bughi mambo rag

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Che Guevara is maybe one of the most interesting personalities of the 20th century. He is a tragic figure, who wanted to make the world a better place and made it worse, who did many wrong, even evil things, with the best intentions, firmly convinced, until his last moment, that he is the good guy and fights the good fight. He becomes even more interesting at a closer look; one may discover unexpected aspects.


1. “Che” meant “Hey, you!” in Argentina – and “Argentine” outside it

Although his name is linked to the history of Cuba, Che Guevara, born Ernesto Guevara de la Serna, was an Argentine. “Che” is an Argentinian interjection meaning something like “Hey, you!” or “Yo!” or “Bro!” or “Buddy” that Argentines use a lot – so much so that Hispanics from other countries called them all “Che”.  That’s why the young future Che, then only Ernesto Guevara, referred somewhere in his “Motorcycle Diaries” to his motorcycle companion and himself as “Little Che and Big Che (Alberto and I)”: they were called so by the local Chileans.

So when his Cubans friends nicknamed him “Che”,  they actually called him “Argentine”, only shortly. Che liked it – it was less derogatory than his former Argentinian nicknames, “Chancho” (“Pig”) and “El Loco Guevara”(“The Mad Guevara”) –  and adopted it as nom de guerre, signing so not only his letters, but also later the Cuban banknotes, as National Bank president. But after Che Guevara made his nickname renowned worldwide, the custom of calling all Argentines “Che” declined. Now Hispanics call Che Guevara “El Che” (“the Che”).



2. Odd Jobs: from Toilet Cleaning to Selling Christ Images

Che Guevara was a doctor, but he practiced his profession very little and admitted to know very little about it. Most of the time he sustained himself by doing all kinds of odd jobs. In Argentina, as medical student, he did research in the laboratory of an allergy clinic, but he also prepared insecticide in his family’s garage (until he got ill from it) and sold shoes door to door (but many shoes were without pair, so after he sold the paired ones and the resembling ones, he himself wore some of the totally mismatched ones). He embarked as male nurse on a ship that sailed to Trinidad and Brazil (he said he operated a sailor with a knife). He loaded furniture in Chile and unloaded barrels of tar in Guatemala. In Chile he had also his most unpleasant job: cleaning toilet on a ship (he embarked clandestinely onboard, hiding in that toilet – so the captain made him pay this way for his travel). In Panama, he published two travel articles in newspapers, about Amazon (“A View from the Banks of the Giant of Rivers”) and about “Machu-Picchu: Stone Enigma of the Americas” and he also gave a lecture on allergies. In Guatemala, he sold images of the allegedly miraculous black Christ of Esquipulas  (making up himself more stories about supposed miracles). In Mexico, he was a photographer, first on his own, itinerant photographer in parks and plazas, then for a press agency, photographing sport events at Pan American Games. Finally he found a job as doctor and researcher at a Mexican hospital – but not long after, he left it to go to Cuba with Fidel Castro and, as his biographer Jon Lee Anderson said, “In war, [Che] finally found his true métier.”


3. From Don Juan to Don Quixote



Che Guevara and his first wife Hilda

Young Ernesto Guevara wasn’t interested in politics, but in books, travel and women. In all these, but particularly in women, he looked for novelty and diversity: he had Whites, Blacks, Indians and mestizas, rich and poor, young and older, beautiful and even ugly… His first woman (at 14 or 15) was a black maid , his first great love and fiancée, Chichina,  was a 16 years old beauty from a rich upper class family, his first wife, Hilda, was a Peruvian mestiza, older than him and quite plain, but smart and well read. And beside these main characters of his love life, there were many others in episodic roles.

Just an example. He had a prudish aunt, Beatriz, that always locked her young maid in her room at night, but that didn’t stop young Ernesto to add one more conquest. Once, when dining with his aunt and his younger cousin, he left for a moment, went to the kitchen, had a quickie with the maid on the kitchen table  then went back to the dining room, eating like nothing happened. His aunt had no idea what happened behind her back, but the cousin saw enough through the open door…

But all this changed in the revolution, when Che became a “new man” and met Aleida, a young secret courier for the rebels who became his second wife and his “only one in the world”, as he liked to say, with a verse from the Turkish poet Nazim Hickmet. Now the women chased him and he made great efforts to resist temptations and keep them at a distance. And it wasn’t easy – the aura of revolutionary hero added to his natural handsomeness and charisma made him a magnet to women.

But not only women fell under Che’s charm. He made a most unexpected conquest: a Soviet male high official, Nikolai Metutsov, Andropov’s deputy. In a talk late in the night, when Che used all his power of persuasion and charisma to convince him that he was not a Maoist deviationist, Metutsov, an older, jowly man with big ears, fell in love with Che (although homosexuality was a crime in both their countries), lost all his official pose and melted in a risky confession about how much he liked him, especially his looks!


