bughi mambo rag

G. Calinescu – Bietul Ioanide

Posted on: 30 August 2010

Pusesem fragmentul acela cam misogin din „Scrinul negru” dintr-un impuls ludic, malitios – dar acum, daca l-am pus, trebuie sa scriu despre.  Ba mai mult, ar trebui sa scriu cateva cuvinte si despre „Bietul Ioanide”, care e ca un fel de prima parte, in care facem cunostinta cu multe dintre personajele din „Scrinul negru”. Doar ca, spre deosebire de ce se intampla de obicei cu continuarile, de data asta cea de-a doua carte e mult mai buna decat prima.

Exista un mod aparte in care un scriitor poate rata un personaj: facandu-l mai mult ca perfect, facand din el proiectia sa idealizata: el asa cum ar fi vrut sa fie,  avand viata pe care si-ar fi dorit sa o aiba.  De regula e in acelasi timp un geniu, un artist exceptional sau cel putin un scriitor de succes si un barbat cu succes la femei, toate ii cad in brate – iar daca autorul e femeie, si personajul e femeie (ex: Diana din „Panza de paianjen” de Cella Serghi) si nu este neaparat o mare artista dar este neaparat o mare frumusete si toti barbatii isi pierd capul in preajma ei.

Un astfel de personaj este Ioanide: „cel mai mare arhitect roman”, „ce om superior”, „de o mare inteligenta”, „un geniu”, „un om original”, „sarmant”… in termenii astia il descriu celelalte personaje sau chiar direct autorul; dar faptele si gandurile lui il descriu ca un om dificil, suparacios, fixist, cu manii si tabieturi in care nu accepta sa fie contrariat, uneori nedelicat, gata oricand de un mic adulter, dar nu de o mare pasiune (pe care o respinge cu cele mai „burgheze” argumente), care se incurca cu fiicele prietenilor, dar e ingrijorat cand propria fiica se indragosteste, un mizantrop pentru care toti ceilalti sunt „dobitoci”: prieteni, colaboratori, propriul fiu… Si nici nu are un farmec personal care sa reuseasca sa invaluie si sa contrabalanseze toate acestea – e considerat „sarmant”, om de spirit, dar il auzim spunand in general banalitati. Neverosimil e si succesul infailibil si instantaneu al cincuagenarului Don Juan la femei carora le-ar putea fi tata – si totusi, candva, Calinescu stiuse sa creeze, cu mult mai multa finete si nuantare, personaje, relatii, situatii mult mai convingatoare, cand era vorba de afectiunea Otiliei pentru distinsul, discretul, rabdatorul si devotatul ei Pascalopol. Ioanide nu ii seamana deloc: e de o directete a „atacului” aproape brutala si de o inflamare superficiala, pasagera, e doar un afemeiat.

Personajele secundare, cercul lui de prieteni, intelectuali, multi dintre ei cadre universitare, alcatuiesc o suita de caricaturi cu trasaturi fizice si morale respingatoare, descrise prin tuse ingrosate, menite probabil, prin contrast, sa scoata in evidenta superioritatea lui Ioanide, ca gloata din jurul lui Isus in pictura lui Hieronymus Bosch. Sunt meschini, fara principii, lacomi de bani, lasi, lipsiti de sclipire si de forta creatoare, umbla dupa situatii si avantaje materiale pentru care sunt in stare de orice compromis – sau daca nu, sunt niste caraghiosi inofensivi. Singurul care nu e chiar caricaturizat, care are un pic de complexitate si o viata interioara neredusa la automatisme, e, culmea, tocmai rivalul lui Ioanide, arhitectul-ministru Pomponescu.

