bughi mambo rag

Posts Tagged ‘G. Calinescu

Cum ziceam, m-a inspirat colecția de  înțepături între scriitori anglo-americani realizată de  Huffington Post (preluată pe bookaholic.ro). După ce  în episodul trecut am văzut ce zice Eugen Ionescu despre mai toată lumea literară româneasca, să vedem și ce zice una dintre victimele lui despre el.
Emil Cioran despre Eugen Ionescu, într-o scrisoare către Petru Comarnescu, citată de Marta Petreu în cartea „Ionescu în țara tatălui”:

„Îți mulțumesc pentru volumul lui Eugen Ionescu. […] Trebuie să-ți mărturisesc că în viața mea n-am simțit un dezgust mai mare la lectura unei cărți. O scârbă nesfârșită m-a apucat în fața acestei nulități intelectuale și morale. Este atât de puțină tragedie în mizeria acestui om, încât nu pot să am pentru el nici milă și nici măcar dispreț. […]  De ce nu ți-aș spune-o? După ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-am prăbușit într-un closet de țară.”

Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):

„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)

Eminescu despre Macedonski, într-o însemnare dintr-un manuscris, publicată postum în Opere vol. XV Fragmentarium:

„Dac-ar exista o înaintare absolută în omenire — un spor real de puteri — atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar și Macedonski un geniu — pe când tocmai contrariul e adevărat.”

Macedonski despre Eminescu – epigramă publicată după îmbolnăvirea și internarea lui Eminescu:

Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aş plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu e azi decât nebun!

Hașdeu despre Eminescu, citat din memorie de Caragiale în articolul „O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”:
„Eminescu este incontestabil un talent cu toate defectele lui; dar Eminescu, deși a avut după moarte norocul de a trece pentru cîtva timp la modă, din aceeași cauză, tot din cauza modei, a avut nenorocul să lucreze sub o direcțiune absolut străină de spiritul românesc, […] sub direcțiunea școlii pesimiste-schopenhaueriste germane. Afară de forma externă a producerilor lui, adesea prea silită, aproape nimic nu este original sau măcar specific românesc. Mai toată opera lui este un răsad al ideilor pesimiste-schopenhaueriste, cari au făcut modă cîtva timp în universitățile germane; e marfa ieftină a studențimii germane de pe la mijlocul secolului, în urma confuziunilor politice, redată, sub etichetă locală și, firește, cu multă dibăcie, tinerimii române — budhismul antic, fiert încă o dată în cratita nemțească, și de acolo făcut ciorbă a treia oară într-o oală românească, drept hrană proaspătă pentru întărirea nouelor generațiuni.
— Nu, nu! adaugă d. Hasdeu… Eminescu a avut talent, dar e departe de a se putea numi un mare poet național.”
Hașdeu despre Maiorescu (aceeași sursă):
„Acel ce s-a pretins cap al școalii, el însuși, n-a produs nimic original, n-a produs nimic care să poată rămînea altfel decît doar ca document de naivă și umflată pretențiune: căci, în definitiv, toată activitatea lui nu s-a exercitat altfel decît ca paradă ostentativă de bun-simț: il n’a fait qu’enfoncer des portes ouvertes. Cu un bagaj portativ de cîteva formule ale celebrului Lessing, a căutat sa răstoarne pe cîțiva infimi, ca Pelimon, Aricescu ș.a., ca și cum aceia, pentru a dispărea, mai aveau nevoie de o așa sfîntă campanie..”
Duiliu Zamfirescu despre Eminescu, într-o scrisoare către Macedonski, citată de G. Călinescu în Istoria literaturii române:
„Fii bun și-mi esplică ce a provocat mânia fârtatelui Eminescu, din Timpul.  Acest om pare în timpurile din urmă bolnav de gălbinare.”
Duiliu Zamfirescu despre Slavici și Caragiale, într-o altă scrisoare,  către un junimist (aceeași sursă):
„Tot văd pe d. Negulescu că mă pune într-o supă cu Slavici și Caragiale. Eu n-am nimic cu acești domni. Slavici și-a închipuit că a dat icoana  sufletească a țăranilor  […]  dar de fapt a plăzmuit ființe himerice, false  […]. Caragiale e superior lui Slavici, dar nici el nu se leagă de mine prin nimic.”
Octavian Goga despre Ioan Slavici, în poezia Unui scriitor vândut (aceeași sursă):
Nu-i simți în noaptea ta de jale
Cum vin convoi întunecat
Eroii scrisurilor tale
Și ți s-apropie de pat ?
Vin popi bătrâni cu barbă sură,
Țărani cu chip însângerat,
Vin să te blesteme din gură,
Vin să te-ntrebe de păcat.
Și spune-mi nu te-ncearcă oare
Un vis cumplit, un vis urât,
Că mâna lor răzbunătoare
Te-a strânge într-o zi de gât ?
Nicolae Iorga despre Maiorescu (aceeași sursă):

„Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul. A trecut printre oameni întrebuințându-i, de multe ori, disprețuindu-i în taină, totdeauna. El însuși trebuie să-și fi fost indiferent sieși.”

Nicolae Iorga despre romanul Ion al lui Liviu Rebreanu (aceeași sursă):

„În romanul cu optzeci de personagii,  cu violuri și omoruri, cu toate manifestările brutei, prezintate crud,  ca un cadavru putred pe care l-ar scutura cineva de un picior, e același realism de o sălbatecă autenticitate: ce e mai jalnic în viața animalică a rasei, cum i se pare autorului că a văzut-o în cine știe ce colț blăstămat de Ardeal,  se expune aici ca un testimoniu  de iremediabilă inferioritate,  într-un stil rece de jandarm care constată infamiile petrecute în raionul său.”

 

Nicolae Iorga despre volumul de debut al lui  Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite”, în cartea sa „Istoria literaturii româneşti contemporane”:

Cuvintele potrivite cuprind ce poate fi mai scârbos ca idee în ce poate fi mai ordinar ca formă”

G. Călinescu despre Nicolae Iorga în Istoria literaturii române:
„Minor în fiecare activitate în parte, foarte conservativ și îmbibat de prejudecăți, […] N. iorga apare masiv privit de departe, prin numărul uriaș de tomuri scrise și prin multiplicitatea preocuparilor.  […]  De câteva decenii a fi descoperit de N. Iorga este în majoritatea cazurilor dovada sigură a lipsei de vocație.”
G. Călinescu despre generația Noica Eliade, în articolul  „Invazia adolescenților” din „Viața literară” din 12 ian. 1929, citat de Lucian Boia în cartea „Capcanele istoriei”:

„Trecem printr-o fază de neseriozitate culturală umoristică. Suntem terorizaţi de tipul „mucosus”. Acesta te întreabă de vârstă și-ți dă un respect invers proporțional cu numărul de ani.”

N. Steinhardt despre Geo Bogza, în cartea parodică „În genul tinerilor”:
Pe al treilea țîcnit  îl cheamă geo bogza
Un om uscățiv înalt și negricios
Despre acesta se spune că închipuise în nopți lungi de veghe
Cele mai felurite poziții și spurcăciuni și se zicea meșter întru ale sexualității
Numai că nu le practicase (se vede) niciodată
Că îl tulburau cele ce scrisese prin cărți
El zicea că mai știe și altele și că descoperise și
Mijlocul de a face actul cu el însuși, dar că nu vrea să-l spună
Să nu-l afle burghezii capitaliști (să pleznească de curiozitate).
Nu cred că e nevoie să mai spun că eu nu subscriu neapărat la toate cele de mai sus și le-am adunat aici cu titlul de divertisment.
Anunțuri

Inspirandu-ma din vasta colecție de intepaturi, mai blande sau mai dureroase, intre scriitori celebri englezi si americani, preluate de bookaholic.ro de la Huffington Post, m-am gandit sa fac si eu o colectie similara pentru literatura romana, dar am constatat ca Eugen Ionescu ofera el singur o lista lunga, savuroasa si surprinzatoare – caci e caustic nu numai cu contemporanii lui mai varstnici, deja consacrati:

despre Tudor Arghezi:

De altfel, dupa cum se vede, Arghezi este rotofei, prolix, pornograf, palavragiu, azi, cand a devenit inger si scriitor angelic, intocmai ca odinioara cand era lucifer si adept al modelelor literare luciferiene.

despre Nicolae Iorga:

