bughi mambo rag

Posts Tagged ‘carti

1. Pui intre paginile ude foi albe sau servetele.

2 O pui sub o presa –  de exemplu o alta carte cat mai mare si mai grea. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri
Etichete: ,

Diferiti bloggeri, diferite ipostaze ale raului de care s-au lasat sedusi:

Dreaming Jewel

Rebecca de Winter

E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.

Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.

***

Bola de Nieve

Jack Nicholson – Daryl Van Horne („Vrajitoarele din Eastwick”)

E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.

***

Capricornk13

My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.

***

Radu Vancu

Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?

Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!

***

Adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare 🙂

***

Dragos C.

Vautrin

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.

***

zum

E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.

Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.

Il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.

***

Mihaela Ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!

 

***

Micawber

N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?

***

Poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom’le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu’ Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.

***

Teodora (Insemnari din subterana)

Nu doar minunile „nu au chip şi nume”, ci şi răul însuşi. Maşinăria aia infernală din cărţile lui Kafka. Ăsta e „ticălosul perfect”: omniprezent şi toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului însuşi. Fără explozie. Fără o Hiroshima sau un Cernobâl. Fără teorii.

***

Tlön Society

Moxica & The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.

***

Caligraf

Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.

 

***

Claude

Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’

(Zelig, Woody Allen, 1983)

***

Khronos

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

***

Joker

Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?

***

Anda

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

***

Cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e „the zig-zag man” si datorita acestei „constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu – de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? – l-a pierdut].

 

***

Milf & Petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!

***

Zamo.ca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de „creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

***

Utopia balcanica

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

***

Eu

In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune – poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie – cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie:

 

E vorba de Meowrice din „Parisul Vesel” („Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent „Parisul vesel” si filmul nu-si pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…



De data asta o ghicitoare foarte usoara. Cartea e scrisa de cineva de care s-a vorbit mult in ultima vreme si fragmentul ales de mine atinge chiar tema aceea de care a fost vorba:

In aceasta noapte trenul s-a oprit pentru a treia oara in camp.  Santinelele ruse strigau: UBORNAIA. Usile de la toate vagoanele s-au deschis. N-am rostogolit de-a valma in campul inzapezit aflat mai jos de terasament , cufundandu-ne in nameti pana la genunchi. Am priceput fara sa intelegem ca ubornaia inseamna sa ne facem cu totii nevoile. Sus, foarte sus deasupra noastra, luna rotunda. Pe dinaintea fetelor noastre respiratia trecea in zbor planat, sclipicioasa si alba ca zapada de sub picioare De jur imprejur, automate gata sa traga.  Si acum: jos panatalonii!

Ce stanjeneala, simtamantul de rusine al unei lumi intregi. Ce bine ca tinutul inzapezit era atat de stingher cu noi, ca nimeni nu-l vedea cum ne forteaza sa facem cu totii, inghesuindu-ne unii in altii, unul si acelasi lucru. Nu simteam nevoia sa ma usurez, dar mi-am lasat pantalonii jos si m-am asezat pe vine.  Cat de infam si de tacut era tinutul asta, si cum isi mai radea de noi cu nevoile noastre. Cum mai radea de Trudi Pelikan, care, in stanga mea, isi sumetea mantoul clos  pana-n subsuori  si-si tragea panatalonii jos peste glezne,  de cum se auzea susurul intre pantofii ei. De cum icnea in spatele meu, sfortandu-se, avocatul Paul Gast, iar lui Heidrun Gast, neveste-sii, ii oracaiau matele din cauza diareii.  De cum exaltatia cald-fetida de jur imprejur si ingheta,  sclipicoasa, in aer,  De cum acest tinut inzapezit ne aplica o cura drastica, punandu-ne in  fundul gol sa ne simtim singuri-singurei cu larmuiala pantecelui nostru.  Ce jalnice ajunsesera maruntaiele noastre in aceasta comunitate.

Poate ca nu eu m-am maturizat subit in aceasta noapte, ci doar spaima din mine. Poate ca doar in acest fel colectivitatea devine reala. Caci toti, dar absolut toti fara exceptie, dintr-un reflex ne-am apucat sa ne facem nevoile  cu fata inspre terasamentul de cale ferata. Cu totii aveam luna in ceafa si nu slabeam din priviri usa deschisa de la vagonul de vite, depinzand deja de ea ca de usa de la camera unei case. Simteam deja in noi frica nebuna ca usa s-ar putea inchide fara noi si trenul va pleca de aici fara noi.

Unul dintre noi a tipat in noaptea pustie:

– Ia te uita la neamul sasesc cum se caca toti la gramada. Cand totul se duce pe garla, nu se duce doar garla. Asa-i ca vi-i draga viata? S-a pornit pe un ras gol ca un zanganit de tabla.  Toti s-au tras nitel deoparte. Avea acum loc indeajuns si s-a inclinat in fata noastra ca un actor, repetand cu glas subtire si solemn: Asa-i ca vi-i draga viata?

Glasul lui avea o reverberatie. Unii au inceput sa planga, aerul era ca de sticla. Fata lui se cufundase in delir.  Scuipatul prelins pe jacheta era glazurat. Atunci i-am zarit decoratia prinsa-n piept, era barbatul cu nasturii cu albatrosi. Sta singur de tot si plangea suspinand cu o voce de copil. Nu ramasese cu el decat zapada manjita de excremente. Si-n spatele lui, universul inghetat cu luna, ca o radioscopie.

Locomotiva n-a scos decat o singura data suieratura infundata. Cel mai profund UUUU pe care l-am auzit vreodata. Ne-am ingramadit fiecare la usile noastre. Am suit in vagoane si-am plecat mai departe.

Pe-acel barbat l-as fi recunoscut chiar si fara decoratia din piept. Nu l-am mai vazut niciodata in lagar.

