bughi mambo rag

Archive for Mai 2010

…si pentru prima data dupa 7 ani

ma tem ca nu voi ajunge… si nu din cauza cianurii, pur si simplu din cauza crizei si a conjuncturii…

😦

Nu stiu in ce masura e nevoie, dar pentru orice eventualitate precizez ca  TIFF = Festivalul International de Film Transilvania. A inceput vineri (28 mai) la Cluj, unde tine pana duminica viitoare (6 iunie), apoi vad pe site-ul oficial TIFF ca anul asta va continua la Sibiu, din 9 pana in 13 iunie. Vad ca Alex Leo Serban a venit special de la Lisabona la Cluj pentru el si acum scrie de la fata locului pe twitter, ca jurnalistul si bloggerul Mihnea Maruta e moderator la TIFF Lounge (unde au loc discutii cu actori/regizori/critici de film) – dar in rest, aparent blogosfera il cam ignora deocamdata…

Later Edit: o stire  interesanta nu numai pentru cinefili ci si pentru cititori: marti 1 iunie la ora 17 invitat la TIFF Lounge va fi regizorul, scenaristul si scriitorul Razvan Radulescu. Discutia va fi transmisa live pe site-ul TIFF, incepand cu ora 17.

Later Edit 2: Mihnea Maruta a postat aproape integral discutia cu Razvan Radulescu pe blogul sau. Multumesc !

Anunțuri

M-am mai gandit la intrebarile si raspunsurile de care vorbeam aici si pana la urma cred ca am ajuns totusi la o concluzie:

Cand devine scriitorul scriitor? Cand a scris suficient de bine.

Restul: publicarea, aprecierea criticilor, a publicului, eventualele premii etc… nu sunt decat confirmari si consecinte ale faptului ca a scris suficient de bine, constatari ale unei stari de fapt – si indicii pentru observatorul exterior si neomniscient, care nu l-a citit inca, ca e vorba de un scriitor adevarat si nu de un veleitar, un wannabe.

Caz similar: Cand este un om bolnav?
– cand simte el insusi ca e bolnav – dar daca e un ipohondru ?
– cand zic cei din jur ca e bolnav – dar daca e un pusti istet gen Tom Sawyer care mimeaza verosimil boala ca sa scape de scoala ?
– cand zice medicul ca e bolnav – dar cati elevi nu fac rost de scutiri de la medici – sau recrutii mai demult, ca sa scape de armata ?
– cand e internat in spital – cred ca si asta se poate aranja, desi mai greu
– cand e ceva in neregula in functionarea organismului lui

Sigur ca raspunsul corect e ultimul iar toate celelalte sunt confirmari, consecinte ale faptului ca e bolnav, ca ceva e in neregula in organismul lui.

Un ipohondru se poate considera bolnav fara sa fie realmente; la fel, un wannabe poate innegri tone de hartie convins ca scrie capodopere, poate trai o viata cu convingerea ca e un mare scriitor, nerecunoscut din cauza potrivniciei vremurilor, a invidei, a faptului ca e inaintea vremurilor sau ca nu apartine vreunor cercuri literare, poate chiar muri cu speranta ca va fi descoperit si celebru dupa moarte. In schimb, un alt om poate trai luni sau chiar ani de zile fara sa stie nici el nici nimeni ca e bolnav, pana se descopera intamplator sau pentru ca boala se agraveaza; la fel, un scriitor veritabil poate astepta ani si ani de zile pana sa gaseasca o editura dispusa sa il publice. Asadar aceste indicii nu sunt infailibile – insa cu cat se acumuleaza mai multe, cu atat sunt sanse mai mari sa fie corecte: diagnosticul mai multor medici/aprecierea mai multor critici, internari repetate in spital/publicarea mai multor carti etc. (ma tem ca totusi analogia asta gasita de mine e un pic macabra…)

Si totusi cineva ar putea obiecta in continuare ca a fi scriitor e acelasi lucru cu a scrie suficient de bine si respectiv a fi bolnav cu a fi ceva in neregula in functionarea organismului sau si ca e ca si cand ai spune:

Cand iubesti o fata/un baiat? Atunci cand esti indragostit de ea/el.

Crezusem ca am ajuns la o concluzie…

Florina Ilis, Cruciada copiilor, Editura Cartea Romaneasca,  2005 (fragment)

Cu siguranta, unul dintre punctele de atractie ale literaturii romane tinere e chiar faptul ca descrie lumea noastra de azi vazuta prin ochii generatiei noastre, de azi – cartea de care vorbesc e un exemplu. Am impresia ca si-a si propus sa fie o fresca a Romaniei contemporane, sa fie  „romanul tranzitiei” – de aici abundenta de personaje specifice, create sau scoase la suprafata de tranzitia noastra: copiii strazii, tiganca vrajitoare, baronul interlop, jurnalistul in cautare de senzatinal, vedeta tv, politicianul duplicitar, adolescenta bolnava de sida, calugarul vizionar, profesorul de teologie, informaticianul. La care se adauga alte personaje la fel de valabile si ieri si azi: femei maritate cu varii neimpliniri si vise bovarice, profa severa, profa simpatica, proful de sport macho, politistul, seful de gara, badea de la tara… si multi multi copii. Pentru ca, pe langa descrierea unei lumi, a unei perioade, cartea incearca si descrierea unei varste: copilaria, varsta inocentei care insa nu exclude agresivitatea, chiar violenta.