Este limpede: d. N. Iorga, omul cel mai erudit al Romaniei, este – printr-un curios paradox – si cel mai formidabil cap anticultural al ei;

despre G. Calinescu:

D-l G. Calinescu este un ins foarte istet, care crede ca pacaleste lumea si ca, de fapt, cunoaste el adevarul. De pilda, d. G. Calinescu zice: „Vaca are doua picioare”, cu glas tare. Si, incet: „Stiu perfect ca vaca are trei picioare.”

despre Mihail Sadoveanu:

Concluzii: pană la noi ordine, d. Mihail Sadoveanu este cel mai de seama stilist al nostru, creatorul celei mai fermecatoare limbi moldovenesti, inspirata din graiul cronicarilor, ca iubeste natura (cum nu o iubesc astazi scriitorii modernisti, magarii!) si ca descrierile d-lui Sadoveanu sunt unice in literatura noastra.

Aceste mici cuvinte, dator este sa le stie si sa le recite la momentele oportune orice june intelectual roman.

De altfel, aceasta este fraza pe care o pretinde si-o va pretinde in decursul timpurilor orice profesor de bacalaureat, pentru examenul de limba romana.

…ci si cu colegii lui de generatie:

despre Mircea Eliade:

Descinzand din toti acestia, este generatia zis a”tanara”, despre care Mircea Eliade […], care aliaza, intr-un mod paradoxal, eruditia cu imbecilitatea, o apara […]

Avand, de altfel, ca toti romanii si ca Farfuridi, marota „ce va zice Europa”, ridiculul Mirciulica Eliade ca criteriu al valorii tinerei generatii da sigiliul consacrarii strainatatii.

despre Emil Cioran:

Arsavir a trait agonii inainte ca Emil Cioran sa plece in Germania din banii luati cu cheta, de pe urma clovneriilor disperarilor sale;

despre Constantin Noica:

Constantin Noica: baiatul cuminte, cu pantalonasi scurti, blond si politicos (saruta mana la cucoane) al generatiei tinere. […]

C. Noica este amortizat de nu stiu ce bata: in cap. Inainte era mult mai inteligent si ma emotiona foarte tare. Acum, de cand il vad asa flet, nu mai dau doi bani pe el.

De fapt, adevarul e altul. C. Noica e inca inteligent. Dar C. Noica vrea sa „rezolve”, pentru ca el si Romania sa aibe un viitor cultural. „Sa facem ceva pozitiv!”

Crede ca se poate! Se inseala.

Toate acestea sunt extrase din cartea „Razboi cu toata lumea” , care aduna articolele lui Eugen Ionescu, publicate in diverse reviste (incepand cu revista liceului) in perioada sa romaneasca.

Nu subscriu la toate parerile lui Eugen Ionescu – le-am prezentat aici mai mult cu titlu de amuzament.

S-ar putea sa urmeze si alte intepaturi ale altor scriitori romani, daca o sa am timp si chef – nu promit. Pana una alta, vedeti ce credea Eminescu despre Macedonski (ce credea Macedonski despre Eminescu probabil stiti deja).

 E o carte mai buna decat precedenta, dar este intrecuta, chiar in genul sau (roman realist, de inspiratie balzaciana) si pe subiectul sau (aristocratia romana cazuta in mizerie dupa instaurarea comunismului) de volumul III din Cronica de familie, care ii seamana si in privinta atitudinii duplicitare, la ambii autori afinitatea cu aristocratii cazuti fiind deghizata in condamnarea de rigoare. Dar cartea lui P. Dumitiru e superioara celei a lui G. Calinescu fie si numai pentru ca in timp ce la primul ratate, neconvingatoare, sunt doar pasajele cu personaje pozitive realist-socialiste, pe cand la ultimul, pe langa acestea, se mai adauga si cele despre amorurile platonice sau nu ale irezistibilului sexagenar Ioanide, care era destul de antipatic deja inainte de a deveni cripto-comunist, pe cand era un irezistibil cincuagenar, “bietul”…

