bughi mambo rag

Posts Tagged ‘Caragiale

Mihail Sebastian in 1931:

Există în ţara noastră o categorie cu totul specială de inşi bogaţi. Sunt „îmbogăţiţii de guvern”. (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: „îmbogăţiţii de război”.) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci

(sursa)

 

Camil Petrescu  pe la 1930:

Am cerut un dictionar medical strain si, la pagina stiuta, am citit, subliiind cu vocea:

„IMBECILITATE(fig. 1 100) – Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburari intelectuale si morale. Inteligenta lui e marginita, totusi are calitati de memorie, de imitatie si oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simtul moral ii e atins… […] Numarul imbecililor internati e infim, in comparatie cu acela al imbecililor care circula liberi si care traiesc ca vagabonzi, hoti si pezevenghi.”

… Sau ca oameni politici in Romania, ar fi putut sa adauge acest dictionar.

(sursa: cartea „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”)

 

Caragiale in 1907:

Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămînzind în opoziție. Cînd cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămînzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… […]

Toți oamenii de afaceri […] sînt rançonnés, în proporție, de către acești baroni feudali mari și mici, cari se numesc agenții administrației Statului romîn. […] Rar, din cînd în cînd, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á la mer – cine știe ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s’a lăsat prea stîngăcește mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepții onorabile. De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Românul numește țara lui patria bacșișului și hatîrului.

(sursa: articolul lui Caragiale,  „1907 din primăvară până’n toamnă”)

 

Eminescu prin anii 1870-1880:

De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci — oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale; […] Aristocraţia istorică — şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă — au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sunt împlinite de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

…toate configuraţiunile de oameni politici din ţara noastră nu prezintă aproape nici un interes, pentru că ele  sunt asemenea figurelor  unui caleidoscop, pe care întâmplarea le compune şi le discompune , şi pentru că am avut ocazia de a vedea oamenii cei mai deosebiţi în aşa-numitele principii mergând alături, şi alţii, foarte asemănători în susţinerile lor orale, urmând căi foarte disparate…

Ei bine, sînt o mulțime de oameni, mai cu seamă liberali, în România cari n-au mai multă știință teoretică decît un țăran din Saxa sau un lucrător din Prusia. Și, ca să cităm un caz concret și foarte caracteristic, spunem că șeful diviziei școalelor în Ministeriul Învățăturilor Publice este un funcționar care nu va putea să dovedească mai multe studii decît un țăran sau un lucrător. […]

Daca cineva nu se pricepe în țara noastră la nimic, tot se mai pricepe încă la ceva: se face liberal, strigă prin mahalale contra reacționarilor, jură în numele trinității Rosetti-Brătianu-Carada, se face luntre și punte la alegeri, făgăduind unuia că-i va pune nepotul în slujbă, altuia că i se va arenda o moșie a statului fără parale și — patria e mîntuită.

Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care muncind dă o valoare pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară. Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni și picioare […]

Consistă această țară din călăi și din victime?

(sursa)

***

Din cate vedem, exista si atunci aceeasi lehamite…

Se pare ca existau totusi si exceptii (de exemplu politicianul si omul de cultura Kogalniceanu), sa speram ca mai exista si astazi…

Știați că Eminescu se auto-critica destul de durîn special în ce privește scrierile din tinerețe (studenție) ? „nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu; știu numai prea bine că chiar ce rămâne neșters nu-i de vo samă deosebită.” „Dacă cele ce v-alătur de la mine ar fi rele, nu vă jenați de fel și aruncați-le-n foc.” „ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii!”

Știați că Eminescu nu prea gusta laudele și nu prea era afectat nici de insulte ? „Lauda lor nu mă lingușește, pentru că ei laudă o individualitate care nu-i identică cu a mea – batjocura lor nu m-atinge, pentru că ei batjocuresc un individ pe care eu nu-l cunosc…” zice personajul său Toma Nour, alter ego al autorului, din „Geniu pustiu”, roman neterminat scris în prima tinerețe.

Știați că în ochii contemporanilor săi, cea mai mare calitate a lui Eminescu nu era imaginația sau sensibilitatea, ci „o superioară înzestrare intelectuală” (I.L.Caragiale), o „covârșitoare inteligență” (Titu Maoirescu) ?

Știați că Eminescu „avea un temperament de o excesivă neegalitate”, după spusele lui Caragiale, care l-a cunoscut îndeaproape: „vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă”

Știați că Eminescu a suferit depresii: „o tristeță pe care nu pot să mi-o explic”„un urât și un pustiu în sufletul meu” – și lupta împotriva depresiei citind pe cronicari și alte scrieri despre istoria Țărilor Române, ca să-și insufle optimism ?