Tema fiind desigur despre cum instinctul de conservare castiga de obicei lupta cu simtul demnitatii si libertatii, invers intamplandu-se foarte, foarte rar: o voce singulara in multime…

O stafie bantuie prin sufletul scriitorului Vasile Ernu – stafia defunctei Uniuni Sovietice:

Uniunea Sovietică nu a fost  doar o ţară, a fost mai mult decît atît, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernităţii. Ea te face să te minunezi, te fascinează, iar fascinaţia pentru ea lasă urme şi răni adînci. […]

Din cînd în cînd mai vreau să iau un bilet spre URSS, însă de fiecare dată trebuie să-mi reamintesc că aşa ceva nu se mai vinde. Nici un tren, nici un avion şi nici un drum nu mai duc spre URSS, din simplul motiv că Uniunea Sovietică nu mai există. Singura formă de a-mi vizita ţara este legată de memorie. (Vasile Ernu – Nascut in URSS)

E lumea in care s-a nascut si s-a format, care i-a marcat ireversibil conceptia de viata. Si lucrul acesta se simte in orice scrie. De cate ori citesc ceva de Vasile Ernu ma simt de dreapta – la fel cum, pe de alta parte, atunci cand citesc de pilda „Omul recent” de Patapievici ma simt de stanga. A nu se intelege ca il consider pe Ernu un politruc care toarna clisee intr-o limba de lemn. Nicidecum. E un ganditor, un om inteligent care incearca sa fie lucid, sa se detaseze, sa inteleaga, dar… nu poate sari peste umbra sa.

El a lansat pe net „Manifestul cartii”, care isi propune sa traga un semnal de alarma in legatura cu situatia cartilor si sa propuna niste solutii. Cred ca nimeni suficient de „batran” ca sa isi aduca aminte nu va nega ca problema semnalata de el e reala, ca apetitul pentru lectura al romanilor e azi mai scazut decat inainte de 89, ca sunt mai putini cititori si se citesc mai putine carti. Insa Ernu se insala asupra amplorii, gravitatii fenomenului si mai ales asupra cauzelor sale – in consecinta nici solutiile propuse de el nu prea sunt adecvate.

Da, interesul pentru carte a scazut, dar nu e nicidecum la pamant – marturie sta faptul ca in momentul asta bookblog, un blog colectiv de carti,  e pe locul 3 in ZeList, topul blogurilor romanesti. El vede situatia mult mai dezastruoasa decat e de fapt si aici nu e singurul, Cartarescu scria ca „Lumea cartii se scufunda” !

Apoi,  cand toti stim din proprie experienta cauzele: inmultirea alternativelor ( multiple canale tv, internet cu filme de descarcat si jocuri etc.) si, in multe cazuri, scaderea timpului liber – el vede cauza principala in lipsa ofertei, in dezimplicarea statului, in privatizarea librariilor si neglijarea bibliotecilor.

Ernu percepe gresit rolul literaturii:

Literatura are ca sens ultim nu esteticul, ci politicul, fiindcă, în mod fundamental, ea nu vrea să distreze, ci să salveze.
[…] În ţări precum România, Rusia, Bulgaria, Polonia, ţări din America de Sud etc, ţări cu o slabă dezvoltare a domeniilor ştiinţelor socio-umane (istorie, filosofie, sociologie, politologie, critică socială), literatura a fost cea care a înlocuit funcţia lor. Literatura a avut rolul de a fi şi critică socială, şi istorie, şi filosofie etc. De aceea, în astfel de culturi, fuga literaturii spre estetism are efecte catastrofale şi curentele „estetizante” ar trebui să fie marginale, nu dominante cum e la noi.

Ori daca in Romania, Rusia, Bulgaria, Polonia si unele tari din America de Sud literatura a tinut loc de istorie, filosofie si mai ales critica sociala, cauza era clara: toate aveau regimuri dictatoriale, de stanga sau de dreapta – deci, critica sociala era interzisa, iar istoria, filosofia, stiintele politice erau sub control, nu puteau propaga decat versiunea oficiala a regimului – iar ceea ce nu se putea spune de-a dreptul, literatura spunea mai pe ocolite. Astazi situatia e total alta, dezbaterea social-politica are numeroase canale de desfasurare: presa scrisa, tv, bloguri si forumuri pe net si nu in ultimul rand carti de specialitate – iar literatura a revenit, cum era si firesc, la rostul ei primordial, esteticul.

Ernu  considera ca:

Cel mai mare jaf care a avut loc în acest domeniu se numeşte „privatizarea reţelei de librării de stat”. Vechiul regim ne lăsase o reţea de librării cu sedii centrale, nu doar în oraşele mari, ci pînă şi în ultimul cătun.

Voi ati vazut inainte de ’89 o librarie intr-un catun sau macar intr-un sat, intr-o comuna (obisnuita, nu pe punctul de a deveni oras)? Ca in satul bunicii nu era decat un singur magazin universal, „cooperativa” si nu imi amintesc sa fi fost carti acolo. Din cate stiu, in sate in general n-au fost niciodata librarii, doar biblioteci. 

Cînd va regla „piaţa liberă” ceea ce s-a distrus în ultimii 20 de ani? Vă spun eu: NICIODATĂ.

El deplange distrugerea retelei comuniste de librarii de stat intr-o epoca in care apar librarii, lanturi de librarii (Carturesti, Diverta), ba se mai vand carti si in hypermarket-uri si la chioscurile de ziare (Cotidianul, Jurnalul national, Adevarul) si se mai pot comanda si online de pe site-ul oricarei edituri serioase din tara, ba chiar si din strainatate, de pe Amazon de exemplu, plus ca exista si reduceri si oferte care sa le faca mai accesibile. Deci cu librariile, cu oferta de carte de vanzare stam mai bine, nu mai rau decat inainte. Problema nu e cu oferta, care e arhisuficienta, ci cu cererea. Sigur, criza asta nu le-a priit si acum exista un oarecare recul, dar care vine dupa o perioada de expansiune; nu e vorba nicidecum de o degradare continua de 20 de ani.