Ioanide este acum un favorit al noului regim, pentru care construieste cu avant si chiar cu convingere, bucuros ca isi poate pune in practica ideile monumentale. Traieste in continuare destul de „burghez”, isi pastreaza servitoarea si vila pe care si-o aranjeaza cu tablouri, covoare si mobile de valoare, cumparate la talcioc de la clasa exploatatoare. Se lasa ghidat de tovarasul Dragavei. In jurul sexagenarului graviteaza trei femei: secretara Mini, statuara Mihaela/Diana si balerina Cucly. Pe Mini o iubeste pur platonic, cu Diana isi ingaduie mangaieri aproape nevinovate iar pe Cucly o lasa insarcinata… si se simte vinovat nu fatza de mult-ingaduitoarea lui sotie, nu fata de fata sau de tatal ei, e convins ca ei toti vor intelege, ci fata de tovarasul Dragavei, pentru abaterea de la morala proletara, pentru ca nu e inca „om nou”…

Din fericire insa, cartea asta nu il mai are in centru pe Ioanide. Personajul principal e mai degraba Caty Zanoaga/Ciocarlan, misterioasa femeie a carei neobisnuita viata o reconstituie Ioanide din scrisorile gasite in „scrinul negru” cumparat de la talcioc. E fiica unui negustor imbogatit, ajuns mosier, care vrea sa ofere fiicei sale multa vreme unice tot ce e mai bun si mai ales: pian si maestru de muzica, cai si maestru de calarie, vacante la mare nu la Balcic ci la Deauville… Crescuta astfel, capata ceea ce ea numeste „instinctul luxului”; are insa si o vitalitate care o deosebeste dar si face remarcata in lumea aristocratiei in care vrea sa se asimileze, pe care si-o chelutieste ca adolescenta in cavalcade vijelioase, mai apoi, ca tanara femeie, in amoruri pasionale. E o femeie fermecatoare, senzuala, tandra, pisicoasa, coplesind barbatii cu o avalansa de mangaieri si vorbe tandre – si totusi lucida, calculata si foarte eficienta cand e vorba de interesele, afacerile, averea ei, incapabila sa sacrifice din bani pentru barbatii din viata ei si astfel sacrificandu-i pe acestia, lasandu-i sa se prabuseasca… Apoi vine comunismul si pierde tot – si odata cu averea si confortul, si sanatatea si vitalitatea. Romanul incepe cu inmormantarea ei.

Prin fiul ei, micul Filip, martor inca nedeplin constient – nedumerit cine sunt ciudatii astia mizeri si totusi distinsi intre care se trezeste – autorul urmareste destinul aristocratiei ajunsa in mizerie. S-a spus ca i-a ponegrit, caricaturizat si ridiculizat. Si da si nu – eu zic ca aristocratii ies mai putin sifonati decat erau intelectualii in cartea precedenta si chiar in asta. Sigur, autorul nu se retine  sa scoata efecte comice din contrastul dintre starea prezenta si si cea trecuta sau chiar morga inca prezenta a personajelor, totusi nu ii transforma pe toti in fantose si caricaturi, lasa sa se stravada la unii o anume demnitate in mizerie si reale calitati sufletesti.

Cum si din ce traiesc aristocratii in noua conjunctura, dupa ce si-au pierdut proprietatile si chiar casele, nationalizate? Printul Antoine Hangerliu, printul Matei Basarab si contele Iablonski muncesc ca sa-si intretina familiile: primul repara radiouri, al doilea e muncitor intr-o fabrica iar ultimul hamal. Multi altii traiesc de pe o zi pe alta, vanzandu-si la talcioc lucrurile. Talciocul – observa amuzat Ioanide –  devenise un adevarat Almanah de Gotha. Unii chiar capata gustul comertului. Vaduva unui general cultiva o gradina si creste o capra. Gaittany e mai norocos, isi pastreaza in noua oranduire functia de director si limuzina, de aceea atitudinea lui e ambigua: pe de o parte se teme sa se compromita in tovarasia celorlalti, pe de alta parte ii ajuta discret. Apriga, autoritara si trufasa printesa Hangerliu, descendenta din os domensc cu nerealiste ambitii dinastice pe care le vrea infaptuite prin nepotul ei, Filip, e impunatoare chiar si in podul de grajd in care a ajuns sa-si duca zilele.

Cat despre Filip, e un baiat cuminte si bine crescut, sensibil si delicat, prematur serios si trist. Intr-un fel, e un Felix mai tanar: ca si acela,  orfan, al nimanui, ajuns printre straini de care depinde si care toti se erijeaza in tutori ai lui, martor inocent al mediului in care traieste (dar mediul e altul).  Creste printre batrani, in lipsuri materiale si lipsa de afectiune, tratat cu o politete rece si distanta, in ambianta aceea postapocaliptica, rupt de lume, modelat dupa sperantele nerealiste pe care tutorii sai si le pun in el, tanjind dupa un pic de copilarie fireasca si dupa un strop de caldura, neintelegand ce e cu lumea in care a nimerit si incercand repetat si zadarnic sa ii scape. Spre disperarea alor sai, vrea sa se faca muncitor, convins ca numai muncitorii o duc bine…

Ii regasim si pe intelectualii din „Bietul Ioanide”, care si-au pastrat posturile, s-au aliniat formal adoptand un vocabular de circumstanta, infiereaza bughezia insa strang avere, investindu-si banii, de teama stabilizarii, Hagienus in argintarie, Sufletel in pietre pretioase iar Gulimanescu in cele mai diverse lucruri: medicamente straine, covoare, motociclete… Cum ziceam, intelectualii fac figura mai putin onorabila decat aristocratii, Calinescu a fost mai dur cu propria casta. Aristocratii sunt ei insisi oameni cultivati, cu gust, cu inclinatii muzicale, multi dintre ei canta la clavecin (chiar micul Filip canta remarcabil) si desigur toti vorbesc fluent franceza;  „rafinati prin ereditate” crede printesa Serica Baleanu, prin mediu, crede Calinescu, care ne prezinta si inceputul procesului la Marioara, sotia tovarasului Dragavei, filatoare fruntasa, care, mutandu-se cu sotul ei intr-o vila eleganta parasita de fostii proprietari fugiti in strainatate, inconjurata de obiecte de lux, mancand cu tacamuri de argint, band din pahare de cristal, oglindindu-se intr-o mare oglinda venetiana,  incepe pe nesimtite sa se schimbe:

Instinctul de frumos, pe care il are orice om,  ii fusese mult timp contrariat si acum izbucnea cu prospetime. Azi putea sa bea din cesti de ceai vitroase si subtiri, prin care ceaiul se stravedea si care dadeau lichidului o nuanta de piatra pretioasa si un parfum indefinisabil. Toate aceste voluptati schimbase (sic) fizionomia tovarasei Dragavei […] Astfel, bucatile de piatra sau de sticla batute de valurile marii se slefuiesc si par opera unui bijutier.

Ma intreb cum vor fi privit cei de la partid aceasta metamorfoza. Altfel Calinescu a tinut cont de indicatiile primite chiar de la Gheorghiu Dej, a introdus in carte muncitori, o vizita intr-o fabrica, activisti comunisti fosti ilegalisti si vorbeste de prefacerile socialiste si de viata fericita a oamenilor muncii – uneori in asa fel incat pare o parodie. Chiar duhurile mortilor invocate intr-o sedinta de spiritism (la care asista aristocratii si intelectualii cu tendinte burgheze) prezic victoria socialismului, spun ca  „tot ce a fost vechi are sa se naruie la pamant”, „o noua omenire se naste”, „cu alti oameni care vor trai ca fratii” (oare de aici s-o fi inspirat Razvan Radulescu la invocarea duhului lui Marx ?). Alt exemplu:  dojenit de vechea lui prietena, madam Valsamaki-Farfara (foarte buna cunoscatoare a sufletului omenesc, ale carei intuitii se confirma in repetate randuri), care ii zice „Stiu bine ca nu esti comunist.”, Ioanide, protestand si justificandu-se, ajunge sa spuna ca:

Taranii nostri, intorsi de la camp, unde au semanat cu semanatoare mecanice, vor canta seara din flaut, vioara, viola si violoncel, facand serate muzicale nu mai putin reusite decat ale printesei Baleanu.

Pe de alta parte, cand, la talcioc, un taran vrea sa cumpere el „scrinul negru”, Sultana Demirgian, care acum vinde mobile greoaie taranilor si explica complice lui Ioanide ca acum „grotescul e la moda”, se indigneaza:

O comoda  Louis XV intr-un bordei, comenta in surdina Sultana situatia. Trebuie neaparat sa ai pentru ea, ca fond,  pe un perete, un Aubusson, un Ghiordez  sau o broderie de Buhara. Cum sa facem sa i-l scoatem din mana ?