Ce se intampla: sub conducerea lui Calman, un copil al strazii cu vocatie de lider, copiii pun stapanire pe un tren de vacanta, care trebuia sa ii duca in tabara la mare, inchizandu-si profesorii in compartimente si silindu-i pe mecanici sa le faca pe voie – iar lumea adulta e luata total prin surprindere de situatie, de unde deruta autoritatilor, disperarea parintilor si agitatia presei avida de senzational, astfel ca ceea ce pentru copii e mai mult o joaca antreneaza serioase consecinte in lumea adulta, cfr-ul, politia, guvernul agitandu-se sa faca fata situatiei.

Cartea abunda in detalii menite sa o fixeze in prezent, in actualitate: un pusti e  pasionat (pana la identificare) de Harry Potter, altii (gemenii) asculta Eminem,  altul surprinde imagini din „batalia” de la final cu o camera digitala; apare si un informatician care va face un site al evenimentului – e chiar o bucata de cod HTML in text! etc. etc. Paradoxal, chiar detaliile astea o fac sa dateze, te fac sa simti ca e vorba de un trecut foarte recent dar nu de prezent: astazi pustii ar fi ascultat Eminem la iPod sau alt MP3 player, nu de pe caseta la walkman, ar fi filmat bataia cu mobilul iar informaticianul ar fi facut probabil un blog, nu un simplu site clasic (sau poate ar fi folosit twitter)… si cand te gandesti, cartea a aparut abia in 2005… ce repede evolueaza tehnologia…

Cum spuneam, exista foarte multe personaje; atentia autoarei se muta mereu, ciclic, de la unul la altul: fiecare are parte de un paragraf, apoi iese din scena sau mai bine zis camera se muta pe urmatorul; va mai reveni la el abia dupa multe pagini, si tot in trecere. Partea proasta e ca in felul asta nu exista personaje principale, toate sunt schitate destul de sumar, niciunul nu are ocazia sa evolueze, sa ne retina atentia, sa ne pese de el. Apoi nu prea exista dialoguri, totul, inclusiv interactiunile si gandurile personajelor, este relaltat la persoana a III-a, de aceeasi voce naratoriala impersonala si omniscienta, pe un ton egal, neutru, cu fraze lungi, poate cam prea formal, elevat, oficial, uneori de-a dreptul inadecvat cand e vorba de pilda de un „aurolac” traind prin canale:

Pe peronul dintre liniile doi şi trei, mintea încă fragedă a lui Calman găsi o modalitate eficientă de a face faţă frumuseţii întruchipate într-un zâmbet de fetiţă, un iepuraş cu urechile roz şi un căţelandru, ceea ce, în esenţă, constituia pentru el însăşi măsura frumuseţii întrevăzute până la cei doisprezece ani ai lui, acea modalitate de contracarare a frumuseţii realizându-se prin concentrarea tuturor gândurilor lui pe alegerile apropiate de şefie de la canalul Ministerului Transporturilor, Le promisese băieţilor ceva mai bun decât aurolacul,

Virgula aceea inainte de „L” mare nu este greseala de tipar: cartea se mandreste cu faptul ca nu contine nici un punct; cand citisem asta la luciat ma minunam cum poate fi asa ceva posibil – dar este foarte simplu: pur si simplu unde trebuie punct, autoarea pune virgula, ca in exemplul de mai sus. Alta particularitate ar fi ca legatura intre doua paragrafe succesive e facuta de un element comun intre ultima fraza din primul si prima din al doilea:

mai bine să aştepte un personal! pe personal controlorii au mai multă îngăduinţă cu cerşetorii şi, la urma urmei, nu se grăbea nicăieri, iar între timp ar mai putea să golească câteva buzunare prin gară sau să şmanglească câte o geantă, vara oamenii îmbrăcându-se mai sumar nu prea au buzunare în dotare, în schimb, vara e cea mai bună perioadă a furtului de telefoane mobile.

Sunetul delicat al telefonului celular samsung, ultimul tip, se auzi din buzunarul de la pantalonii crem, bine călcaţi ai lui Alexandru Aldeman, tocmai voia să urce în rapid, în vagonul cinci, când, Alo! Da! Eu sunt! 

Postul asta, ca si cel de dinaintea lui, a fost scris in buna parte anul trecut; cartea fiind imprumutata, n-o mai am la indemana ca sa imi verific impresiile, asa ca in loc de concluzie va sfatuiesc ca, daca sunteti curiosi, sa cititi inceputul romanului pe site-ul editurii sau aici, unde e ceva mai mult, si va veti da seama mult mai bine asa daca are sau nu sanse sa va placa.