E vremea ascensiunii legionarilor. Se intampla lucruri grave, chiar tragice, si copiii lui Ioanide sunt prinsi si ei in vartej: fiul devine comandant legionar iar fata se indragosteste de unul din liderii miscarii. Dar, asemenea personajului sau, medicul Hergot, care dupa cele mai grave evenimente noteaza in jurnalul sau doar observatii banale gen  ” Cerul extrem de senin. Privit Steaua Polara.”, autorul expediaza fugar si superficial partile dramatice si insista in schimb excesiv, cu abundenta de detalii, pe chestii triviale, anecdotice, uneori burlesti, pe bolile succesive ale lui Contescu, pe tratativele carierist-matrimoniale ale lui Gonzalv Ionescu, pe conflictele familiale ale lui Hagienus etc. etc. Parca autorul nu s-ar putea mentine, nu s-ar simti la indemana in registrul grav si ar simti nevoia sa se refugieze in derizoriu, ca un om grabit sa isi schimbe incomodele haine de gala cu cele de casa, in care se simte in largul lui (partea proasta e ca nici aceste haine nu-i vin prea bine: nici comicul nu-i prea iese, in ciuda sarjarii, ingrosarii pana la grotesc si absurd a caracterelor si situatiilor – sau poate tocmai de aceea…)

Un exemplu intre multe altele – dar atentie, e spoiler major !  Ioanide cauta sa afle ce s-a intamplat cu fiica sa disparuta si ajunge la Gaittany; Gaittany stie ca e moarta, insa… el se fereste sa dea vesti proaste ! Si aici autorul face o lunga paranteza in care ne relateaza alte discutii in care Gaittany evita prin diverse tertipuri si eschive sa comunice ceva neplacut interlocutorului (in chestiuni banale)… si uite asa tot dramatismul se duce naibii si cititorul nu e amuzat ci iritat ca autorul rupe firul povestirii cu asa fleacuri in loc sa spuna ce asteapta si el, nu doarIoanide: ce s-a intamplat cu fata… Gata spoilerul.

Nici ca informatie, ca descriere a unei epoci framantate, cartea nu valoreaza prea mult, dar aici poate ca nu e in intregime vina lui Calinescu, ci si a perioadei cand a fost scrisa, „obsedantul deceniu” ’50. Sa fim drepti insa: desi publicata in anii ’50, cartea nu e totusi un roman „realist-socialist” de propaganda comunista. Nu apar eroi comunisti luptand in ilegalitate, comunistii sunt absenti – cum si erau de fapt, la vremea respectiva, din viata politica a tarii – doar de vreo 2-3 ori sunt pomeniti in treacat. Nu avem nici macar intelectuali cu vederi de stanga, preocupati de soarta maselor sarace; Ioanide, personaj pozitiv cumuland toate calitatile, nu e comunist, nici macar om de stanga, ci pur si simplu apolitic. Nu vedem nici muncitori sau tarani exploatati iar singurul capitalist prezent printre personaje, bogatul negustor armean Manigomian, desi implicat in unele combinatii dubioase,  e capabil de mai multa delicatete si generozitate decat multi dintre intelectualii care il frecventeaza. Probabil Calinescu si-a scris cartea astfel incat sa mearga si in cazul schimbarii de regim, considerata pe atunci de multi probabila, apropiata. Poate si de aceea conducerea partidului-si-statului n-a fost pe deplin multumita, cum se vede din stenograma unei discutii dintre G. Calinescu si… Gheorghe Gheorghiu-Dej, ilustrativa pentru relatiile dintre scriitori si puterea comunista.

Anunțuri

14 răspunsuri to "G. Calinescu – Bietul Ioanide"

Sa nu uitam, totusi, ca Ioanide este un alter ego al autorului, dupa cum intregul roman este unul „cu cheie”, iar multe personaje isi au corespondente in realitate. Iar daca romancierul foloseste procedeul acesta (si) pentru a se rafui cu unii din contemporani, probabil el nu pierde prilejul de a se prezenta, sub forma de Ioanide, intr-o lumina cat se poate de buna 🙂

Astea sunt, desigur, consideratii total extraestetice si rauvoitoare.

Şi pe mine m-a enervat Ioanide că prea era irezistibil şi nemaipomenit şamd şi nu mi s-a părut credibil ca personaj dar, întrucât am citit romanul prin anii ’20 (ai mei, nu ai secolului trecut), unele detalii mi s-au şters din memorie. Însă nu şi impresia generală.
Aş reciti „Enigma Otiliei” oricând. Şi, oi fi eu gerontofilă, da Pascalopol mi s-a părut şarmant de prima dată când am citit cartea.