Che Guevara and his second wife Aleida, after their wedding


4. Wannabe Poet

Che Guevara had a great passion for poetry, especially for that of Pablo Neruda, and throughout his adult life he tried to write poems, but he was always unsatisfied with the result. In his early twenties, he wrote awkward, pretentious verses like “Inconclusive tombstone of abstract garden”.  Then he became communist and his verses too received an intensely red color that once made him arrested by the police, but the police commander let the young and apparently inoffensive poet free after advising him to write about roses …

Of course he didn’t take the advice. He wrote a poem about a dead patient, “poor old Maria”, victim of asthma and poverty, promising her vengeance and that “your grandchildren will all live to see the dawn” and another about Fidel Castro, naming him “ardent prophet of the dawn”.

Even In his last days in the fatal expedition in Bolivia, he wrote a love poem for his wife Aleida,  who he left behind in Cuba with their children – a poem found among his papers after his death, in which, after images evoking their love and their children and the pain of separation, he ends up by saying: “This I give (convinced and happy) to the Revolution.”


5. Close to Die in His First Battle – Shot in the Neck

The Cuban revolution started with an almost complete disaster: the guerilla troop was discovered and attacked by the Cuban army and air force soon after arrival, before reaching the mountains, in Alegria de Pío, near a sugar cane field, so that out of the 82 men that came on boat, only about a dozen survived, dispersed and demoralized. All seemed lost.

Che Guevara was then the troop’s doctor (he just treated for blisters a fighter who would die that day), but, in his baptism of fire, he made a choice relevant for his nature and decisive for his future: he abandoned his medical kit to take a pack of ammunition left by another fighter.

But in the next moments he wouldn’t prove himself such a fierce, unstoppable warrior. After a bullet hit him in the neck, he lay on the ground, convinced he was going to die. Comrades passed by him, seeking refuge in the nearby cane field; he lay there, waiting for his death, thinking of a story by Jack London, about a man who, after losing any chance of survival, waits for his death in the snow, in the arctic cold.

Fortunately for him, one of their captains, Juan Almeida, saw him and ordered him to go on. Che tried to follow the order and, surprised, he discovered he could move in spite of the pain, dragging himself to the cane field, to his comrades. The neck wound wasn’t fatal in fact, the bullet didn’t hit anything vital. But without that order from Almeida, Che would have laid there until the army found him – and Cuban history would be different…


6. Che Guevara Disguised as a Bald Old Man


Che Guevara’s fake passport

When Che left Cuba to fight in Congo and Bolivia, he had to travel incognito by plane through hostile countries. For Africa, it was enough to shave his beard and moustache and shorten his hair – reverting to his youth look before becoming Che – and to put on a suit, a tie, a hat and thick glasses. But in Latin America his figure was very well known, so he needed a total change. A physiognomy specialist from Cuban intelligence had to transform him in an unattractive, unremarkable businessman in his mid-fifties. He made him bald, removing all the hairs on top of his head one by one, and whitened his surviving hair at the temples. Thick glasses, false teeth and paddings around the body to make him fatter completed the change.


Now they had to test if Che was really unrecognizable. Fidel Castro “introduced” him to some Cuban ministers (his former colleagues) as a foreign visitor and nobody recognized him. He was also “introduced” as a foreign visitor to his future soldiers prepared for Bolivia, many of whom fought in Cuba under his command, and they also didn’t recognize him until he started to curse them using his favorite expressions. The final test was his last meeting, in disguise, with his own children. They treated him like a stranger, having no idea that they see their father and for the last time. When he cuddled his 5 years old daughter Aleidita, she went to her mother and whispered to her: “I believe that this man is in love with me.


7. Che Guevara Suffered from Debilitating Asthma Attacks

Che suffered from severe asthma from early childhood – he had his first crisis at the age of 2. Due to his illness, he started school only when he was 9, until then being educated at home by his mother. He was even rejected at Argentina’s military draft, due to “diminished physical abilities” caused by asthma!

He arrived in Cuba sick and without asthma medicine and soon a severe asthma attack incapacitated him completely: he could barely walk, let alone fight. Another guerilla had to help him walk, carrying his pack and cursing him: “You Argentine son of a bitch! You’ll walk or I’ll hit you with my rifle butt.”  After that, the clandestine urban network that sustained them took care to provide him constantly with medicine, without which he wouldn’t have become the famous guerilla.


Che Guevara in Bolivia

But in Bolivia the guerillas were isolated. The native peasants were afraid of the armed foreigners and even the Bolivian communist party disapproved of them. So, after the army discovered their camp and later their buried supplies, including Che’s medicine, what followed for Che was a prolonged illness drastically diminishing his ability to fight or to command. To obtain medicine for Che, the guerilla troop conquered a small town – but the local pharmacy hadn’t anything for asthma. So Che continued to suffer. One time he was so ill that his men had to carry him in a hammock. He lost consciousness; when he regained it, he found that he had soiled his pants (he also suffered from diarrhea). He could not even wash properly because water was also a big problem – so, as he noted in his diary, “my stench extends for a league”.


8. Che Guevara Killed Many People – and a Puppy

There is no consensus about the number of victims executed by Che Guevara. But everybody agrees that he killed.  He mentions in his own diary some executions in the mountains – informers, deserters, even revolutionaries turned robbers and rapists – a few of them ordered or done by him. And in the first months after the victory of the revolution, as commander of the prison-fortress La Cabaña, Che was officially in charge of organizing the summary trials and executions of the enemies of the Revolution: mainly officers, policemen and other officials accused of taking part part in dictator Batista’s repression, but also some informers. The prison’s priest, Javier Arzuaga, said he witnessed 55 executions there, in the first 5 months after the victory of the revolution.

His first victim, executed with his own hand, was a peasant, Eutimio Guerra, their guide in the mountains. The army captured him and promised him lots of money if he killed Fidel Castro. He made the deal, but, back in the camp, he hesitated to do it, even then, one night, he slept next to Fidel under the same blanket.   But after his treason and pact with the army were discovered, Che didn’t hesitate to shoot the traitor in the head.  “I ended the problem giving him a shot with a .32 [-caliber] pistol in the right side of the brain, with exit orifice in the right temporal [lobe].” wrote Che in his diary.

His youngest victim was probably Ariel Lima, a 19 years old boy  who joined revolution at 17. Arrested, he talked to the police, giving valuable information about others. Some say he did it after the policemen threatened his mother, but his sister said he collaborated willingly after they showed him that the movement was infiltrated by communists. As in all cases from La Cabaña, it wasn’t Che who condemned the youth to death – the revolutionary tribunal gave the sentence – but Che presided the appeal, had the power to confirm it or not. Neither the pleading of the prison’s priest, nor the desperate imploration of Ariel’s mother, who threw herself at Che’s feet, could move him to spare the boy’s life.

But of course you want to know why did he kill the poor little puppy? No, the puppy wasn’t a traitor – on the contrary, its fidelity led to its death. It belonged to a young guerrilla fighter named Felix and it followed his master everywhere, so when the revolutionaries went on a mission, the faithful little dog followed them. When it started to bark, Che was worried that the army will discover them, so he ordered Felix to kill it and Felix strangled it with a rope.  Che was fond of puppies – and he also professed love for humanity – but he was ready to kill anybody, man or dog, if he thought that the revolution required it.


9. Che Guevara’s Remains Discovered after 30 years in a Secret Mass Grave

In 1967, after the Bolivian army captured Che, they gave him a taste of his own medicine, executing him without trial. Then, proud of their victory, they exposed his corpse for a day to press and public, in a nearby town, Vallegrande, unwittingly feeding his myth with the Christ-like appearance of his bearded and emaciated corpse. But after that, they made his body disappear – keeping only his hands, as a proof, in formaldehyde. When his brother Roberto came to ask for his body, they said he was incinerated and his ashes scattered. His resting place remained a secret for 30 years.

But in 1995, an American journalist, Jon Lee Anderson, documenting for a book about Che, met a retired Bolivian general, Mario Vargas Salinas, who decades before, then a captain, fought in the anti-guerilla war. He made an unexpected revelation: Che was buried on an airstrip in Vallegrande.

So an international (Bolivian-Cuban-Argentinian) team of forensic experts began the search for Che’s remains. After lots of search and digging, finally, in 1997, they found 7 skeletons in a mass grave – one of them lacking hands!  The teeth matching his dental mold, the pronounced supraorbital ridge and the marks of bullets confirmed it was indeed Che (although some still doubt it), so they sent him to his final resting place in Cuba, in a mausoleum in Santa Clara, a city he conquered in the revolution. Fidel Castro used, of course, the occasion for some propaganda, organizing a grandiose ceremony.


10. Rebel Grandson Canek – Rock Guitarist, Dissident, Writer and Blogger

Canek Sanchez Guevara, named after the ancient Maya kings, born in 1974 to 18-year-old Hildita, Che’s firstborn daughter, and a rebel Mexican who hijacked a plane to land in Cuba, grew up in Italy, Spain and Mexico, always in an atmosphere of revolutionary fervor (his childhood songs were the Internationale and Bandiera Rosa). He came back to Cuba when 12 with his mother and only then, there, did he find out that he was the grandson of a legendary figure venerated on that island.

Everybody there expected him to be like Che, a perfect communist, a New Man. But he was more like Che before becoming Che. Soon he became a rebel teen with hair to his shoulders and earrings, and founded a heavy metal band named Metalizer with some friends – he was the guitarist. All this made him a suspect to the Cuban police – once they searched him in the anus for drugs!

Asked about the situation in Cuba by a foreign reporter, he answered frankly: „This revolution is in ruins” and “He [Che] never would have approved of what has become of this revolution. Let’s be honest, a young rebel like Fidel Castro in today’s Cuba wouldn’t be sent into exile. He’d be shot.” Soon, Canek went himself into exile. After leaving Cuba, he lived a nomad life, never having a fixed residence or a full time job, sometimes in Mexico, sometimes in Europe, working as a journalist and graphic artist. He also had a blog in Spanish, “Diary without Motorcycle”.

In 2015, after a heart surgery, he died unexpectedly at 40 – prematurely, like his ancestors: both his famous grandfather and his mother died at 39 (Che from bullets, Hildita from cancer). After his death, a manuscript was found among his papers and published – it was a short novel, “33 Revolutions”, about the everyday life in Cuba:

The whole country is a scratched record (everything repeats itself: every day is a repetition of the day before, every week, month, year; and from repetition to repetitions, the sound deteriorates until all that is left is a vague, unrecognizable recollection of the original recording—the music disappears, to be replaced by an incomprehensible, gravelly murmur).


