna parte din joc se catara si sare, uneori pe obiecte in miscare – deci pentru cei care nu-s familiari cu jocurile si nu ii atrage ideea de sport virtual si  adrenalina, poate nu acesta e jocul cu care sa inceapa.

Exista un gen de jocuri mai linistite, mai ne-adrenalinice ca sa zic asa, numite adventure sau quest. Nu au lupte deloc sau aproape deloc, jocul consta in explorarea environment-ului, gasirea si folosirea unor obiecte, conversatii cu personajele intalnite, rezolvarea unor puzzle-uri mai mult sau mai putin logice. In jocurile astea timpul are rabdare si poti explora pe indelete universul jocului, poti sta de vorba indelung cu personajele intalnite in cale, de aceea aici ai sanse mari sa gasesti peisaje si interioare frumoase sa nu te saturi privindu-le, personaje cu personalitate cu care sa-ti placa sa conversezi, o poveste captivanta, surprinzatoare, care nu e doar un pretext, adesea umor – pe scurt, un mai mare accent pe latura artistica. Iata cateva exemple:

Syberia (2002) e poate jocul cel mai aproape de arta pe care il stiu – si nu doar datorita frumusetii remarcabile a graficii. Lasa impresia unui film bun – si o unda de tristete… E o lume stranie, care reinvie lucruri de mult trecute, disparute, fie ca e vorba de automate cu mecanisme de ceas sau de mamuti supravietuitori pe o insula  nordica departata… O tanara avocata corporatista lasa totul in urma si pleaca in necunoscut cu un tren fara pasageri, condus de un mecanic automat, simpatic in felul lui mecanic si automat, intr-o cautare despre care nu stie unde o va duce…

Syberia II (2004), cum se intampla de cele mai multe ori cu continuarile, nu e chiar la inaltimea primei – dar are si ea aceeasi grafica de exceptie si ne poarta prin splendide peisaje nordice de iarna si continua ninsoare.

The Longest Journey (1999) il recomand in special amatorilor de SF si fantasy, e o imbinare intre cele doua, cu accent pe ultima.  Actiunea se petrece alternativ cand in lumea tehnologizata a unui viitor apropiat distopic, cand intr-o lume paralela atehnologica dominata de magie; eroina trece dintr-una in alta si are menirea de a restabili echilibrul intre ele. E un basm de fapt, dar suficient de adus la zi ca sa nu fie respins de mintea adulta.

Dreamfall (2006), e continuarea „calatoriei”, de data asta cu alta protagonista; accentul se muta pe SF, pe tehnologie: cu roboti de companie simpatici cu aspect de maimutoi si roboti de paza primejdiosi capabil sa ucida cu raza privirii, cu o retea atotcuprinzatoare si hackeri care i se sustrag si o fenteaza; are si o parte de lupte facultativa si o parte de stealth (furisare) inevitabila si din cate imi amintesc nu facila, cand intra in joc robotii de care vorbeam.

Sanitarium (1998) este, ca si Alice, calatoria personajului in propriul imaginar/subconstient  pentru restabilirea integritatii mintale, in cazul asta si pentru regasirea de sine, caci, complet amnezic dupa un accident de masina traumatic,  personajul se trezeste intr-un bizar azil/ospiciu fara sa-si mai stie nici numele nici chipul acoperit de bandaje. Si aici avem o lume stranie, distorsionata, de cosmar, la limita nebuniei.

Day of the Tentacle (1993) este poate cel mai vechi joc stiut de mine in care se poate detecta o doza de arta, sesizabila mai ales in grafica nu doar incredibil de buna pentru posibilitatile timpului dar si  cu  personalitate, stramba, suie, adecvata universului jocului, umorului sau absurd.

Daca nu le-ati jucat inca eu zic ca merita sa le incercati pe astea de mai sus, poate va vor convinge mai bine decat argumentatia mea; daca le-ati jucat si voi si mai stiti jocuri inrudite cu ele, va rog  spuneti-mi si mie !

Această prezentare necesită JavaScript.

Meritau ele un fotograf mult mai bun ca mine, asa ca daca cumva aveti posibilitatea, mai bine mergeti sa le vedeti pe viu in parcul dendrologic numit mai nou Arboretumul Simeria.


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Aprilie 2010
L M M M V S D
« Mar   Mai »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930