Florin Lazarescu (scriitor) si Mihaela Ursa (critic) se (si ne) intrebau anul trecut, fiecare pe blogul sau, Cine eliberează certificate de scriitor? adica Cand devine scriitorul… scriitor?

Cine stabileşte că x este scriitor adevărat şi că z, şi el semnar de texte, n-are o treabă cu eticheta asta? Cine dă verdictul final, hotărîrea fără posibilitate de apel? Numărul cărţilor publicate? Editura la care este publicat? Numărul cărţilor vîndute? Publicul? Critica literară?  Breasla? Asociaţiile de profil?

se/ne intreaba Florin Lazarescu. Iar Mihaela Ursa ne pune la dispozitie un sondaj cu intrebari similare (de la care am imprumutat titlul postului astuia) in care nu m-am putut hotari ce sa votez. Optiunile erau:

Cand hotaraste el insusi sa se numeasca astfel.
Exclus. Asa am avea foarte, foarte multi scriitori – ca nu e om sa nu fi scris o poezie/ macar o data, doar o data-n viata lui.

Cand hotarasc criticii sa il numeasca astfel.
Pai asa ajungem la vorba lui Manolescu: „Daca nu vreau eu, nu existi!”.

Cand hotaraste publicul sa il numeasca astfel.
Pai uite ce raspunde publicul la intrebarea privind cine e cel mai apreciat scriitor din Romania:

 Adrian Păunescu – 30,7%, Mircea Cărtărescu – 10,5%, Mircea Dinescu – 5,7%, Corneliu Vadim Tudor – 4%, Ana Blandiana – 3,8%, Ion Cristoiu – 3,2%, Octavian Paler – 2,3%, Dan Puric – 2,1%, Pavel Coruţ – 1,9%, Andrei Pleşu – 1,9%, Stelian Tănase – 1,7%, Grigore Vieru – 1,5%, Fănuş Neagu – 1,5%, Marin Sorescu – 1,3%, Gabriel Liiceanu – 1,1%, Domokos Geza – 1,1%, Alexandru Paleologu – 1,1% şi un altul (sub 1%) – 24,6%. 

Cand a inceput sa scrie.
„Multe flori sunt dar putine rod in lume au sa poarte”…

Cand a publicat deja.
Dar exista unii care publica pe banii lor la edituri obscure  sau chiar la… „edituri” ca cea de care povestea Florin Lazarescu  (reala: preturi aici):

Cînd mă duc să listez afişe sau orice alte imprimate mai speciale la PIM (pentru neieşeni, cel mai cunoscut centru de copiere-listare din oraş), nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată dau peste cel puţin doi scriitori. Pot să plec liniştit acasă. Vor trece ore pînă să­-mi rezolv treaba.

De ani buni, PIM, firmă serioasă, s-­a adaptat la cerinţele clienţilor şi are şi o editură care poate aproape orice în domeniu. În primul rînd, vinde ISBN­-uri. Se cheamă că ai, oficial, o carte publicată. Apoi, angajaţii firmei tehnoredactează chiar şi la faţa locului. […] Nu te-­ai hotărît în privinţa conţinutului? Îl întrebi pe tehnoredactor dacă „sună bine“. E prea subţire cartea? Bagi un font mai mare. Iese prea groasă, deci scumpă? Renunţi la părţile la care nu ţii neapărat. […] Ţi-­ai schimbat părerea despre titlul romanului tău? Nu-­i nimic. Te consulţi cu graficianul – eventual, cu cei din preajmă – şi alegi titlul potrivit […].

Iar pe de alta parte scriitori buni din „generatia tanara” au asteptat ani si ani publicarea,  au fost ani de zile refuzati de diverse edituri, neinteresate de literatura romana tanara, consiedrata greu vandabila: din cate povestea Cezar Paul-Badescu, cartea sa„Tineretile lui Daniel Abagiu” terminata in 1996 va fi publicata abia in 2004, iar  „Teodosie cel mic” al lui Razvan Radulescu, scris in 1998, va fi publicat abia in 2006.

Cand a scris suficient de mult.
Ar insemna sa punem cantitatea inainte calitatii…

Cand a primit niste premii importante.
Atunci Churchill e scriitor si Tolstoi, Ibsen, Cehov, Joyce, Proust, Kafka, Borges, Nabokov nu, dat fiind ca Churchill a primit premiul Nobel pentru literatura, iar cei enumerati nu…

Cand a scris suficient de bine.
Asta cred ca e raspunsul cel mai tentant – a si primit cele mai multe voturi. Desigur nu exista doar scriitori buni si foarte buni, ci si scriitori medi[ocr]i – insa exista o limita, o „nota de trecere”.

Insa pana la urma intrebarea asta se reduce la una din celelalte – cine decide ca scrie „suficient de bine”? Criticii, publicul, editura care il publica?


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Mai 2010
L M M M V S D
« Apr   Iun »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31