În cîţiva ani, practic au dispărut mai toate librăriile din sate, orăşele mici, capitale de judeţ, iar treptat şi de pe arterele centrale ale oraşelor universitare.

Sa vin cu exemple concrete constatate de mine: pe arterele centrale dintr-un oras universitar, Clujul, am vazut si cate doua, ba (daca nu ma insel) si trei librarii pe aceeasi strada; sau chiar trei librarii in aceeasi cladire in mall, dintre care una, Carturestiul, se intindea pe trei nivele, avea scara interioara. Si in Cluj exista si o biblioteca universitara f. mare si bine dotata, centre culturale cu biblioteci proprii (francez, britanic, german), anticariate, chioscuri si tarabe cu carti etc.  In orasul meu natal, care nici nu e capitala de judet, stiu 3-4 librarii, una surprinzator de bine dotata; e drept, una parca era cam pe duca – cea mai putin dotata, desigur. In cel mai micut oras pe care il stiu, unicul cinematograf s-a desfiintat dar libraria supravietuieste. Asadar, intre situatia reala de pe teren si cea perceputa de Ernu e mare, mare diferenta.

Am gasit acest draft vechi, neterminat si poate deja cam perimat, reactie la „Manifestul” lansat in februarie, si desi acum e cam prea tarziu, mi-am zis ca daca tot am scris atata, hai sa il public – si sa il continui, sa il termin, deci:

va urma

 E o carte mai buna decat precedenta, dar este intrecuta, chiar in genul sau (roman realist, de inspiratie balzaciana) si pe subiectul sau (aristocratia romana cazuta in mizerie dupa instaurarea comunismului) de volumul III din Cronica de familie, care ii seamana si in privinta atitudinii duplicitare, la ambii autori afinitatea cu aristocratii cazuti fiind deghizata in condamnarea de rigoare. Dar cartea lui P. Dumitiru e superioara celei a lui G. Calinescu fie si numai pentru ca in timp ce la primul ratate, neconvingatoare, sunt doar pasajele cu personaje pozitive realist-socialiste, pe cand la ultimul, pe langa acestea, se mai adauga si cele despre amorurile platonice sau nu ale irezistibilului sexagenar Ioanide, care era destul de antipatic deja inainte de a deveni cripto-comunist, pe cand era un irezistibil cincuagenar, “bietul”…

Ioanide este acum un favorit al noului regim, pentru care construieste cu avant si chiar cu convingere, bucuros ca isi poate pune in practica ideile monumentale. Traieste in continuare destul de „burghez”, isi pastreaza servitoarea si vila pe care si-o aranjeaza cu tablouri, covoare si mobile de valoare, cumparate la talcioc de la clasa exploatatoare. Se lasa ghidat de tovarasul Dragavei. In jurul sexagenarului graviteaza trei femei: secretara Mini, statuara Mihaela/Diana si balerina Cucly. Pe Mini o iubeste pur platonic, cu Diana isi ingaduie mangaieri aproape nevinovate iar pe Cucly o lasa insarcinata… si se simte vinovat nu fatza de mult-ingaduitoarea lui sotie, nu fata de fata sau de tatal ei, e convins ca ei toti vor intelege, ci fata de tovarasul Dragavei, pentru abaterea de la morala proletara, pentru ca nu e inca „om nou”…

Din fericire insa, cartea asta nu il mai are in centru pe Ioanide. Personajul principal e mai degraba Caty Zanoaga/Ciocarlan, misterioasa femeie a carei neobisnuita viata o reconstituie Ioanide din scrisorile gasite in „scrinul negru” cumparat de la talcioc. E fiica unui negustor imbogatit, ajuns mosier, care vrea sa ofere fiicei sale multa vreme unice tot ce e mai bun si mai ales: pian si maestru de muzica, cai si maestru de calarie, vacante la mare nu la Balcic ci la Deauville… Crescuta astfel, capata ceea ce ea numeste „instinctul luxului”; are insa si o vitalitate care o deosebeste dar si face remarcata in lumea aristocratiei in care vrea sa se asimileze, pe care si-o chelutieste ca adolescenta in cavalcade vijelioase, mai apoi, ca tanara femeie, in amoruri pasionale. E o femeie fermecatoare, senzuala, tandra, pisicoasa, coplesind barbatii cu o avalansa de mangaieri si vorbe tandre – si totusi lucida, calculata si foarte eficienta cand e vorba de interesele, afacerile, averea ei, incapabila sa sacrifice din bani pentru barbatii din viata ei si astfel sacrificandu-i pe acestia, lasandu-i sa se prabuseasca… Apoi vine comunismul si pierde tot – si odata cu averea si confortul, si sanatatea si vitalitatea. Romanul incepe cu inmormantarea ei.

Prin fiul ei, micul Filip, martor inca nedeplin constient – nedumerit cine sunt ciudatii astia mizeri si totusi distinsi intre care se trezeste – autorul urmareste destinul aristocratiei ajunsa in mizerie. S-a spus ca i-a ponegrit, caricaturizat si ridiculizat. Si da si nu – eu zic ca aristocratii ies mai putin sifonati decat erau intelectualii in cartea precedenta si chiar in asta. Sigur, autorul nu se retine  sa scoata efecte comice din contrastul dintre starea prezenta si si cea trecuta sau chiar morga inca prezenta a personajelor, totusi nu ii transforma pe toti in fantose si caricaturi, lasa sa se stravada la unii o anume demnitate in mizerie si reale calitati sufletesti.

Cum si din ce traiesc aristocratii in noua conjunctura, dupa ce si-au pierdut proprietatile si chiar casele, nationalizate? Printul Antoine Hangerliu, printul Matei Basarab si contele Iablonski muncesc ca sa-si intretina familiile: primul repara radiouri, al doilea e muncitor intr-o fabrica iar ultimul hamal. Multi altii traiesc de pe o zi pe alta, vanzandu-si la talcioc lucrurile. Talciocul – observa amuzat Ioanide –  devenise un adevarat Almanah de Gotha. Unii chiar capata gustul comertului. Vaduva unui general cultiva o gradina si creste o capra. Gaittany e mai norocos, isi pastreaza in noua oranduire functia de director si limuzina, de aceea atitudinea lui e ambigua: pe de o parte se teme sa se compromita in tovarasia celorlalti, pe de alta parte ii ajuta discret. Apriga, autoritara si trufasa printesa Hangerliu, descendenta din os domensc cu nerealiste ambitii dinastice pe care le vrea infaptuite prin nepotul ei, Filip, e impunatoare chiar si in podul de grajd in care a ajuns sa-si duca zilele.