Mie mi-a placut mult Bietul Ioanide (am citit tarziu Scrinul negru si m-a cam enervat din cauza lui Butoescu&Co).
Calinescu e narcisist, dealtfel impresia mea este ca s-a apucat sa scrie literatura fiindca se credea mult mai inteligent si mai talentat decat cei ale caror opere le analiza. Fireste ca si era, fata de multi 😀 In aceasta incercare de demonstratie pe scara larga despre cum se scrie un roman si cum se construiesc niste personaje, era limpede ca se vor strecura fisuri. Evident ca GC a vrut sa se zugraveasca pe sine in Ioanide, de unde si ridicolul „perfectiunii” acestuia, insa mai mult decat atat, asa cum spun si Bughi si Micawber, a vrut sa-i loveasca pe ceilalti.

@capricornk13 – mi-aminteam ca tie ti-a placut, ca am mai discutat noi odata despre asta la tine.

@dreamingjewel: pe mine, din cate imi amintesc, la prima lectura, parca prin liceu, tinand fireste cu Felix, ma irita un pic Pascalopol, cum o impresioneaza el pe Otilia cu cadouri scumpe si plimbari la Paris si m-a surprins foarte neplacut finalul – abia anul trecut, la recitire, am sesizat toate nuantele acelea.

Ce mi se pare ciudat e ca, dupa ce a scris o carte asa buna ca Enigma Otiliei si dupa ce a trecut in revista intreaga literatura romana cu plusurile si minusurile ei, a fost in stare sa rateze asa tare cu Bietul Ioanide si sa nu-si dea seama ca a ratat.

Offtopic, nu stiu de ce aveam impresia ca tu esti la sfarsitul anilor ’20, nu in anii ’30 ca mine (in cazul lui zum gresisem invers).

@Micawber: nu stiusem ca ar fi un roman a clef – esti sigur ? Daca in „Scrinul negru” mai putusem banui modelele pentru vreo trei personaje aici chiar nu am idee cine vrea sa fie cine – stii cumva? Ca mi-ai trezit curiozitatea extraestetica 🙂 Oricum multi sunt atat de caricaturizati incat nu cred ca mai seamana prea mult cu originalele lor.

Insa nu cred ca G. Calinescu s-a descris in carte asa cum era ci mai degraba s-a proiectat asa cum i-ar fi placut sa fie, desi probabil unele mici manii si idiosincrazii le-a transferat personajului.

Stiti ce ma deranjeaza cu adevarat?

Calinescu se rafuieste, in romanele sale cu cheie, cu unii contemporani ai sai care la data scrierii romanelor aveau mari probleme cu noul regim politic si – sa luam si ipoteza asta in calcul – n-ar fi putut sa-i dea replica. E usor sa-l satirizezi pe cel cazut, sa zic asa. Din perspectiva asta, Calinescu se aliniaza satirei oficiale care ‘infiera’ mica burghezie /chiaburii/chelnerii/frizerii etc., dupa caz. Calinescu a avut si el probleme pasagere, dar s-a orientat, a inghitit ce-a trebuit si a supravietuit, in fine, nu lungesc discutia.

Asta in materie de consideratii extraestetice. Romanele lui Calinescu, mai ales cele anterioare instaurarii comunismului, sunt pe deplin meritorii.

@ bughi mammo rag

S-a scris mult despre romanele cu cheie calinesciene. Discutia fiind foarte lunga si nefiind aici loc de asa ceva, dau un exemplu mai putin discutat: Gaittany = Iorgu Iordan.

Gasiti aici un scurt articol pe tema asta:
http://cis01.ucv.ro/litere/activ_st/publicatii/anale_lingvistica_2007.pdf

Altul, mult mai straveziu: Saferian Manigomian (sau Babighian, aici e vorba de ‘doi pentru unul’) – Zambaccian etc.

Din cate vad in link-ul dat de dv.:
Gaittany = Al. Rosetti
Se potriveste intr-adevar: si originea aristocratica si numele cu dublu t si i/y – si daca si cel in cauza s-a recunoscut (amuzat, nu suparat)…

Ca Babighian = Zambaccian m-am gandit si eu, insa in legatura cu Manigomian, Calinescu neaga, zicand ca pe atunci inca nu il cunostea, se pare ca abia dupa si din cauza cartii s-au cunoscut si imprietenit, deci a fost mai mult o coincidenta.