Si autorul, care isi va plasa scrinul chiar intr-un un astfel de fundal, pare a fi in asentimentul ei – si al lui Babighian, directorul magazinului de arta, care face tot posibilul ca tablourile de valoare sa nu fie cumparate de laptarese.

Pe de alta parte, cand micul aristocrat Filip, in una din fugile lui de acasa, afla adapost la Ioanide, autorul noteaza cat de bine si de firesc se comporta baiatul in ambianta luxoasa a vilei arhitecului, cu interioare elegant mobilate si cu fantana ei arteziana cu 100 de jeturi de apa:

S-ar fi zis ca incerca o satisfactie de mult interzisa si ca regasea mediul in care era obisnuit sa traiasca in chip firesc. […]

Elvira il invita in somptuoasa sufragerie, in care Filip pasi fara a da semne de sfiala si de uimire plebee.

Mai ales ultimul cuvant suna foarte neasteptat intr-o carte „realist socialista”.

Alta fuga de acasa il va duce pe Filip, acum adolescent, calauzit cu mari precautii de Gavrilcea, fostul conducator al Miscarii, in munti, unde se ascunde colonelul Remus Gavrilcea, varul celuilalt Gavrilcea si al doilea sot al lui Caty, condamnat ca criminal de razboi pentru a fi condus un lagar de evrei din Transnistria. Lucru surprinzator, caci nu stiu alta referire literara sau chiar istorica ante ’89 la romani patronand un lagar cu evrei. Spre deosebire de ofiterii nemti fanatizati, care urmaresc exterminarea evreilor, ofiterii romani ai lagarului n-au intentii ucigase ci urmaresc pur si simplu jecmanirea lor de ultimele bunuri (ceasuri, bijuterii, blanuri) in interes propriu, lucru realizat prin stratageme pe cat de ingenioase pe atat de cinice de capitanul Hagienus (fiul), colonelul multumindu-se sa inchida ochii si sa-si ia partea leului, pe care o trimitea acasa lui Caty. Acum traieste rupt de lume si aproape primitiv, din vanat si ghinda, intr-un bordei in pamant.

Un al doilea volum, la fel de voluminos ca romanul insusi, cuprinde materialul inspirator gasit realmente de autor intr-un scrin, mai exact o comoda Louis XV, cumparat(a) de la talcioc in imprejurarile descrise in roman:

In apropierea carutei era asezata pe zapada o comoda Louis XV din lemn de palisandru in ton intunecat, parand si mai inchis pe zapada si cu intarsiaturi in chip de ghirlande din lemn de trandafir. Mobila avea trei sertare cu profil curbat si inlocuia obisnuita placa de marmura cu  un placaj tot de palisandru. Cunoscatorul nu putea ramane decat surprins de prezenta, in asemenea mediu, pe zapada si langa o caruta, a unei mobile asa de elegante pe picioarele ei subtiri, ca de caprioara.

A gasit acolo corespondenta in franceza si romana, poze, taieturi din ziare, acte, jurnale si carnete de cheltuieli apartinand unei anume Etta, modelul real al lui Caty.  Cam discutabila etic folosirea in acest fel a biografiei unei straine, a carei viata cu detaliile cele mai personale, chiar intime, au ajuns intamplator in mana scriitorului; estetic insa, a iesit un personaj viu si o poveste captivanta, suficient de diferite de modelele reale. Daca in linii mari viata imaginarei Caty urmeaza traiectoria realei Etta, maritata intai cu ambasadorul Romaniei la Buenos Aires, apoi cu un ofiter plecat pe front, detaliile apartin lui Calinescu, chiar daca brodeaza pornind de la elemente reale: de pilda pornind de la niste fotografii cu calatori pe puntea unui vas imagineaza calatoria pe ocean spre Argentina; sau  pornind de la actele procesului de succesiune imagineaza desfasurarea procesului cu atmosfera de la tribunal; chiar daca uneori foloseste fraze si mai ales cuvinte de alint specifice Ettei („mon pisic adore”), Caty e fictiune si creatia scriitorului. Volumul suplimentar mai contine si  fisele de lucru ale autorului,  pe care, pe langa liste de nume, planuri, fraze de plasat in dialog, vedem desene: schite de cladiri, interioare, fantani arteziene (creatiile lui Ioanide), portrete desenate stangaci… E o incercare a editorilor de a lasa cititorul sa arunce o privire in atelierul unui scriitor si sa vada geneza unui roman, care insa nu ne lamureste de ce acelasi scriitor in aceeasi carte poate avea reusite si esecuri…