Cat despre Filip, e un baiat cuminte si bine crescut, sensibil si delicat, prematur serios si trist. Intr-un fel, e un Felix mai tanar: ca si acela,  orfan, al nimanui, ajuns printre straini de care depinde si care toti se erijeaza in tutori ai lui, martor inocent al mediului in care traieste (dar mediul e altul).  Creste printre batrani, in lipsuri materiale si lipsa de afectiune, tratat cu o politete rece si distanta, in ambianta aceea postapocaliptica, rupt de lume, modelat dupa sperantele nerealiste pe care tutorii sai si le pun in el, tanjind dupa un pic de copilarie fireasca si dupa un strop de caldura, neintelegand ce e cu lumea in care a nimerit si incercand repetat si zadarnic sa ii scape. Spre disperarea alor sai, vrea sa se faca muncitor, convins ca numai muncitorii o duc bine…

Ii regasim si pe intelectualii din „Bietul Ioanide”, care si-au pastrat posturile, s-au aliniat formal adoptand un vocabular de circumstanta, infiereaza bughezia insa strang avere, investindu-si banii, de teama stabilizarii, Hagienus in argintarie, Sufletel in pietre pretioase iar Gulimanescu in cele mai diverse lucruri: medicamente straine, covoare, motociclete… Cum ziceam, intelectualii fac figura mai putin onorabila decat aristocratii, Calinescu a fost mai dur cu propria casta. Aristocratii sunt ei insisi oameni cultivati, cu gust, cu inclinatii muzicale, multi dintre ei canta la clavecin (chiar micul Filip canta remarcabil) si desigur toti vorbesc fluent franceza;  „rafinati prin ereditate” crede printesa Serica Baleanu, prin mediu, crede Calinescu, care ne prezinta si inceputul procesului la Marioara, sotia tovarasului Dragavei, filatoare fruntasa, care, mutandu-se cu sotul ei intr-o vila eleganta parasita de fostii proprietari fugiti in strainatate, inconjurata de obiecte de lux, mancand cu tacamuri de argint, band din pahare de cristal, oglindindu-se intr-o mare oglinda venetiana,  incepe pe nesimtite sa se schimbe:

Instinctul de frumos, pe care il are orice om,  ii fusese mult timp contrariat si acum izbucnea cu prospetime. Azi putea sa bea din cesti de ceai vitroase si subtiri, prin care ceaiul se stravedea si care dadeau lichidului o nuanta de piatra pretioasa si un parfum indefinisabil. Toate aceste voluptati schimbase (sic) fizionomia tovarasei Dragavei […] Astfel, bucatile de piatra sau de sticla batute de valurile marii se slefuiesc si par opera unui bijutier.

Ma intreb cum vor fi privit cei de la partid aceasta metamorfoza. Altfel Calinescu a tinut cont de indicatiile primite chiar de la Gheorghiu Dej, a introdus in carte muncitori, o vizita intr-o fabrica, activisti comunisti fosti ilegalisti si vorbeste de prefacerile socialiste si de viata fericita a oamenilor muncii – uneori in asa fel incat pare o parodie. Chiar duhurile mortilor invocate intr-o sedinta de spiritism (la care asista aristocratii si intelectualii cu tendinte burgheze) prezic victoria socialismului, spun ca  „tot ce a fost vechi are sa se naruie la pamant”, „o noua omenire se naste”, „cu alti oameni care vor trai ca fratii” (oare de aici s-o fi inspirat Razvan Radulescu la invocarea duhului lui Marx ?). Alt exemplu:  dojenit de vechea lui prietena, madam Valsamaki-Farfara (foarte buna cunoscatoare a sufletului omenesc, ale carei intuitii se confirma in repetate randuri), care ii zice „Stiu bine ca nu esti comunist.”, Ioanide, protestand si justificandu-se, ajunge sa spuna ca:

Taranii nostri, intorsi de la camp, unde au semanat cu semanatoare mecanice, vor canta seara din flaut, vioara, viola si violoncel, facand serate muzicale nu mai putin reusite decat ale printesei Baleanu.

Pe de alta parte, cand, la talcioc, un taran vrea sa cumpere el „scrinul negru”, Sultana Demirgian, care acum vinde mobile greoaie taranilor si explica complice lui Ioanide ca acum „grotescul e la moda”, se indigneaza:

O comoda  Louis XV intr-un bordei, comenta in surdina Sultana situatia. Trebuie neaparat sa ai pentru ea, ca fond,  pe un perete, un Aubusson, un Ghiordez  sau o broderie de Buhara. Cum sa facem sa i-l scoatem din mana ?

Si autorul, care isi va plasa scrinul chiar intr-un un astfel de fundal, pare a fi in asentimentul ei – si al lui Babighian, directorul magazinului de arta, care face tot posibilul ca tablourile de valoare sa nu fie cumparate de laptarese.

Pe de alta parte, cand micul aristocrat Filip, in una din fugile lui de acasa, afla adapost la Ioanide, autorul noteaza cat de bine si de firesc se comporta baiatul in ambianta luxoasa a vilei arhitecului, cu interioare elegant mobilate si cu fantana ei arteziana cu 100 de jeturi de apa:

S-ar fi zis ca incerca o satisfactie de mult interzisa si ca regasea mediul in care era obisnuit sa traiasca in chip firesc. […]

Elvira il invita in somptuoasa sufragerie, in care Filip pasi fara a da semne de sfiala si de uimire plebee.

Mai ales ultimul cuvant suna foarte neasteptat intr-o carte „realist socialista”.

Alta fuga de acasa il va duce pe Filip, acum adolescent, calauzit cu mari precautii de Gavrilcea, fostul conducator al Miscarii, in munti, unde se ascunde colonelul Remus Gavrilcea, varul celuilalt Gavrilcea si al doilea sot al lui Caty, condamnat ca criminal de razboi pentru a fi condus un lagar de evrei din Transnistria. Lucru surprinzator, caci nu stiu alta referire literara sau chiar istorica ante ’89 la romani patronand un lagar cu evrei. Spre deosebire de ofiterii nemti fanatizati, care urmaresc exterminarea evreilor, ofiterii romani ai lagarului n-au intentii ucigase ci urmaresc pur si simplu jecmanirea lor de ultimele bunuri (ceasuri, bijuterii, blanuri) in interes propriu, lucru realizat prin stratageme pe cat de ingenioase pe atat de cinice de capitanul Hagienus (fiul), colonelul multumindu-se sa inchida ochii si sa-si ia partea leului, pe care o trimitea acasa lui Caty. Acum traieste rupt de lume si aproape primitiv, din vanat si ghinda, intr-un bordei in pamant.

Un al doilea volum, la fel de voluminos ca romanul insusi, cuprinde materialul inspirator gasit realmente de autor intr-un scrin, mai exact o comoda Louis XV, cumparat(a) de la talcioc in imprejurarile descrise in roman:

In apropierea carutei era asezata pe zapada o comoda Louis XV din lemn de palisandru in ton intunecat, parand si mai inchis pe zapada si cu intarsiaturi in chip de ghirlande din lemn de trandafir. Mobila avea trei sertare cu profil curbat si inlocuia obisnuita placa de marmura cu  un placaj tot de palisandru. Cunoscatorul nu putea ramane decat surprins de prezenta, in asemenea mediu, pe zapada si langa o caruta, a unei mobile asa de elegante pe picioarele ei subtiri, ca de caprioara.

A gasit acolo corespondenta in franceza si romana, poze, taieturi din ziare, acte, jurnale si carnete de cheltuieli apartinand unei anume Etta, modelul real al lui Caty.  Cam discutabila etic folosirea in acest fel a biografiei unei straine, a carei viata cu detaliile cele mai personale, chiar intime, au ajuns intamplator in mana scriitorului; estetic insa, a iesit un personaj viu si o poveste captivanta, suficient de diferite de modelele reale. Daca in linii mari viata imaginarei Caty urmeaza traiectoria realei Etta, maritata intai cu ambasadorul Romaniei la Buenos Aires, apoi cu un ofiter plecat pe front, detaliile apartin lui Calinescu, chiar daca brodeaza pornind de la elemente reale: de pilda pornind de la niste fotografii cu calatori pe puntea unui vas imagineaza calatoria pe ocean spre Argentina; sau  pornind de la actele procesului de succesiune imagineaza desfasurarea procesului cu atmosfera de la tribunal; chiar daca uneori foloseste fraze si mai ales cuvinte de alint specifice Ettei („mon pisic adore”), Caty e fictiune si creatia scriitorului. Volumul suplimentar mai contine si  fisele de lucru ale autorului,  pe care, pe langa liste de nume, planuri, fraze de plasat in dialog, vedem desene: schite de cladiri, interioare, fantani arteziene (creatiile lui Ioanide), portrete desenate stangaci… E o incercare a editorilor de a lasa cititorul sa arunce o privire in atelierul unui scriitor si sa vada geneza unui roman, care insa nu ne lamureste de ce acelasi scriitor in aceeasi carte poate avea reusite si esecuri…

Un teaser  fara ghicitoare de data asta; cum fragmentul precedent era prea scurt si cam rautacios ales, m-am gandit sa pun totusi un altul mai consistent si mai  edificator:

Abdicarea regelui la 6 septembrie 1940 spori interesul aristocratiei si al marii burghezii pentru Miscare. […] Meme, gratioasa sora cu ochi de ametist  a lui Antoine Hangerliu, aparu pe Calea Victoriei in camasa cafenie si cu curelele in diagonala, intr-o centurie de fete si studente inscrise in Miscare. Gaittany, care o  vazuse si-i facuse semne  hiperbolice cu mana, declara ca este delicioasa. Antoine insa, care nu gusta Miscarea, confisca uniforma si o tinu pe Meme catava vreme sub o stricta supreaveghere la Pipera. […]

Gavrilcea deveni un personaj ocult de mana intai, fara a ocupa nici un post in guvern. Se sopteau pe socoteala sa lucruri ingrozitoare. El ar fi dat ordinul sa fie jefuite si  incendiate magazinele evreiesti, atacati calatorii in tren, mai ales spre a incuraja spiritele la „revolutia centurionala totala”. […]

In aceasta epoca se petrecu intamplarea ce dadu motiv de comentarii tuturor saloanelor aristocratice. Intr-o zi, Gavrilcea se prezenta impreuna cu sase camarazi inaintea lui Antoine Hangerliu la Pipera. Venise cu toata garda sa, insa ceilalti asteptau jos in masini. Antoine, timid din fire, privi speriat pe tinerii in camasi cafenii si cu revolvere la brau, in frunte cu furunculosul lor sef, dealtfel afara din cale de elegant in limitele costumului paramilitar.

– Carui fapt ii datorez, zise el pierit, onoarea vizitei dumneavoastra?
Si le facu semn sa ia loc pe fotolii. Cei sase se asezara solid si cu o insolenta retinuta, Gavrilcea totdeauna ponderat pastra tot timpul  modestia sa misterios poruncitoare si, in loc sa stea pe un fotoliu, se sui cu un sold pe marginea biroului de machetarie.
– Camarade Hangerliu, spuse el fara urma de emotie, am venit sa va cer in casatorie pe sora dumneavoastra Meme.
Antoine facu ochi mari.
– Dar… incerca el sa raspunda ceva, insa vorbele-i murira in gura.
– Va pun in vedere ca aceasta cerere a fost studiata atent la comandamentul nostru si are caracterul unei deciziuni politice irevocabile.
– Eu nu sunt decat fratele ei, a hotari intr-o chestiune asa de insemnata…
– Sunteti tutorele ei.
– Care insa nu intelege sa abuzeze de calitatea sa. Sunteti sigur ca Meme v-ar accepta drept sot?
– Absolut sigur! raspunse Gavrilcea, care, spre a da o ocupatie mainilor sale, scoase revolverul si-l arunca acrobatic in sus, prinzandu-l apoi in aer.
– Imi veti ingadui, sper, propuse inspaimantat Antoine, sa consult pe sora-mea, sa cer avizul familiei. In cercurile noastre o casatorie urmeaza anumite reguli.
-Voi reveni poimaine spre a discuta lucrul in detaliu! consimti Gavrilcea.
Si iesira toti sase, facand, mai mult ironic, salutul roman.

Serica Baleanu se gasea la Ciupelnita, contempland balta pe vreme de iarna, din sete teatrala de melancolie. Antoine expedie indata cu masina o scrisoare printr-un curier:

          Scumpa mea, scria el,

Mi se intampla, indraznesc a zice ni se intampla, ceva cu totul neobisnuit. Azi s-a prezentat la noi vestitul Gavrilcea, cu o garda intreaga de centurioni, sau cum le zice. Un adevarat asediu!  Ce scena! Rien n’en peut donner l’idee.(*) Mi-a cerut, nici mai mult nici mai putin, pe Meme de nevasta. A-t-on jamais vu une pareille insolence? (**) Altadata i-as fi dat afara, sunand pur si simplu pe camerier. Azi, lucrurile s-au schimbat mult, n-am incredere nici in oamenii mei, care mi se pare ca simpatizeaza cu Miscarea. Gavrilcea este un personaj, din nefericire, din cele mai influente, mai tare decat generalul intr-o privinta. Si totusi, m-am gandit sa fac o plangere sefului statului nostru, sa ma apere in contra unei astfel de agresiuni impotriva sangelui nostru, a disciplinei interioare a clasei noastre. Astept urgent avizul tau, deoarece poimaine Gavrilcea va reveni.  Un refuz pe fata e imposibil daca o alta forta mai mare nu pune pe bandit la respect. Caci nu pot sa-l numesc altfel. O bruta buboasa, de originea cea mai obscura, un individ, dupa toate aparentele, fara educatie, fara scrupule. Tremur pentru biata noastra Meme, careia n-am indraznit a-i spune inca nimic, atat sunt de tulburat. Ii voi vorbi asta seara, voi incerca s-o trimit in strainatate, daca obtin autorizatia si vizele, caci banditul e in stare sa dea ordin sa i se refuze acordarea pasaportului. […] Ce ne vom face? Eu, cumnatul unui asemenea bandit? […] Are sa-ti strice toate mobilele, cand se asaza pe coltul uneia, mobila trosneste. Biroul meu in machetarie, pe care a stat cu un picior, trebuie reparat. Cum are sa iasa in lume biata Meme cu un astfel de mistret, ce figura va face individul in reuniunile si receptiile noastre, unde vine floarea aristocratiei romane si straine, corpul diplomatic, tot ce este mai distins, mai fin? Daca ar fi un intelectual, un savant ilustru,  problema ar putea fi luata in considerare, la urma urmelor, admir meritul, indiferent de nastere. A avea un nume in stiinta si arte este echivalent cu a mosteni un nume, cateodata chiar mai mult. Dar acest Gavrilcea nu este nici  Pasteur, nici Marconi, e un snapan oarecare. Te rog, scrie-mi repede cum vezi lucrurile, raspunzandu-mi prin curier.  Ti-as fi indatorat daca poimaine ai fi la Pipera, ca sa infruntam amandoi atacul.

          Al tau,
          Antoine

La aceasta scrisoare, Serica raspunse urmatoarele:

          Scumpul meu Antoine,

Te consiliez sa examinezi chestiunea cu calm si sa incerci a te ridica deasupra prejudecatilor superficiale. Tu stii prea bine cat de mult detest mezalianta si amestecul unei clase rafinate prin ereditate cu oamenii din strada. Totusi, admit rare exceptii si cred ca acum ne aflam in fata unui astfel de caz. Societatea noasta este amenintata de un cataclism, daca invinge comunismul suntem pierduti. Oameni ca Gavrilcea nu trebuiesc priviti din punctul de vedere al educatiei, ci al functiei pe care o indeplinesc. Cand un om nou mantuieste de la pieire o clasa, el este vrednic de a fi primit in ea. In privinta asta cred ca printul Valentin de Baleanu are dreptate. Si generalul, si Gavrilcea sont des elus.(***) Avem nevoie de un om brutal, noi cei slabiti prin rafinament, ca sa ne aparam impotriva unei revolutii ingrozitoare.”Je vois de la beaute dans une brute qui me defend.”(****)

Cred iarasi ca exagerezi mult in privinta izolarii in care ar trai Meme daca s-ar casatori cu un om ca Gavrilcea. Acesta are relatii intinse in lumea ambasadelor si legatiilor, fiind o forta incontestabila. […]

Dealtfel, fiind un puternic al zilei, arata-mi, te rog, le moyen de s’en defaire. Je crois qu’il faut plutot l’apprivoiser.(*****) Sa faci plangere la general? Ce idee, scumpul meu Antoine! acesta s-ar simti personal jignit de pretentia noastra de a nu ne cobori pana la oamenii iesiti din popor, chiar daca lupta pentru noi. Ramane o singura problema: sa stim daca Meme accepta casatoria cu Gavrilcea. A o constrange mi s-ar parea ingrozitor. Voi fi nevoita sa mai raman aci cateva zile, balta este de o dezolatie admirabila.