Informatiile din articol sunt culese in primul rand din cartea  Che Guevara: A Revolutionary Life” de Jon Lee Anderson (despre care am mai scris) . L-am scris in engleza pt ca am vrut sa-l public pe Listverse, dar l-au refuzat – aveau deja un articol vechi despre Che Guevara, mai slabut, cu cateva informatii eronate (incepand cu numele, „Ernesto Lynch”), dar asta este.

Fotografiile sunt de la Wikimedia Commons.


Acum un an și zece zile, în 4 decembrie 2015, publicam postarea Utopia română – sau Cum să ne luăm țara înapoi ? unde scriam sub forma unor „amintiri din viitor”:

Schimbarea a început în anul electoral 2016, dar semnele schimbării apăruseră cu ani înainte. Se vădeau în exasperarea tot mai pronunțată a electoratului mai tânăr și mai instruit față de întreaga clasă politică – aceeași mizerie, deosebirile fiind de grad, nu de esență. A fost însă greu să coaguleze nemulțumirea generală într-o mișcare unitară – primele încercări au dat greș […]

Atunci au inteles in sfarsit unde greseau si ce e de facut. Le-a slujit drept exemplu UDMR-ul, care, desi reprezenta doar cateva procente din populatie, a avut tot timpul reprezentare parlamentara si de cele mai multe ori participare la guvernare. La fel ca ungurii, tinerii intelectuali, fie ei liberali, unii chiar cu tenta libertariana, conservatori, unii chiar cu tenta nationalista, sau socialisti, unii chiar cu tenta marxista,  fie ei credinciosi, agnostici si atei, au trecut peste diferente si s-au aliat pentru un scop comun: inlocuirea clasei politice corupte si incompetente cu oameni noi, competenti si necompromisi. Au cautat printre ei specialisti tineri (pe la 30 sau 40 de ani, cu mici exceptii) bine pregatiti, care isi dovedisera valoarea – si i-au promovat la alegerile parlamentare cu toata fervoarea si ingeniozitatea pe care o cheltuisera anterior inutil cu Nicusor Dan si Monica Macovei, de data asta cu un scop realist: ca tanara alianta reformatoare sa ajunga in parlament.

Si au reusit. E drept, au obtinut sub 10 procente – nici nu era de sperat altceva, cu o campanie facuta predominant de voluntari pe net – dar suficient ca sa treaca pragul electoral, ba chiar mai mult decat UDMR si alte partide cu vechime  – si  destul ca sa nu se poata face majoritatea necesara guvernarii fara ei.

Din păcate,  n-am mai nimerit-o cu ultima propoziție citată (și cu ce am scris după ea).

Totuși, „profeția” mea a fost corectă până acolo, chiar și în detalii:

  • USR a atras tineri și din dreapta și din stânga:  de la fostul ministru Cristian Ghinea (ale cărui poziții de dreapta le știm din Dilema Veche) până la tânăra Florina Presadă (o „neomarxistă” în opinia adversarilor); și credincioși ca Clotilde Armand și soțul ei, matematicanul Sergiu Moroianu, și anticlericali ca Bogdan Bob Rădulescu de la Cluj.
  • scorul obținut de USR: 8,88% la senat și 8,83% la deputați – deci cum spuneam, sub 10 procente, dar mai mult decât UDMR, ALDE-ul lui Tăriceanu șî PMP-ul lui Băsescu.

Un pas mare pentru un partid abia născut de câteva luni… sa vedem ce va face mai departe…


Abia am terminat cursul de creative writing de la Vama Veche si am inceput altul, de data asta online, organizat tot de Club RevDePov, dar avandu-l ca profesor pe scriitorul Marin Malaicu Hondrari. Prima tema pe care ne-a dat-o a fost sa scriem inceputuri de povestiri de cat mai multe genuri. M-as bucura sa primesc critici constructive – care dintre aceste inceputuri v-ar incita sa cititi mai departe povestirile si care v-ar face sa le lasati balta – si de ce?


Prima oara n-o prea bagase in seama; nici nu retinuse macar cum o cheama. I se paruse cam grasuta, probabil din cauza fetei rotunde, ca de copil. I se paruse ca rade prea mult. Nici n-ar fi stiut sa spuna ce culoare au ochii ei, ochii care il vor obseda apoi ani de zile.


A fost odata un baiat care voia sa fie vrajitor. Era orfan, mic si plapand; baietii din sat radeau de el, il umileau, cateodata il si bateau si el nu avea ce le face. In satul ala traia un vrajitor – de fapt nu in sat, ci intr-o casa singuratica si suie, in padurea de la marginea satului, unde putini se incumetau sa intre, doar manati de mare nevoie. Vrajitorul era omul cel mai temut din partea locului; multe se sopteau pe seama lui, lucruri care iti dadeau fiori, dar nimeni nu s-ar fi incumetat sa i le zica in fata. Cu greu isi aduna baiatul curajul sa bata la usa lui, ca sa il roage sa-l primeasca ucenic; cand auzi usa veche scartaind in balamale, ar fi luat-o la fuga, dar gandi ca acum deja era prea tarziu.

Cu/pentru copii

– Mihai, am o idee! striga Ilie, trantindu-si cartea pe masa cu asa elan, ca turnul din carti de joc pe care Mihai il ridicase cu incetul cand frate-sau citea, potrivind cartile cu grija si migala, aproape tinandu-si rasuflarea, se prabusi intr-o clipa.
– Ilie! zise Mihai cu glasul incarcat de repros; simtea ca ii vine sa planga si nu voia, ca baietii nu plang si el era baiat mare, avea 6 ani.
– Hai ma, stii ca n-am vrut! zise Ilie. Vrei sa-l facem la loc amandoi ?
Mihai facu din cap semn ca nu.
– Nu vrei sa stii ce idee am ? relua Ilie; si observand o scanteie de interes in ochii fratelui sau, continua cu entuziasm molipsitor: Putem avea insula noastra, ca Robinson !


Un lucru foarte necesar oricui se aventureaza prin jungla, mai necesar chiar decat o arma, e o plasa de tantari. Pentru ca, cu putin noroc, cu fiare periculoase poate nu te vei intalni, ca si ele se tem de oameni; cu tantarii insa vei avea de-a face cu siguranta. Sunt peste tot, te ataca in roiuri si muscaturile lor sunt mult mai virulente decat ale celor obisnuiti; nu poti sa nu te scarpini si te trezesti pe tot corpul cu niste umflaturi de zici ca ai cine stie ce boala. Dar, cum se zice, tot raul spre bine: daca stiam asta pe-atunci, daca aveam plasa la mine, daca nu m-ar fi chinuit tantarii toata noaptea aceea, scarpinandu-ma si zvarcolindu-ma in culcusul improvizat, daca as fi putut dormi – si, dupa toata obsoeala zilei acceleia, sigur as fi dormit dus – nu cred ca mai traiam acum sa va povestesc.


Animalul preferat al Oliviei era ornitorincul. Avea unul mic, pe care il hranea cu lapte. Cand il plimba in lesa pe Calea Victoriei, toate privirile se intorceau dupa ei.
– Olivia, eu sunt mamifer sau pasare? o intreba intr-o zi ornitorincul.
– Esti mamifer, raspunse Olivia, mangaindu-i blana afectuos.
– Si atunci de ce am cioc ?
– Pentru ca esti un mamifer foarte, foarte special.
Si ornitorincul crestea – pana s-a facut mare. Acum nu mai voia lapte; prefera viermii.
– Olivia, eu sunt singurul ornitorinc din Bucuresti ? o intreba intr-o zi.
– Da, esti foarte, foarte special, nu mai exista nimeni ca tine in tot orasul.
– Asta inseamna ca n-o sa intalnesc niciodata o ornitorinca ?
Olivia nu stiu ce sa-i zica; tacu. Tacu si ornitorincul si ramase ganditor multa vreme.

Citește restul acestei intrări »

20160915_152611„Ugly Fashion”. „La ieftinache”. „Container”. „The Best Shaorma from Vama Veche” (pe romaneste n-o puteau spune ?). Un pitic cu caciula sparta si un zambet ciudat, cu buze rosu aprins, parca rujate, sta pe buda – ba nu, pe un butoi de bere. O bicicleta spanzurata de un balcon, o alta vopsita in alb, de care atarna ghivece de flori. O puzderie de chitare si note muzicale pe un balcon dar localul se cheama „La canapele”. Printre toate dughenele si pravaliile, o casa normala, galbena, cu balcon din fier forjat cu muscate; in fata ei, intr-un balansoar albastru, o bunica si un nepotel buclat de vreo doi ani.

Bijuterii de ceramica de toate felurile („Lucrate manual” zice vanzatorul barbos, cu parul carunt prins in codita scurta la spate), un ghem multicolor de floricele de ata colorata, linguri de lemn sculptate (un cap de bour, un cap de dac barbos, doi porumbei, o pasare-mama hranindu-si puiul, un peste mai mare inghitindu-l pe cel mic).

Caini de rasa mari si mici, putrati in lesa, caini vagabonzi latrandu-i nervosi sau dand din coada pe langa clientii de la terase. Un caine flocos, cam jegos dar haios, s-a oprit in fata unei blonde bronzate cu camasa in carouri, care scrie de zor sezand pe o treapta, langa un grafitti albastru reprezentand o fata cu gene lungi. Un catelus alb, stand pe banca langa stapana lui, la o terasa, priveste lumea cu ochi mari inocenti.

Un cuplu de tineri, si el si ea cu parul la fel de lung, lasat pe spate. Alt tanar, cu cu cosuri si parul prins in coada, isi trece tandru mana prin parul lung al prietenei lui, apoi prinde mana ei si i-o saruta delicat la incheietura. O fetita cu funda tricolora dusa de mana parinti – o familie obisnuita, ce-or fi cautand pe-aici? Doi vanzatori, un baiat si o fata, sed pe cate o lada, de o parte si de alta a intrarii unui magazin, butonandu-si telefoanele.

In sfarsit, marea. Plaja e aproape pustie. Umbrele de paie, sezlonguri cu dungi albe si albaste, sticle de bere, capace de bere, doze de bere turtite, pahare de plastic, hartii, nenumarate mucuri de tigara. La marginea marii, gramezi de alge aruncate de valuri. Dar marea… marea e aceeasi: acelasi verde-albastrui, acelasi miros, acelasi freamat de valuri. Pe mare plutesc patru lebede, iar pe plaja pustie se plimba un pescarus.


Asta a fost a 4-a tema de la atelierul de scriere creativa al lui T.O. Bobe din Vama Veche – descrierea. Trebuia sa descriem strada din Vama Veche care duce la mare, din perspectiva unui batran peste 60 de ani. M-am bucurat cand am primit tema – ca ma temeam de ceva gen „dunga de la pantaloni”, ca la legendarul cenaclu Central – dar se pare ca nu m-am achitat de ea atat de bine cat as fi dorit, judecand dupa criticile (constructive) primite de la Teo si de la colegi,  din care cauza am ezitat atunci sa o pun pe blog si am pus-o abia acum,  cand totul imi apare colorat de nostalgie.

Ai avut o viaţă a ta. Da, au fost momente cînd ai avut o viaţă. Ai fost copil – pe-atunci ai fost probabil fericit; desigur, nu-ți mai amintești foarte bine. Ai fost apoi adolescent, apoi tânăr; elev de liceu, apoi student. Poate erai încă fericit, te simțeai bine în pielea ta, în viața ta, în generația ta; sau poate nu, poate sufereai adesea că nu te integrai destul de bine printre ceilalți. Oricum, a trecut și asta. Facultatea s-a terminat și ai înțeles, poate imediat sau poate abia mai târziu, că s-a terminat partea cea mai bună a vieții tale.

Brusc, cercul tău s-a îngustat. A trebuit să ai un servicu, să intri în rândul lumii adulte. Poate a fost un serviciu lejer si plicticos, prost platit, unde trebuia să fii prezent de la 8 la 4 si ascultai barfele colegilor asteptand ora plecarii. Poate a fost un serviciu solicitant si bine platit, dar care iti acapara toata viata si energia. Ai facturi de platit, poate si rate, la casa, la masina. Zilele tale au inceput sa semene intre ele. E un cerc vicios din care ai vrea sa iesi, dar stii ca nu se poate.

Si poate iesi din el. Poate te zmulgi tu cu o sfortare disperata, sinucigasa, sau poate mecanismul te scuipa afara. Si ajungi intr-un limb in care nu se mai intampla nimic. Viata curge mai departe, dar tu esti acum in afara ei. Singurul lucru care ti se mai intampla e degradarea inceata, treptata a organismului.


Asta a fost tema mea de azi, ultima mea tema la Atelierul de scriere creativa al lui T.O. Bobe de la Vama Veche, care astazi s-a terminat .Voia sa fie in maniera lui Houellebecq, inspirata din „Extinderea domeniului luptei”, de unde am imprumutat primele 2 propozitii. Pesimismul textului rezultat m-a suprins chiar si pe mine.


A fost tema primita ieri de la scriitorul T.O. Bobe, la atelierul de scriere creativa de la Vama Veche: dialog intre personaje in tren.



Trenul trecea pe langa dealuri inverzite si tufe de liliac. Tanarul de la geam privea peisajul, nu cu indiferenta, ca sa-si umple timpul, ci complet absorbit, parca nu mai vazuse asa ceva. Era foarte slab, foarte palid, cu trasaturi delicate, tuns la zero si imbracat intr-o uniforma de liceu mototolita, uzata, cu miros de vechi, dar parea sa aiba vreo 25 de ani. Batranica imbrobodita din fata lui il privea cu curiozitate; avea chef de vorba, i se parea, dar el nu avea.

Batrana scoase din sacosa un pachet unsuros invelit in ziar, il deschise – erau placinte – si il atinse pe baiat pe umar:

– Ia, maica!

Baiatul intoarse capul cu o usoara iritare, care insa la vederea placintelor se schimba in cel mai viu entuziasm. Lua una, o infuleca rapid, cu pofta si se retinu cu greu sa mai ia una, dar privirea era graitoare.

– Mai ia, maica! zise batrana. Astea-s cu branza, astea-s cu ceapa.

Baiatul inghiti rapid inca una si, incurajat de privirile ei, o lua si pe a treia.

– De la puscarie ? intreba batrana pe tonul cel mai firesc, parca ar fi intrebat „De la spital?”.

Baiatul dadu din cap afirmativ – avea gura plina.

– Si omu’ meu o fost 2 ani la canal, cand cu colectivizarea, zise batrana. Manca-le pe toate.

Si muta pachetul pe cealalta bancheta, langa el.

– Cum te cheama ?

– Felix.

– Esti la liceu ?

– Eram la liceu cand m-au luat, acum 6 ani. Cu cateva saptamani inainte de bacalaureat.

– Da’ ce-ai facut?

– Nici n-am apucat sa facem ceva. Am vorbit intre noi, niste colegi, sa facem manifeste. La proces au scos din asta ditamai conspiratia cu sprijin american si ne-au condamnat pentru „uneltire impotriva ordinii sociale” – 6 ani. A fost ca la Auschwitz, doar ca nu ne-au gazat.

Se intreba daca batrana stia de Auschwitz si de gazare. Poate ca nu, dar poate stia deja cum e la inchisoare, de la „omu’ ei”.

– Da’ draguta ai ? Te asteapta ?

Felix rosi tot. Rosi si mai tare cand batrana continua:

– Te’asteapta ea – si daca nu, gasesti tu alta, ca esti ficior fain.

Din fericire, cu asta tacu. Felix se simtea vinovat de iritarea lui impotriva femeii bagarete dar care il ospatase atat de bine. Placintele erau delicoase – cel putin asa i se pareau lui, dupa anii de foame. Mai ramasese una singura, cu ceapa.

In usa compartimentului aparuse un grup de tineri, un baiat si doua fete, una blonda, alta bruna. Erau cu siguranta studenti. Baiatul era inalt si desirat, cu ochelari, cu figura inteligenta. Fetele erau amandoua izbitor de frumoase – sau asa i se parea lui ?

– Aveti locul 63 ? o intreba blonda pe batrana pe un ton acuzator.

– Da, zise batrana si arata biletul.

– Acolo scrie vagonul 3 si aici e vagonul 9, zise la fel de categoric baiatul.

– Ma iertati, n-am vazut, nu mai vad bine, se scuza batrana, luandu-si sacosa si plecand.

– Ramaneti, doamna, ma mut eu acolo, se trezi Felix cu intarziere.

– Lasa, maica, sa stea fiecare la locul lui, zise batrana iesind.

Blonda se aseza in locul batranei, dupa ce il sterse cu un servetel – era uns si cu miezuri de la placinte – studentul se aseza langa ea, iar bruneta se aseza langa Felix, spre bucuria lui – totdeauna preferase brunetele. Bucuria ii disparu insa vazand ca fata lasa intre ei maximum de distanta posibil si se simte vizibil inconfortabil – aspectul lui i se parea, se vede, suspect.

– Facem schimb de locuri, Maria ? zise baiatul.

Maria schimba imediat locul cu el, vizibil usurata. Urma un moment de tacere, pe care il intrerupse blonda.

– 1 Mai pica marti, nu? Daca facem rost de scutiri pe luni, putem sta la cabana de sambata pana miercuri in 2. Oricum nu avem luni decat materii inutile.

Studentul se incrunta.

– Ce faci mutra asta, Sandu? De ce nu ?

– Stii bine de ce, Ana. Uneori vii cu niste idei… Suntem comunisti, ce exemplu dam ? Nu te gandesti deloc la asta ?

– Tu esti comunist, noi deocamdata suntem doar UTM-iste.

– Comunismul nu inseamna un carnet. Comunismul inseamna niste convingeri, niste atitudini, pe care daca nu le transpui in viata…

Felix iesi precipitat din compartiment. Simtea ca explodeaza si nu, nu voia sa faca o scena si sa riste sa se intoarca de unde venea. Ceilalti privira lung in urma lui, soptira intre ei, apoi Maria, care avea o voce frumoasa si puternica, incepu sa cante: „Bandiera rossa la trionferà / Evviva il comunismo e la libertà!”

T.O. Bobe mi-a sugerat sa incep cu linia de dialog „Ia, maica!”, ca sa il introduc pe cititor direct in povestire.

Astept si

Am scris-o alaltaieri seara, contracronometru, ca sa ma inscriu la atelierul de scriere creativa al scriitorului T. O. Bobe, care va fi in septembrie la Vama Veche (unul dintre atelierele de scriere organizate de Club  RevDePov ). Apropo, mai merge cineva din „blogosfera” ?

Asa scurta cum este, 2 pagini, e prima mea tentativa de proza finalizata, neabandonata. Am mai scris, e drept, si un scenariu, dar era adaptarea unei carti. Astept critici constructive.



Se trezi amorțit de frig și de poziția incomodă în care dormise pe bancă. Răsărea soarele , se reflecta roșiatic în apa lacului.  Frumusețea peisajului îl lăsa rece. Văzuse o suta de răsărituri de când trăia în parc și nu îi spuneau decât că începe  ora cea mai urâtă a zilei, ora rememorărilor și reflecțiilor.

Scoase din rucsacul de la căpătâi comoara lui cea mai de preț, micul său laptop convertibil cu energie  solară. Desprinse tastatura de ecranul devenit tabletă  și le așeză pe bancă, cu fața în jos, alegând cu grijă unghiul astfel ca soarele să bată în panourile solare de pe spatele lor. Se spălă pe față și pe mâini la țâșnitoarea din apropiere, se pieptănă la oglinda lacului, scoase doua felii de pâine din rucsac și le mâncă goale (una avea totuși o urmă de muștar). Apoi, rutina sumară a dimineții încheiată, nu-i mai ramase decât să aștepte încărcarea tabletei. Să aștepte, să mediteze, să rememoreze.


Până la criză, ducea viața normală a unui tânăr deștept, educat, de viitor.  Avea un serviciu bun la o multinațională, care îi consuma majoritatea timpului, iar chiria ii consuma majoritatea banilor. Dar a venit criza și concedierea.  Împuținarea banilor l-a făcut să se refugieze la părinți, în orașul natal, iar descurajarea, îngrijorarea și izolarea, să se refugieze în lumea virtuală :  jocuri și internet de dimineața până seara, întrerupte doar când și când de un șir de interviuri ratate, cu inevitabila întrebare « De ce ați fost concediat ? » (parcă el știa ?), căreia după o vreme i s-a adăugat încă una:  «  Și cum de în tot acest timp nu ați găsit altceva de lucru? Cu ce vă ocupați acum ? »  Cu timpul, relațiile cu părinții deveniseră tot mai tensionate; după o vreme, sătul de reproșuri și nemaivoind să fie povară pentru părinți, a plecat din casa și din orașul lor. S-a refugiat la cel mai bun prieten al lui.  Prietenul l-a primit călduros ; soția sa însă, cu o nemulțumire abia disimulată – din ce in ce mai puțin disimulată pe măsură ce timpul trecea și nu intervenea nicio schimbare . După o lună, prietenul, jenat, i-a spus că nu-l mai poate ține, că soția i-a dat ultimatum:  « Ori pleacă el, ori plec eu ! »

Se refugiase iar,  la cel mai ieftin hostel din oraș. Își vându laptopul (încă nou și performant, luat cu puțin înaintea catastrofei), cumpărând micul laptop convertibil cu panou solar și trăind din diferență cât a putut. Când banii nu i-au mai ajuns de cazare,  venise luna mai, primăvara era prematur de călduroasă (simțea aproape recunoștință pentru încălzirea globală) liliacul era înflorit, aerul  înmiresmat și perspectiva de a dormi în parc sub cerul liber (provizoriu, câteva nopți, își spunea, până apare un job sau un prieten înduioșat) nu părea chiar așa îngrozitoare.

Cu puținii bani rămași, mâncase în cantine și fast food-uri ieftine, făcându-și și toaleta (spălat, pieptănat, spălat pe dinți) in băile lor. Dar după ce banii se terminaseră – ultimii i-a dat pe o punga de pufuleți, după care se luptase cu foamea pana la căderea întunericului, fiindu-i rușine să caute în gunoi în văzul lumii – igiena devenise o problema chiar mai mare decât hrana.  Căci după ce și-a înfrânt rușinea și sila, umplerea stomacului nu mai era o problemă . Era o terasa la marginea parcului, unde se serveau mai ales mici și rămânea mereu pâine și muștar , uneori și un deget-două de bere sau suc sau câte o bucată de mic de la un copil mai mofturos, o rămășiță de cotlet cu ceva carne pe os sau câțiva cartofi prăjiți; dacă era pe fază, le lua direct de pe mese, dacă nu, din coșul de gunoi. La început, fetele care serveau la terasă îl priveau cam urât, fără totuși să îndrăznească să-i zică ceva (inspira frică ?), apoi însă s-au obișnuit cu el, văzând că nu cerșește, nu fură și evită să deranjeze clienții ; poate chiar le părea bine că debarasa el mesele in locul lor.

Supraviețuise astfel luni de zile – dar cât mai putea dura ? Acum era sfârșit de august. Zilele erau încă foarte calde, dar nopțile deveniseră deja mai reci. Spera într-un septembrie călduros – conta pe încălzirea globală – dar apoi ? De un job în profesia lui nu mai putea fi vorba, aspectul lui de boschetar îl excludea din start. Dar chiar și pentru munca de jos constatase că înfățișarea lui mizera e un impediment.

Ar fi putut obține bani vânzându-și micul laptop convertibil (desigur toți ar fi crezut că l-a furat, dar unii nu s-ar fi sinchisit de asta), dar îi era drag ca lumina ochilor, că era poarta lui spre alta lume. Pe micul lui ecran putea vedea aproape orice film, juca aproape orice joc, citi aproape orice carte, găsi aproape orice informație. Și din clipa când se conecta la net (era wifi gratuit in tot parcul) nu mai era un șomer, un boschetar, un ratat. Era iarăși el cel de dinainte : un tip deștept, informat, versat într-ale netului , simpatizat și respectat. Avea un blog cu sute de vizitatori zilnici (din care însă nu reușise să scoată bani), era moderator pe doua forumuri, era « cineva ». Părerile lui aveau greutate, unii mai tineri chiar îi cereau sfaturi in diverse probleme de viață (inclusiv pentru angajare).  Nici nu își putea imagina viața lui fără net. Probabil ar fi înnebunit de disperare sau s-ar fi sinucis – sau s-ar fi zbătut mai tare și ar fi reușit să iasă din situația asta ?


Aprinderea ledului verde al tabletei puse capăt meditațiilor lui sumbre – era semnul că era destul de încărcată ca să poată fi folosită. Cu o tresărire de bucurie, o luă în mână, ținând-o cu grijă într-un unghi in care să mai primească cât mai multa lumină pe panoul solar, o porni, introduse parola – și grijile, nevoile, necazurile-i dispărură ca un fum…


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Februarie 2018
« Dec