Știați că Eminescu era foarte gelos ? „Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire.

Știați că Eminescu se considera budist – prin aceasta, după părerea lui, „nefiind creștin simplu, ci creștin ridicat la potența a 10” ?

Știați că Eminescu nu agrea „românii de paradă” „care vrea[u] a-și fi însușit monopolul, privilegiul patriotismului și-a naționalităței”? Cei de la bookaholic se pare că nu știau asta, din moment ce l-au „împrietenit” pe Facebook tocmai cu Dan Puric și Adrian Păunescu. Știați că Eminescu a fost acuzat de cosmopolitism, în studenție, la Viena, de alt student român, Ioniță Bumbac, pentru că publica în „Convorbiri literare” și îi lua apărarea lui Titu Maiorescu ?

Știați că Eminescu era un adept al pe atunci recentei Teorii a evoluției a lui Darwin, pe care îl socotea printre marile genii ale omenirii ? În studenția sa vieneză, Eminescu audiase și cursuri de anatomie și fiziologie și asistase chiar la disecții.

Știați că Eminescu a avut probleme, în școală, cu matematica (din care cauză a și repetat clasa)? „Eu știu chinul ce l-am avut însumi cu matematicele în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea, deși îndealtfel eram unul din capetele cele mai deștepte.”

Acestea și multe altele le puteți afla de pe blogul despre Eminescu de care m-am ocupat intens anul asta – de a ajuns în 7 luni la 160 de posturi !  (iar celelalte bloguri ale mele au cam stagnat…)

Cum ziceam, m-a inspirat colecția de  înțepături între scriitori anglo-americani realizată de  Huffington Post (preluată pe bookaholic.ro). După ce  în episodul trecut am văzut ce zice Eugen Ionescu despre mai toată lumea literară româneasca, să vedem și ce zice una dintre victimele lui despre el.
Emil Cioran despre Eugen Ionescu, într-o scrisoare către Petru Comarnescu, citată de Marta Petreu în cartea „Ionescu în țara tatălui”:

„Îți mulțumesc pentru volumul lui Eugen Ionescu. […] Trebuie să-ți mărturisesc că în viața mea n-am simțit un dezgust mai mare la lectura unei cărți. O scârbă nesfârșită m-a apucat în fața acestei nulități intelectuale și morale. Este atât de puțină tragedie în mizeria acestui om, încât nu pot să am pentru el nici milă și nici măcar dispreț. […]  De ce nu ți-aș spune-o? După ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-am prăbușit într-un closet de țară.”

Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):

„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)

Eminescu despre Macedonski, într-o însemnare dintr-un manuscris, publicată postum în Opere vol. XV Fragmentarium:

„Dac-ar exista o înaintare absolută în omenire — un spor real de puteri — atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar și Macedonski un geniu — pe când tocmai contrariul e adevărat.”

Macedonski despre Eminescu – epigramă publicată după îmbolnăvirea și internarea lui Eminescu:

Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aş plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu e azi decât nebun!