In rest, banuiesc ca pt Hangerliu, printul-legionar, s-o fi gandit la printul Alexandru Ghica, iar pt monseniorul Baleanu (din Scrinul negru), printul-prelat catolic, la monseniorul Ghica – in ce priveste ocupatiile, nu personalitatile lor, caci nu cred ca i-a cunoscut.

@ bughi mambo rag

Desigur, monseniorul Ghica, prezentat caricatural sub forma monseniorului Baleanu in vreme ce persoana reala suferea crunte persecutii. Exact asta nu-mi place – satirizarea unor insi greu loviti de teroarea comunista. Macar Rosetti – Gaittany se bucura de gratiile regimului.

Cred ca am spus in mare ce aveam de spus – joaca de-a detectivii pentru depistarea unor eventuale echivalente ale personajelor in lumea reala poate sa se opreasca aici.

Desigur, un lapsus calami, ma gandeam la Al. Rosetti si am scris Iorgu Iordan.

[…]  E o carte mai buna decat precedenta, dar este intrecuta, chiar in genul sau (roman realist, de inspiratie balzaciana) si pe subiectul […]

e o carte buna

Mie mi se pare cea mai putin buna dintre cartile lui G. Calinescu.
(E drept, nu-mi mai prea amintesc „Cartea nuntii”.)

Btw, am gasit ceva interesant despre drumul ei prin cenzura timpului si transformarile suferite la cererea cenzorilor:

http://www.romlit.ro/cazul_bietul_ioanide

Poate ca o fi fost mai buna in forma originara, din pacate nu mai avem cum sti; totusi inclin sa cred ca Ioanide era aproape la fel de enervant si in prima forma – poate insa ca fiul sau ar fi fost mai reusit ca pesonaj, mai inchegat.

Dupa parerea mea, si Bietul Ioanide si Scrinul negru ar trebui reeditate numai dupa primele manuscrise, daca mai sunt de gasit.

Sa nu uitam ca perioada in care scrie Calinescu, era una de mari constrangeri. Orice era tiparit mergea pe mainile partidului. Cartea a fost editata de partid, asa ca e LOGIC ca nu vor aparea cei de stanga, sau parerea partidului in toata treaba asta, pentru ca autorul ramanea si fara carte publicata si facea si inchisoare. De asemenea in carte, Calinescu nu si-a permis sa vorbeasca clar despre unele chestii asa ca apar doar sugestii si scene simbolice care ascund de fapt istoria aberanta si trauma lumii din acea perioada. Desigur ca la prima lectura poate parea plictisitore si lipsita de nuanta, dar odata ce reusesti sa citesti printre randuri si sa te familierzi cu perioada si cu acele realitati, altfel ajungi sa interpretezi si cartea.

Citind articolul am impresia ca nu prea ai intles cartea. Ea nu-si propune sa fie o cronica a vremurilor, nu a dorit sa fie un documentar, nici un thriller care sa izbeasca cititorul prin dramatism. Bietul Ioanide este o galerie de portrete foarte reusite (chiar si in conditiile caricaturizarii), de personaje surprinse in valtoarea vremurilor. Notatiile lui Hergot sunt de altfel cheia romanului: sensul acestuia este ca evenimentele, ridicarile si coborarile politice, framantarile societatii sunt trecatoare, eterne si importante fiind trasaturile, ticurile sociale, naravurile oamenilor – pe scurt figurile acestora. De altfel romanul se citeste cu o placere intensa tocmai pentru divagatiile si imensele notatii psihologice si sociale ale lui Calinescu, exact de genul celei mentionate de tine, despre felul in care se ferea Gaitanny sa dea vesti proaste. Toate aceste portrete si note intelectuale imi par ca descriu o societate interbelica sarmanta.

Adevarat insa ca portretul lui Ioanide este un pic cam schematic. Ce as mai reprosa romanului este ca are anumite fire narative inutile, care nu duc nicaieri in constructia povestii, cum este de pilda excursia lui Ioanide cu Butoiescu-Boticelli in satul de munte unde Ioanide urma sa ridice casa lui Contescu, situatie in care cei doi nu gasesc de mancare decat cateva oua si doua roti de cas. Asta este un capitol fara rezultate in economia cartii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
August 2010
L M M M V S D
« Iul   Sep »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
%d blogeri au apreciat asta: