bughi mambo rag

Posts Tagged ‘detinuti politici

Il gasiti aici:  Scenariu.docx

Nu e original, e adaptare dupa cartea Sentinta de Constantin Fantana, despre care am scris aici si pe care o puteti descarca gratuit ca ebook de aici.

E doar un first draft, stiu ca ar mai fi de lucrat pe el dar probabil ca nu o voi face – totusi e prima mea incercare de a scrie ceva dusa pana la final.

M-as bucura sa primesc critici constructive, in special daca cumva se rataceste pe aici cineva care are tangenta cu lumea filmului si scenariile  – dar nu numai, orice cititor de carti si amator de filme imi poate spune daca si unde dialogurile nu suna bine, de exemplu.

An nou fericit !

Anunțuri

Eu, care nu sunt in stare sa scriu o postare cu lunile, am scris niste comentarii luuungi pe blogul Ionucai, intr-o discutie aprinsa, care a pornit de la romanul „Matei Brunul” de Lucian Dan Teodorovici si a ajuns la regimul comunist, represiunea comunista si reflectarea lor in carti, fie ele de fictiune sau nu, dar si la ideile si principiile de stanga:

Beranger, vorbesti de stanga, dar constat ca sunt mai de stanga eu decat tine, eu care ma consider de centru, pentru ca pana la un punct sunt de stanga dar de la un punct incolo sunt de dreapta, pentru ca inima mi-e la locul ei in stanga dar… am peste 30 si am si minte 🙂 , pentru ca imi trezesc aceeasi reactie alergica si Ernu & co de la Critic Atac si conservatorismul lui Patapievici.

Dupa cum bine zici tu insuti, stanga era, la inceputurile ei prebolsevice, despre empatie, despre solidaritate cu cel oropsit. Te plangi de “îmbrăţişarea fără limite a egoismului, a lipsei de empatie”, de faptul ca “tinerii de astăzi sunt de o lipsă de sensibilitate înfiorătoare”, dar ce vad eu aici, in posturile si comentariile de pe blogul asta ? Vad o tanara sensibila, Ionuca, empatizand cu victimele, fie ca sunt victimele comunismului sau victimele mai departate temporal si geografic ale genocidului armean (la cartea lui Vosganian) sau, revenind in zilele noastre si la chestii mai marunte, cu luciat in incidentul blogosferic; si pe tine taindu-i elanul de empatie, pozitionandu-te sistematic contra victimelor, acuzandu-le ca sunt lacrimogene, prea sensibile, ca ar exagera etc. Si asta nu numai aici: am vazut ca si la tine pe blog (btw, pacat ca l-ai inchis – mai ales ca acum tumblr admite comentarii) te situai sistematic impotriva victimelor si de partea agresorilor, opresorilor: in Egipt tineai cu dictatorul impotriva demonstrantilor, in chestiunea Basarabiei tineai cu urs[s]ul, nu cu noi; tineai cu presedintele FMI impotriva cameristei (ce-i drept, acolo situatia era cam indoielnica) etc. etc. etc. Totdeauna cu cel tare, todeauna impotriva celui slab care o ia pe coaja… si tu ne vorbesti de stanga, de empatie, de sensibilitate ?

In plus, vad ca, dupa judecata ta, daca victima zice ca agresorul i-a tras vreo 10 pumni in cap iar agresorul dovedeste ca i-a tras doar 7, se cheama ca victima e vinovata de minciuna, de impostura, de calomnie, de “victimizare” si agresorul e de fapt un mare nedreptatit.

Si eu am sesizat si corectat, uneori, inexactitati, neverosimilitati in ceea ce s-a scris despre regimul comunist – de ex.:

In ce priveste imaginea despre comunism, in detalii nu prea e conforma realitatii: anchetarea lui Ilie sr. e plasata, daca bine-mi amintesc, in ’62 – ori atunci deja regimul incepuse sa se inmoaie, se pregatea deja eliberarea detinutilor politici care va avea loc peste 2 ani, tratamentul din inchisori se mai imblanzise (li se proiectau chiar filme), nu te mai arestau una-doua (ar fi fost mai verosimil prin ’58-’59, cand s-au facut arestari masive) si mai ales nu ar fi ucis prin accident inscenat un om care nici macar nu era banuit de “uneltire contra ordinii sociale”…

(vorbeam de o alta carte de fictiune: “Viata si faptele lui Ilie Cazane” de Razvan Radulescu)

Dar una e sa corectezi cu calm inexactitatile si alta e sa explodezi si sa “corectezi” niste exagerari exagerand enorm tu insuti:

Repet, absolut NIMIC din ficţiunea scrisă astăzi despre anii aşa-zisului comunism nu este plauzibil.

Daca stii ceva logica matematica (si am impresia ca stii) iti dai seama ca e suficient ca intr-una singura dintre toate cartile de fictiune scrise azi despre comunism sa existe, chiar intr-un singur loc, ceva plauzibil ca afirmatia ta sa fie falsa. 😛

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici nici eu nu am citit-o inca, dar intra pe blogul lui si ai sa vezi cat de scrupulos s-a documentat, poate chiar excesiv… a cautat pana si mersul trenurilor din anul ’59. Asta nu e o garantie absoluta pt rezultat dar e un indiciu solid ca merita sa-i dam o sansa (pana la proba contrarie).

[La acestea, Beranger mi-a raspuns aici.]

Ziceam ca LDT s-a documentat serios, ziceai ca nu gasesti unde reiese asta – uite aici:

http://www.teodorovici.ro/2011/09/16/inca-o-saptamina-sau-azi/

[aici dadeam niste citate de la acel link]

Dar ma tem ca ai sa spui acum ca toata documentatia lui e degeaba din moment ce e, zici tu, “prea multă ficţiune în cărţile de non-ficţiune”. Ei, nu e chiar asa; un om cu discernamant, fler, intuitie isi poate face o idee destul de acurata (exista cuvantul?) consultand si coroborand o cantitate mare de documente de acuratete variabila. Nu 100% acurata, ok; dar suficient de acurata pentru scopuri practice, asa ca 3.14 pt pi. Poate “mirosi” locurile de acuratete dubioasa si atunci “sapa” mai mult pana gaseste confirmare sau (mai adesea, daca flerul lui e bun) infirmare. Un exemplu:

Am gasit in multe locuri repetat (in presa, parca, nu mai stiu daca si in documente mai serioase) cum ca regele Mihai ar fi abdicat cu pistolul la tampla, pistol pus la tampla lui de Petru Groza; de la inceput informatia mi s-a parut f. dubioasa, pentru ca Petru Groza era un “tovaras de drum”, un oprtunist, un “boier rosu”, ok, dar un un om de moda veche, nicidecum un dur, un om care sa puna cuiva – si mai ales regelui – pistolul la tampla. Recent am dat pe net peste un document (parca un interviu al regelui) din care reiesea ca intuitia mea nu ma inselase: de fapt, zicea acolo, parca, dupa ce regele acceptase abdicarea, Petru Groza le spusese lui si/sau reginei mame ca avea pistol in buzunar, ca nu voia sa pateasca si el ca Antonescu. (Daca vreti, incerc sa regasesc link-ul.) Bine, chestia cu pistolul la tampla, falsa propriu-zis, e pe undeva adevarata in fond, in sensul ca regele a abdicat silit; dar nici Cuza nici Carol al II-lea, tatal sau, n-au abdicat de buna voie…

Zici:

Pe de altă parte, negre, gri, sau ocazional mai roz (1964-1971), viaţa a fost viaţă, s-a trăit şi în afara (sau în ciuda) comandamentelor politice. Oamenii trăiau, iubeau, aveau hobby-uri, învăţau, creau, reuşeau să publice.

Adevarat, dar… uite, asta mi-aminteste de o carte de care sigur nu ati auzit nici tu nici LDT – ca el daca auzea, cred ca Polirom si “Ego. Proza” scria pe ea…

E o carte scrisa dupa ’89, care se petrece prin ’48-’49, in care e vorba de un adolescent care, cum zici tu, traieste, iubeste, are hobby-uri (cititul pe rupte, matematica, filozofia), invata pt bac, merge la strand, la cinema (chiar la filme sovietice, care predominau atunci), in excursie la munte etc. insa mai ales iubeste, la modul total, absolut, asa ca in adolescenta – dar in dragoste cam pica de fraier – si e atat de total absorbit de iubirea aia ca tot restul se estompeaza, inclusiv schimbarea de sistem prin care trecea tara. Astea toate pana cade din nori cand se trezeste arestat – si dus e totul, nu-i mai raman decat amintirile…

Cartea asta nu e hearsay; autorul ei chiar a facut inchisoare la 18 ani – mai exact de la 18 la 24. Mai multe despre carte si autorul ei am scris aici:

Constantin Fantana – Sentinta

Nu stiu de ce, din tot ce am citit – si am citit… sigur nu atat de multe ca LDT, dar mai multe decat multi romani – autofictiunea asta e printre cele care m-au impresionat cel mai tare… poate tocmai pt ca accentul nu cade pe regimul represiv, ci pe tineretea pe care acest regim i-a luat-o…

Deci da, oamenii trăiau, iubeau, aveau hobby-uri, învăţau, creau, ca si azi – doar ca, pe atunci, puteau sa piarda brusc toate astea, sa se trezeasca brusc intr-o “lume paralela”, in afara curgerii firesti a vietii…

(Ma refer la perioada de pana la 1964; dupa, primejdia era mai mica, nu se mai punea problema inchisorii decat in cazuri f.f. rare si eventual deghizate in delicte de drept comun gen “detinere de valuta” or smth., pt ca oficial nu mai existau detinuti politici; dar tot puteai sa te trezesti din cercetator femeie de serviciu, ca fosta sotie a lui Liiceanu cand cu “meditatia transcedentala”.)

[La acestea, Beranger mi-a raspuns aici. Iar eu ii raspund aici in continuare, ca sa nu mai abuzam de rabdarea Ionucai:]

Da, cazul Constantin Fântâna nu este singurul de acest fel (chiar eu am un unchi care a fost arestat tot pe la 18 ani)… vorba lui Marin Preda, „pentru nimic se da trei ani”… Si  cred ca tot cam asa a fost si in tarile din jur. Dar Molotov e cam ipocrit cand se mira (sau neinformat? mira-m-as), dat fiind ca la ei, afaik, Soljenitin a facut 8 ani de puscarie doar pentru ca a zis de rau de Stalin – nu de comunism, doar de „tatuc” si nu in public ci intr-o scrisoare – si arestat pe front, dupa ce luptase tot razboiul sa-si apere patria…

Faptul ca tot cam asa a fost si in tarile din jur – si tot cam asa sau chiar mai rau a fost si in China, in Coreea de Nord, in Cuba etc. ma face sa ma gandesc la toti neomarxistii astia mai mult sau mai putin trendy (de la Bucurenci pana la cei de la Critic Atac) care zic ca ideea lui Marx a fost buna doar ca a fost prost aplicata – si sa le zic cateva cuvinte:

De acord (pana la proba contrara) ca Marx era bine intentionat. Ca a fost un om de stanga in intelesul vechi, preocupat de soarta celor oropsiti. Ca ok, era pentru revolutie si pentru deposedarea bogatilor de bunurile lor cu forta – pentru ca in mintea lui proprietatea era un furt – dar nu pentru deposedarea lor de libertate (sau de viata), dupa ce bunurile le-au fost luate… Ca n-a anticipat Gulagul, ca s-ar fi ingrozit sa vada unde s-a ajuns pornind de la ideile lui…

Dar.

Nu stiu daca stiti bancul cu muncitorul de la fabrica din Cugir, care cica facea masini de cusut – si omul a sustras un set de piese sa faca una si pt nevasta-sa si a tot incercat sa le monteze in fel si chip, numai ca nu stiu cum se face ca oricum le-ar fi montat, la sfarsit ii iesea tot mitraliera…

Exact asa si marxismul…

IPS Bartolomeu/Valeriu Anania implineste azi 89 de ani. O fi cel ma batran scriitor roman in viata sau sunt altii peste 90 ? Cum la varsta asta „La multi ani” nu e neaparat o urare de bine, ii doresc doar sanatate, putere, minte limpede, voie buna si cat mai putine atacuri ca cele recente din Evenimentul Zilei.

Pana ma invrednicesc sa termin recenzia inceputa aici, iata cateva fragmente:

Celula in care am stat, singur, cateva zile, avea ciment pe jos, un pat de fier, cazon, un scaun si o alta pacoste, plosnitele. Se vedeau si ziua, cu zecile, plimbandu-se pe peretii murdari, iesite din crapaturile largi, dar noaptea se lasau flamande si-mi napadeau patul si trupul, catifelate, fine, cu umblete nuantate, facandu-se simtite doar in secunda cand intepau. Celula era luminata noaptea de un bec slab si murdar, deasupra usii, si puteam sa urmaresc invazia plosnitelor care se coborau pe pereti si misunau pe podeaua de ciment, nazuind catre patul de care nu s-a putut prinde nici o secunda de somn. M-am batut cat am putut, am strivit cate am fost in stare, cu palmele si picioarele, facusem podeaua si peretii numai fasii de sange si umplusem aerul cu putoare. Gardianul din schimbul de dimineata a vazut spectacolul si m-a injurat, dar cel din schimbul de seara s-a milostivit si mi-a adus un bidon mare cu petrol pe care l-am turnat pe podeaua de ciment, facand o balta din perete in perete. Am tras patul in mijlocul celulei, cu picioarele lui de fier izolate in baia de petrol si-mi nadajduiam o noapte de odihna, cand mi-a fost dat sa vad ce n-as fi gandit: dupa mai multe tentative de asalt la podea,  plosnitele se ridicau pe tavan, deasupra patului, si se aruncau pe mine, ca o ploaie fetida… Am inceput sa rad ca un prost, de unul singur[…].

 

Printre putinii credinciosi de peste saptamana se ivise si o tanara doamna, placuta la chip, blonda, cu ochi albastri, imbracata totdeauna corect. Intra in biserica, […] isi punea genunchii pe lespedea goala, de piatra  si ramanea asa in tot timpul slujbei, un ceas si doua, cu ochii in altar, fara sa se miste. Devenise o prezenta obisnuita, o vedeam zilnic si uneori ma intrebam  ce anume dureri ii vor fi bantuind sufletul, de’ncearca izbavire in atata rugaciune si ingenunchere.

[…] Ma intorceam pe o straduta slab luminata, cand m-am intalnit cu tanara doamna. Parea ca ma asteapta. Mi-a zis buna seara,  a intrat cu destula finete intr-o conversatie de ordin foarte general, apoi s-a schimbat la fata si a izbucnit intr-o foarte patetica, aproape tragica, marturisire amoroasa. Am incremenit. Nici nu ma uitam imprejur, de teama sa nu ma vada, sa n-o auda cineva. Vorbele cadeau clocotitoare, ochii ii straluceau in lacrimi. Mi-am ingaimat pana la urma uimirea ca pe toate acestea le aud de la o fiinta  cu atata evlavie si putere de rugaciune si am aflat  ca de mai multe saptamani  i se ruga fierbinte lui Dumnezeu, si cu sinceritate, sa-i daruiasca o singura zi sau un singur ceas cu necunoscutul calugar de la strana. Mi-am simtit obrazul mangaiat de o mana tremuranda si am fugit pe strada goala, naucit, spre poarta manastirii. De atunci nu am mai vazut-o.

 

Lung e drumul Clujului, lunga era si Calea Motilor prin care eu, calugarul Vartolomeu, intram in plina aventura, inchinat cu desavarsire unor evenimente care ma solicitau. […] De cum am ajuns, mi-am dat jos rasa si dulama, am imbracat o bluza de sport, mi-am ras barba si mustata, Suciu mi-a retezat parul, in care am ales o carare pe stanga si un zbenghi pe spranceana dreapta. Ma uitam in oglinda si ma gandeam cand anume ma travestisem: acum, sau mai demult, la manastirea Antim ? Odata cu tinuta civila mi se schimbasera parca si miscarile, mergeam altfel, mai degajat. Tineam cu usurinta mainile in buzunarele pantalonilor.

[…]

Una din principalele mele griji era sa fiu la curent cu spiritul maselor studentesti […]. asa se face ca am iesit odata, impreuna cu el [Suciu], la un sondaj direct si am intrat intr-o berarie, la subsol, plina de studenti si de halbe. M-am amestecat printre ei, la o masa, am comandat bere,  Suciu m-a prezentat ca pe un Ionescu, prieten de-al lui, student la Bucuresti. De la bun inceput mi-am dat seama ca se vorbea numai de greva, de aspectele ei recente si de „Parintele”. Nu mi se mai rostea numele, mi se spunea simplu „Parintele”. […] „Parintele” capatase proportii fantastice, faptul ca era si nu era prezent ii daduse o aureola de mit; toata Politia si Siguranta il cautau si nu-l aflau, dar cuvantul lui aparea zilnic, nu se stie de unde, sub iscalitura proprie; […]  Ascultam sceptic, ma gandeam, amuzat, la Zalmoxis al lui Blaga , am indraznit sa iau cuvantul si sa-mi temperez interlocutorii in sensul ca am auzit si eu cate ceva despre acest „parinte” prin alte parti, ca e un om aproape comun, dar inzestrat cu darul pozei si al imposturii, ca de ce nu-si vede el de cadelnita si o face la Cluj pe Popa Sapca… Cred ca m-am intins cam mult si am apasat prea tare pe unele calificative, caci cei din preajma se incruntau, isi faceau semne din ochi, vadit se intaratasera, asa incat Suciu, care ma tot lovise cu picorul pe sub masa,  m-a luat de mana si m-a scos repede afara, ca sa scap nebatut.

[…]

M-am hotarat sa prezidez sedinta, aruncand in balanta ultimul risc si ultima expresie a aventurii.

[…] La un colt de strada l-am zarit pe comisarul Maldarescu, din Serviciul de Siguranta al Chesturii de Politie, fumand si asteptand, probabil, pe cineva. M-a scormonit un demon,  am scos o tigara si i-am cerut voie comisarului s-o aprind. M-a servit cu indiferenta, parca usor plictisit. La Universitate, in cabinetul conspirativ al profesorului Traian Pop, ma astepta Nelu Racolta si peruchierul sef al Operei, care-mi confectionase, dupa fotografie, o barba si o mustata false. In numai cateva minute eram altul – adica eu, „parintele”; peruchierul imi facea ultimele retusuri, din foarfeca si creion gumat, in timp ce Suciu desfacea pachetul si imi pregatea dulama. apoi am ramas numai cu el si urmaream, prin fereastra, ce se intampla in strada, dincolo de care era Colegiul Academic. […] Un cordon de politie  barase trecerea spre intrarea in Colegiu […]. Un curier imi anunta ultimul plan al Politiei: daca apare Anania, , sa fie lasat sa conduca sedinta, sa se vada ce hotarari se iau si sa fie arestat la iesire. Perfect, mi-am zis […]

Cu un minut inainte de ora fixata, mi-am pus dosarul cu hartii sub brat si am coborat scara, la capatul careia ma astepta, fericit, Bimbo cu o echipa de zdrahoni. […] Bimbo a facut din baietii lui un dreptunghi, pe mine m-a pus in mijloc, el s-a asezat in frunte, si asa am trecut  printre politistii si agentii care se uitau lung si nu le prea venea sa creada.

[…] O ultima intrebare, un vot unanim, prin aclamatii, cateva noi recomandari si indemnuri la ordine, l-am rugat pe Muresan sa inchida sedinta si am plecat, in aplauze si ovatii. Cand o parte dintre membrii Comitetului au ajuns dupa mine,  in spatele scenei, n-au mai vazut decat un ins in bluza de sport care-si alegea o carare in par, la oglinda, si se freca pe obraji cu vaselina. […] Din sala rabufnea imnul de incheiere Gaudeamus igitur,  agentii sedeau coarda – gata, se termina acum ! –  din curtea colegiului iesea, pedaland incet, fara graba, si trecea printre ei un ins oarecare, cu tigara in coltul gurii.  De abia pe calea Motilor am inceput sa man cu mare viteza.

Se zice ca agentii au strecurat om cu om, la iesire, pana la ultimul, apoi au navalit in cladire si au scotocit prin toate ungherele – au deschis si cazanul de la calorifer – dar nu s-au dumerit niciodata cum de-l vazusera pe calugarul Anania intrand si nu-l mai vazusera iesind. Deveneam si pentru ei un mit.

Si daca mai doriti, gasiti alte fragmente, despre viata de inchisoare, in Evenimentul Zilei, care pe vremea aia nu ii devenise inca ostil.

Constantin Fantana, Sentinta,  Editura Fundatia Academia Civica, 2002               

(fragmente)               

Tare mi-a placut cartea asta la prima lectura (in ciuda unor evidente defecte – voi vorbi si despre ele). N-as putea spune insa exact de ce. Poate pentru ca am empatizat f. tare cu eroul ei, Felix, un adolescent cuminte si studios, sensibil si visator, naiv si idealist – pe cat de inteligent, pe-atat de naiv si pe cat de precoce pe-atat de copil – si prin toate acestea, foarte dezarmat si vulnerabil.  Abia iesit dintr-un liceu militar a carui disciplina severa si atmosfera cazona nu se potriveau deloc firii sale sensibile, se trezeste in mijlocul unei societati care, desi tot mai ingrijorata de schimbarile sociale (sunt anii 48-49 ai tranzitiei spre comunism) nu abandoneaza speranta (alimentata de posturile de radio straine) si pe cat posibil nici vechiul fel de viata. Pe acest fundal isi traieste Felix adolescenta si isi face educatia sentimentala, traieste prima dragoste, pentru chiriasa lor, frumoasa Nicole, cu 5-6 ani mai mare, deja maritata.          

Dar, suflet pur si idealist, gandeste in termenii: „dragostea mea pentru Nicole pretuia mai mult decat viata dar nu mai mult decat onoarea”  – si astfel ajunge in situatia ca atat Nicole cat si sotul ei incearca sa-l foloseasca, el pentru supravegherea ei, ea ca alibi pentru o mica aventura. Nu mai stiu sigur dar parca Dostoievski zicea (parca apropo de Don Quijote) ca nu poti crea un personaj pozitiv viu si credibil fara sa il faci putin ridicol. Insa ispita e mereu prezenta, el locuind sub acelasi acoperis cu Nicole si urmand-o peste tot ca un paj, mai ales ca puritatea si idealismul nu ii retin totusi privirea sa se bucure pe furis, cand apare ocazia… (Asta e, dupa mine, una din reusitele cartii: se mentine in limitele decentei, fara sex propriu-zis, totusi se creeaza o tensiune erotica mai puternica decat in multe romane contemporane cu continut explicit sexual.) Pe deasupra mai apare in scena si Magda, femeie de 30 de ani, jucatoare, aventuriera, foarte libera in moravuri, cu care ati facut cunostinta in teaser.         

In fundal, evenimentele se precipita, comunistii castiga teren, cei din jurul lui sunt tot mai ingrijorati; el inregistreaza destul de absent ce se intampla in jur, absorbit de viata sa interioara; comunismul ii repugna dar nu isi face griji, e convins ca vin americanii si totul va fi bine; il framanta nu tradarea aliatilor ci a lui Nicole care flirteaza cu un elegant si irezistibil bucurestean, folosindu-l pe el ca paravan.         

Dar toate astea au un sfarsit brusc: Felix e arestat de securitate si ajunge la inchisoare. Nu e spolier, acolo il gasim in primele pagini, depanandu-si amintirile. Incepe pentru el o existenta noua si total diferita, intr-un alt univers, ostil, in care el e un „bandit”, un „criminal”, un „dusman al poporului”. Cum anume l-au torturat nu ni se spune – doar:       

Nu stiu cum am rezistat. Cat eram in celula, „lingandu-mi” ranile, ma cuprindea o slabiciune si-mi ziceam ca daca ma mai scot o data la interogatoriu (de fapt nu era interogatoriu, fiindca eu ma incapatanam sa nu mai rostesc nici un cuvant, ca si cum as fi fost mut, iar ei se straduiau sa ma faca sa vorbesc,  insa fara succes, ceea ce ii scotea din minti) n-o sa mai rezist.  Cand auzeam pasii gardianului apropiindu-se de celula mea si cheile zanganind, ma apuca un tremur nervos, asa cum tremura un caine batut indelung.        

Culmea absurdului (specific acelui sistem) e ca securistii incercau, in acest mod, sa scoata de la el lucruri pe care el chiar nu le stia, in schimb ei le cam stiau: discutiile politice „dusmanoase” care se purtau in mediul lui, carora el, neinteresat de politica, nu le daduse atentie, treceau pe langa el ca un zgomot de fond – din conversatiile din jur, adolescentul le retinea mai degraba pe cele cu tenta sexuala, de pilda despre viata amoroasa a Magdei; in schimb, securitatea avea un informator in cercul lor, probabil chiar acea Magda, prin care era la curent cu ce se discuta.        

Imaginea e din documentarul ceh Rene, despre un alt adolescent dupa gratii, detinut de drept comun insa.

Procesul e o simpla formalitate – sentinta fiind deja stabilita. Urmeaza inchisoarea. Universul i se restrange acum la o celula. Singura schimbare de decor e drumul pana la closetul din curte, zilnic la aceeasi ora, insotit de gardian. In rest, de la fereastra celulei, mare si cu gratii solide, pe pervazul careia isi face veacul, ca in imaginea de mai sus, vede un petec de cer, un petec de iarba in curtea inchisorii, comunica prin semne cu o detinuta politica si doar prin priviri cu o frumoasa tigancusa, detinuta de drept comun. In fosta chilie calugareasca – inchisoarea fiind fosta manastire – ajuns un fel de sihastru fara voie, petrecandu-si zilele in izolare (singur in celula), ajunare (hrana fiind nu numai putina, saraca, ci uneori si gretoasa ca aspect; in primele saptamani refuza arpacasul, o „fiertura baloasa”, pana cand foamea si sfatul unui gardian mai omenos il fac sa-si invinga repulsia) si curatie – caci, desi mereu cu Nicole in minte, slabit, chinuit, infometat, „trupul asta, numai piele si oase, nu mai vrea nimic (sau nu mai poate nimic)”, cauta reazem sufletesc  in credinta. Incearca sa isi umple lungile ceasuri goale (ca sa tina departe nu numai plictiseala ci si regretele dupa viata lui netraita) cu amintirea Nicolei, cu poezie si… matematica (rezolvand de pilda sisteme de 4 ecuatii in minte!)    

Cele rele acum. Desi cartea are doar ~150 de pagini, destule pasaje ar putea lipsi. Cred ca ar fi avut mult de castigat dintr-o redactare ca lumea – de fapt, impresia mea e ca nu a existat redactor care sa se ocupe de ea. Unele pasaje sunt inutile in economia cartii: rant-uri anticomuniste si alte digresiuni, religioase de pilda, poezii intregi – una de Verlaine, alta de Magda Isanos – daca traia azi, probabil ar fi avut blog livresc si posta pds-uri. Acestea apar mai frecvent spre final, cand personajul, claustrat intre peretii celulei, ramane singur cu gandurile sale. Si exista cateva pasaje nereusite, neverosimile, jenante; din pacate unul dintre ele e chiar in primele pagini, in care, intr-un asa zis cuvant inainte, personajul Nicole ne vorbeste  despre viata ei, inclusiv sexuala – se vede ca autorul nu s-a priceput sa „intre in pielea” unei femei. Greseala fatala – mai ales pentru un scriitor debutant – un inceput ratat poate face cititorul sa lase cartea din mana – ceea ce in cazul de fata e pacat, zic eu. Din fericire, din momentul in care naratorul devine Felix, lucrurile se schimba, aici autorul intra perfect in pielea personajului – poate pentru ca adolescent a fost dar femeie nu – creand un personaj viu, credibil, cu toata prospetimea, candoarea, idealismul si exaltarea varstei. Tot la cele rele, unele personaje secundare sunt prea schematice, teziste: boierul cel bun, care imparte grane taranilor in foametea din ’46,  securistii cei rai, cu replici si gesturi brutale tipice – dar nu si temnicierii, intre care unii vadesc uneori surprinzatoare strafulgerari de umanitate. 

Cu toate astea, cum ziceam, mi-a placut. Poate sa fi contat si faptul ca povestea e partial adevarata:  „o sensibilă autobiografie de adolescent disimulată într-un roman”  zice Romulus Rusan pe coperta a 4-a (nu stiu de ce nu foloseste termenul „autofictiune„); din cate aflam tot pe coperta a 4-a, autorul a facut el insusi cunostinta cu sistemul concentrationar comunist la 18 ani. Avea sa iasa 6 ani mai tarziu – la 24 deci. Dupa eliberare, s-a inscris la facultatea de matematica-fizica dar a fost exmatriculat in anul urmator; apoi timp de 10 ani a lucrat ca simplu muncitor, construind socialismul pe santierele patriei si astfel „reabilitat” i s-a permis sa termine facultatea – pe la 40 de ani – dupa care a lucrat ca seismolog, izolat pe un varf de munte, departe de lumea dezlantuita. Cu cartea asta a debutat la peste 70 de ani, iar dupa 3 ani a murit. So it goes.

 Pana voi gasi timp pentru promisul „va urma”, va las in compania autorului/personajului  cartii de care vorbeam, astfel ca cei care asteapta nerabdatori continuarea sa primeasca o gustare intre mese iar ceilalti sa poata intelege interesul meu pentru acest om si ciudatul lui destin.

Interviul a fost realizat de Eugenia Voda, la TVR1, in emisiunea „Profesionistii”, probabil la inceputul lui 2003 sau poate la sfarsitul lui 2002, dat fiind ca IPS Bartolomeu (care in acest interviu e mai mult Valeriu) Anania zicea la un moment dat ca are aproape 82 de ani.

Citește restul acestei intrări »

De unde: din „Jurnalul fericirii” lui Nicolae Steinhardt. Acolo apar mereu, din loc in loc, sub acest titlu, fragmente disparate, incomplete, amestecate, de conversatii auzite in inchisoare. Detinutii, proveniti cei mai multi din fosta elita sociala, din „burghezo-mosierime” si intelectualitate, fiind deci in general oamenii educati, cititi, umblati, vorbitori ai cel putin unei limbi straine, incercau sa-si umple timpul mort prin discutii: amintiri din vremurile bune, controverse politice, quiz-uri de cultura generala si limbi straine, carti repovestite etc. – si astfel, in celula in care erau inghesuiti zeci de oameni, zeci de conversatii paralele constituiau permanentul zgomot de fond. O mostra:

BUGHI MAMBO RAG

Locuitorii din Besancon stiti cum se numesc? Dar din Charleville? Si din Monaco?… Nu pentru ca i-am fost ministru, dar sa stiti ca Ferdinand n-a fost natangul drept care ati vrut dumneavoastra sa-l dati. A fost un botanist de seama, un bun poliglot, cunostea ebraica, era teolog si numismat… Cred ca la Einsiedeln, da, Fecioara neagra e la manastirea din Einsiedeln… bisotins ii cheama, iar pe cei din Charleville, carolopolitains ; din Monaco, monegasti… da, ii placeau tigancile. E in Baudelaire: Horloge! dieu sinistre, effrayant, impassible… veti recunoaste ca n-a fost prostul inventat de dumneavoastra; cu ofiterii de ordonanta se purta generos: iaca, povestea fratele meu: fiecare primea o tigara de foi si un pol de aur… Ei, vad ca nu stiti, prihor in engleza e robin, iar pitulicea e wren, dar sa te vedem pe dumneata daca stii mesteacan pe frantuzeste… Si Maria, cat ati fost de nedrepti cu ea… Ii spune Marcellus lui Demetrios…

De ce: cum blogul asta nu are o tematica anume ci o sa scriu aici orice am chef, sigur o sa iasa o amestecatura – asa ca, dupa ce am incercat vreo cateva nume si le-am gasit deja ocupate, m-am oprit in final la asta.


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Octombrie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031