          Serica

Dupa ce Antoine primi a doua vizita a lui Gavrilcea, Meme expedie si ea o scrisoare Serichii:

          Scumpa mea,

Antoine ti-a scris despre evenimentul cel mare: Gavrilcea m-a cerut in casatorie. Intai am fost foarte amuzata si mai ales m-am distrat de capul pe care l-a facut frate-meu atunci cand a venit sa-mi comunice vestea. Era sigur ca am sa lesin. Eu insa i-am raspuns sa-l vad intai, nu pot sa ma pronunt de pe acum. E posibil sa-mi placa. El m-a intrebat mirat: „Consimti atunci sa-l vezi poimaine?” I-am raspuns: „Nici vorba. Fac parte din Miscare, cum pot sa izgonesc pe camaradul Gavrilcea? Am sa ma gatesc cu camasa cafenie, pe care te rog sa mi-o dai.” Antoine banuia ca vorbesc in gluma, cum am obiceiul; daca a vazut ca insist, mi-a dat camasa. Cand a venit Gavrilcea, cu garda lui, ne-am salutat cu salutul roman, foarte serios, eu fiind in uniforma, ca si el. Aveam chiar si revolver, neincarcat bineinteles, pe care am inceput sa-l arunc in sus ca pe o haltera, dupa cum mi-a spus Antoine, infricosat, ca a facut Gavrilcea.

– Ati reflectat la cererea mea? a intrebat Gavrilcea pe Antoine.
Antoine i-a raspuns:
– Sora-mea este complet libera sa isi aleaga sotul care-i place. Intrebati-o pe ea.
– Camarada Meme, s-a adresat atunci catre mine Gavrilcea. Primiti sa fiti sotia mea?
– Da! am raspuns eu, invartind revolverul.

Spun drept ca nu venisem cu intentia expresa de a da un astfel de raspuns si am voit sa imprim dialogului o nuanta comica, dar omul asta, Serica, are in toata fiinta lui, in ochi mai cu seama, o liniste poruncitoare, care paralizeaza orice vointa. […]

Serica mea, am senzatia ca ma ia de nevasta un zmeu, un balaur, mi-e si frica, dar am si o curiozitate placuta. Viata cu un astfel de om nu poate fi banala, e un monstru, dar nu un om comun. […] In fine, fie ce-o fi, m-am hotarat sa ma marit cu acest condottiere.

          O mie de sarutari,
          Meme

––––––––––––
* Nimic nu-ti poate da o idee.
** S-a pomenit vreodata o astfel de obraznicie?
*** …sunt alesi.
**** Vad frumusete intr-o bruta care ma apara.
***** …mijlocul de a scapa de el. Cred ca trebuie, mai degraba, sa-l domesticim.

Desigur, centurionii ar fi legionarii si camasile cafenii sunt verzi – nu prea inteleg de ce a apelat Calinescu la acest deghizaj transparent; poate ca sa avertizeze ca faptele nu tin de adevarul istoric, sunt fictiune – desi atunci nu stiu de ce a tinut sa mentioneze data exacta, reala a abdicarii lui Carol al II-lea.

Fragmentul este edificator pentru o teza pe care o voi detalia in recenzie: ca aristocratii nu sunt personaje 100% negative la Calinescu, ca exista si o discreta, deghizata doza de simpatie, pretuire, compasiune, ca sunt mai putin sarjati decat „casta” proprie a autorului, intelectualii. A se compara reactia printului Antoine Hangerliu in fata amenintarii „centurionale” cu panica lui Sufletel (din Bietul Ioanide). Ambii sunt oameni slabi si fricosi, insa in timp ce eruditul Sufletel intra in panica  fara a fi de fapt amenintat sau macar avut in vedere de „centurioni” si scrie un articol de adeziune voalata ca sa se puna bine cu ei, printul Antoine, inspaimantat de ultimatumul lui Gavrilcea, incearca totusi sa gaseasca o cale de impotrivire si renunta doar cand e disuadat de ai sai si constata ca sora sa e o printesa care nu doreste sa fie salvata de „balaur”.  Dar cel mai relevant mi se pare ca autorul il pune pe Antoine, dupa ce si-a exprimat oroarea de o asemenea inrudire in termeni foarte asemanatori cu Ioanide (cand Gavrilcea o curta pe fiica lui), punand accentul mai mult pe trecutul violent al personajului si pe lipsa de educatie decat pe lipsa de „sange albastru”, sa spuna ca totusi:

Daca ar fi un intelectual, un savant ilustru,  problema ar putea fi luata in considerare, la urma urmelor, admir meritul, indiferent de nastere. A avea un nume in stiinta si arte este echivalent cu a mosteni un nume, cateodata chiar mai mult.

Chiar disponibilitatea spre compromis dovedita de Serica e justificata rational (de catre ea, din punctul ei de vedere).

Va urma si recenzia (mai bine zis impresiile, parerea mea) in curand, sper…

Pusesem fragmentul acela cam misogin din „Scrinul negru” dintr-un impuls ludic, malitios – dar acum, daca l-am pus, trebuie sa scriu despre.  Ba mai mult, ar trebui sa scriu cateva cuvinte si despre „Bietul Ioanide”, care e ca un fel de prima parte, in care facem cunostinta cu multe dintre personajele din „Scrinul negru”. Doar ca, spre deosebire de ce se intampla de obicei cu continuarile, de data asta cea de-a doua carte e mult mai buna decat prima.

Exista un mod aparte in care un scriitor poate rata un personaj: facandu-l mai mult ca perfect, facand din el proiectia sa idealizata: el asa cum ar fi vrut sa fie,  avand viata pe care si-ar fi dorit sa o aiba.  De regula e in acelasi timp un geniu, un artist exceptional sau cel putin un scriitor de succes si un barbat cu succes la femei, toate ii cad in brate – iar daca autorul e femeie, si personajul e femeie (ex: Diana din „Panza de paianjen” de Cella Serghi) si nu este neaparat o mare artista dar este neaparat o mare frumusete si toti barbatii isi pierd capul in preajma ei.

Un astfel de personaj este Ioanide: „cel mai mare arhitect roman”, „ce om superior”, „de o mare inteligenta”, „un geniu”, „un om original”, „sarmant”… in termenii astia il descriu celelalte personaje sau chiar direct autorul; dar faptele si gandurile lui il descriu ca un om dificil, suparacios, fixist, cu manii si tabieturi in care nu accepta sa fie contrariat, uneori nedelicat, gata oricand de un mic adulter, dar nu de o mare pasiune (pe care o respinge cu cele mai „burgheze” argumente), care se incurca cu fiicele prietenilor, dar e ingrijorat cand propria fiica se indragosteste, un mizantrop pentru care toti ceilalti sunt „dobitoci”: prieteni, colaboratori, propriul fiu… Si nici nu are un farmec personal care sa reuseasca sa invaluie si sa contrabalanseze toate acestea – e considerat „sarmant”, om de spirit, dar il auzim spunand in general banalitati. Neverosimil e si succesul infailibil si instantaneu al cincuagenarului Don Juan la femei carora le-ar putea fi tata – si totusi, candva, Calinescu stiuse sa creeze, cu mult mai multa finete si nuantare, personaje, relatii, situatii mult mai convingatoare, cand era vorba de afectiunea Otiliei pentru distinsul, discretul, rabdatorul si devotatul ei Pascalopol. Ioanide nu ii seamana deloc: e de o directete a „atacului” aproape brutala si de o inflamare superficiala, pasagera, e doar un afemeiat.

Personajele secundare, cercul lui de prieteni, intelectuali, multi dintre ei cadre universitare, alcatuiesc o suita de caricaturi cu trasaturi fizice si morale respingatoare, descrise prin tuse ingrosate, menite probabil, prin contrast, sa scoata in evidenta superioritatea lui Ioanide, ca gloata din jurul lui Isus in pictura lui Hieronymus Bosch. Sunt meschini, fara principii, lacomi de bani, lasi, lipsiti de sclipire si de forta creatoare, umbla dupa situatii si avantaje materiale pentru care sunt in stare de orice compromis – sau daca nu, sunt niste caraghiosi inofensivi. Singurul care nu e chiar caricaturizat, care are un pic de complexitate si o viata interioara neredusa la automatisme, e, culmea, tocmai rivalul lui Ioanide, arhitectul-ministru Pomponescu.

E vremea ascensiunii legionarilor. Se intampla lucruri grave, chiar tragice, si copiii lui Ioanide sunt prinsi si ei in vartej: fiul devine comandant legionar iar fata se indragosteste de unul din liderii miscarii. Dar, asemenea personajului sau, medicul Hergot, care dupa cele mai grave evenimente noteaza in jurnalul sau doar observatii banale gen  ” Cerul extrem de senin. Privit Steaua Polara.”, autorul expediaza fugar si superficial partile dramatice si insista in schimb excesiv, cu abundenta de detalii, pe chestii triviale, anecdotice, uneori burlesti, pe bolile succesive ale lui Contescu, pe tratativele carierist-matrimoniale ale lui Gonzalv Ionescu, pe conflictele familiale ale lui Hagienus etc. etc. Parca autorul nu s-ar putea mentine, nu s-ar simti la indemana in registrul grav si ar simti nevoia sa se refugieze in derizoriu, ca un om grabit sa isi schimbe incomodele haine de gala cu cele de casa, in care se simte in largul lui (partea proasta e ca nici aceste haine nu-i vin prea bine: nici comicul nu-i prea iese, in ciuda sarjarii, ingrosarii pana la grotesc si absurd a caracterelor si situatiilor – sau poate tocmai de aceea…)

Un exemplu intre multe altele – dar atentie, e spoiler major !  Ioanide cauta sa afle ce s-a intamplat cu fiica sa disparuta si ajunge la Gaittany; Gaittany stie ca e moarta, insa… el se fereste sa dea vesti proaste ! Si aici autorul face o lunga paranteza in care ne relateaza alte discutii in care Gaittany evita prin diverse tertipuri si eschive sa comunice ceva neplacut interlocutorului (in chestiuni banale)… si uite asa tot dramatismul se duce naibii si cititorul nu e amuzat ci iritat ca autorul rupe firul povestirii cu asa fleacuri in loc sa spuna ce asteapta si el, nu doarIoanide: ce s-a intamplat cu fata… Gata spoilerul.

Nici ca informatie, ca descriere a unei epoci framantate, cartea nu valoreaza prea mult, dar aici poate ca nu e in intregime vina lui Calinescu, ci si a perioadei cand a fost scrisa, „obsedantul deceniu” ’50. Sa fim drepti insa: desi publicata in anii ’50, cartea nu e totusi un roman „realist-socialist” de propaganda comunista. Nu apar eroi comunisti luptand in ilegalitate, comunistii sunt absenti – cum si erau de fapt, la vremea respectiva, din viata politica a tarii – doar de vreo 2-3 ori sunt pomeniti in treacat. Nu avem nici macar intelectuali cu vederi de stanga, preocupati de soarta maselor sarace; Ioanide, personaj pozitiv cumuland toate calitatile, nu e comunist, nici macar om de stanga, ci pur si simplu apolitic. Nu vedem nici muncitori sau tarani exploatati iar singurul capitalist prezent printre personaje, bogatul negustor armean Manigomian, desi implicat in unele combinatii dubioase,  e capabil de mai multa delicatete si generozitate decat multi dintre intelectualii care il frecventeaza. Probabil Calinescu si-a scris cartea astfel incat sa mearga si in cazul schimbarii de regim, considerata pe atunci de multi probabila, apropiata. Poate si de aceea conducerea partidului-si-statului n-a fost pe deplin multumita, cum se vede din stenograma unei discutii dintre G. Calinescu si… Gheorghe Gheorghiu-Dej, ilustrativa pentru relatiile dintre scriitori si puterea comunista.


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Octombrie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031