Hașdeu despre Eminescu, citat din memorie de Caragiale în articolul „O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”:
„Eminescu este incontestabil un talent cu toate defectele lui; dar Eminescu, deși a avut după moarte norocul de a trece pentru cîtva timp la modă, din aceeași cauză, tot din cauza modei, a avut nenorocul să lucreze sub o direcțiune absolut străină de spiritul românesc, […] sub direcțiunea școlii pesimiste-schopenhaueriste germane. Afară de forma externă a producerilor lui, adesea prea silită, aproape nimic nu este original sau măcar specific românesc. Mai toată opera lui este un răsad al ideilor pesimiste-schopenhaueriste, cari au făcut modă cîtva timp în universitățile germane; e marfa ieftină a studențimii germane de pe la mijlocul secolului, în urma confuziunilor politice, redată, sub etichetă locală și, firește, cu multă dibăcie, tinerimii române — budhismul antic, fiert încă o dată în cratita nemțească, și de acolo făcut ciorbă a treia oară într-o oală românească, drept hrană proaspătă pentru întărirea nouelor generațiuni.
— Nu, nu! adaugă d. Hasdeu… Eminescu a avut talent, dar e departe de a se putea numi un mare poet național.”
Hașdeu despre Maiorescu (aceeași sursă):
„Acel ce s-a pretins cap al școalii, el însuși, n-a produs nimic original, n-a produs nimic care să poată rămînea altfel decît doar ca document de naivă și umflată pretențiune: căci, în definitiv, toată activitatea lui nu s-a exercitat altfel decît ca paradă ostentativă de bun-simț: il n’a fait qu’enfoncer des portes ouvertes. Cu un bagaj portativ de cîteva formule ale celebrului Lessing, a căutat sa răstoarne pe cîțiva infimi, ca Pelimon, Aricescu ș.a., ca și cum aceia, pentru a dispărea, mai aveau nevoie de o așa sfîntă campanie..”
Duiliu Zamfirescu despre Eminescu, într-o scrisoare către Macedonski, citată de G. Călinescu în Istoria literaturii române:
„Fii bun și-mi esplică ce a provocat mânia fârtatelui Eminescu, din Timpul.  Acest om pare în timpurile din urmă bolnav de gălbinare.”
Duiliu Zamfirescu despre Slavici și Caragiale, într-o altă scrisoare,  către un junimist (aceeași sursă):
„Tot văd pe d. Negulescu că mă pune într-o supă cu Slavici și Caragiale. Eu n-am nimic cu acești domni. Slavici și-a închipuit că a dat icoana  sufletească a țăranilor  […]  dar de fapt a plăzmuit ființe himerice, false  […]. Caragiale e superior lui Slavici, dar nici el nu se leagă de mine prin nimic.”
Octavian Goga despre Ioan Slavici, în poezia Unui scriitor vândut (aceeași sursă):
Nu-i simți în noaptea ta de jale
Cum vin convoi întunecat
Eroii scrisurilor tale
Și ți s-apropie de pat ?
Vin popi bătrâni cu barbă sură,
Țărani cu chip însângerat,
Vin să te blesteme din gură,
Vin să te-ntrebe de păcat.
Și spune-mi nu te-ncearcă oare
Un vis cumplit, un vis urât,
Că mâna lor răzbunătoare
Te-a strânge într-o zi de gât ?
Nicolae Iorga despre Maiorescu (aceeași sursă):

„Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul. A trecut printre oameni întrebuințându-i, de multe ori, disprețuindu-i în taină, totdeauna. El însuși trebuie să-și fi fost indiferent sieși.”

Nicolae Iorga despre romanul Ion al lui Liviu Rebreanu (aceeași sursă):

„În romanul cu optzeci de personagii,  cu violuri și omoruri, cu toate manifestările brutei, prezintate crud,  ca un cadavru putred pe care l-ar scutura cineva de un picior, e același realism de o sălbatecă autenticitate: ce e mai jalnic în viața animalică a rasei, cum i se pare autorului că a văzut-o în cine știe ce colț blăstămat de Ardeal,  se expune aici ca un testimoniu  de iremediabilă inferioritate,  într-un stil rece de jandarm care constată infamiile petrecute în raionul său.”

 

Nicolae Iorga despre volumul de debut al lui  Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite”, în cartea sa „Istoria literaturii româneşti contemporane”:

Cuvintele potrivite cuprind ce poate fi mai scârbos ca idee în ce poate fi mai ordinar ca formă”

G. Călinescu despre Nicolae Iorga în Istoria literaturii române:
„Minor în fiecare activitate în parte, foarte conservativ și îmbibat de prejudecăți, […] N. iorga apare masiv privit de departe, prin numărul uriaș de tomuri scrise și prin multiplicitatea preocuparilor.  […]  De câteva decenii a fi descoperit de N. Iorga este în majoritatea cazurilor dovada sigură a lipsei de vocație.”
G. Călinescu despre generația Noica Eliade, în articolul  „Invazia adolescenților” din „Viața literară” din 12 ian. 1929, citat de Lucian Boia în cartea „Capcanele istoriei”:

„Trecem printr-o fază de neseriozitate culturală umoristică. Suntem terorizaţi de tipul „mucosus”. Acesta te întreabă de vârstă și-ți dă un respect invers proporțional cu numărul de ani.”

N. Steinhardt despre Geo Bogza, în cartea parodică „În genul tinerilor”:
Pe al treilea țîcnit  îl cheamă geo bogza
Un om uscățiv înalt și negricios
Despre acesta se spune că închipuise în nopți lungi de veghe
Cele mai felurite poziții și spurcăciuni și se zicea meșter întru ale sexualității
Numai că nu le practicase (se vede) niciodată
Că îl tulburau cele ce scrisese prin cărți
El zicea că mai știe și altele și că descoperise și
Mijlocul de a face actul cu el însuși, dar că nu vrea să-l spună
Să nu-l afle burghezii capitaliști (să pleznească de curiozitate).
Nu cred că e nevoie să mai spun că eu nu subscriu neapărat la toate cele de mai sus și le-am adunat aici cu titlul de divertisment.

I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Iunie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930