Un teaser  fara ghicitoare de data asta; cum fragmentul precedent era prea scurt si cam rautacios ales, m-am gandit sa pun totusi un altul mai consistent si mai  edificator:

Abdicarea regelui la 6 septembrie 1940 spori interesul aristocratiei si al marii burghezii pentru Miscare. […] Meme, gratioasa sora cu ochi de ametist  a lui Antoine Hangerliu, aparu pe Calea Victoriei in camasa cafenie si cu curelele in diagonala, intr-o centurie de fete si studente inscrise in Miscare. Gaittany, care o  vazuse si-i facuse semne  hiperbolice cu mana, declara ca este delicioasa. Antoine insa, care nu gusta Miscarea, confisca uniforma si o tinu pe Meme catava vreme sub o stricta supreaveghere la Pipera. […]

Gavrilcea deveni un personaj ocult de mana intai, fara a ocupa nici un post in guvern. Se sopteau pe socoteala sa lucruri ingrozitoare. El ar fi dat ordinul sa fie jefuite si  incendiate magazinele evreiesti, atacati calatorii in tren, mai ales spre a incuraja spiritele la „revolutia centurionala totala”. […]

In aceasta epoca se petrecu intamplarea ce dadu motiv de comentarii tuturor saloanelor aristocratice. Intr-o zi, Gavrilcea se prezenta impreuna cu sase camarazi inaintea lui Antoine Hangerliu la Pipera. Venise cu toata garda sa, insa ceilalti asteptau jos in masini. Antoine, timid din fire, privi speriat pe tinerii in camasi cafenii si cu revolvere la brau, in frunte cu furunculosul lor sef, dealtfel afara din cale de elegant in limitele costumului paramilitar.

– Carui fapt ii datorez, zise el pierit, onoarea vizitei dumneavoastra?
Si le facu semn sa ia loc pe fotolii. Cei sase se asezara solid si cu o insolenta retinuta, Gavrilcea totdeauna ponderat pastra tot timpul  modestia sa misterios poruncitoare si, in loc sa stea pe un fotoliu, se sui cu un sold pe marginea biroului de machetarie.
– Camarade Hangerliu, spuse el fara urma de emotie, am venit sa va cer in casatorie pe sora dumneavoastra Meme.
Antoine facu ochi mari.
– Dar… incerca el sa raspunda ceva, insa vorbele-i murira in gura.
– Va pun in vedere ca aceasta cerere a fost studiata atent la comandamentul nostru si are caracterul unei deciziuni politice irevocabile.
– Eu nu sunt decat fratele ei, a hotari intr-o chestiune asa de insemnata…
– Sunteti tutorele ei.
– Care insa nu intelege sa abuzeze de calitatea sa. Sunteti sigur ca Meme v-ar accepta drept sot?
– Absolut sigur! raspunse Gavrilcea, care, spre a da o ocupatie mainilor sale, scoase revolverul si-l arunca acrobatic in sus, prinzandu-l apoi in aer.
– Imi veti ingadui, sper, propuse inspaimantat Antoine, sa consult pe sora-mea, sa cer avizul familiei. In cercurile noastre o casatorie urmeaza anumite reguli.
-Voi reveni poimaine spre a discuta lucrul in detaliu! consimti Gavrilcea.
Si iesira toti sase, facand, mai mult ironic, salutul roman.

Serica Baleanu se gasea la Ciupelnita, contempland balta pe vreme de iarna, din sete teatrala de melancolie. Antoine expedie indata cu masina o scrisoare printr-un curier:

          Scumpa mea, scria el,

Mi se intampla, indraznesc a zice ni se intampla, ceva cu totul neobisnuit. Azi s-a prezentat la noi vestitul Gavrilcea, cu o garda intreaga de centurioni, sau cum le zice. Un adevarat asediu!  Ce scena! Rien n’en peut donner l’idee.(*) Mi-a cerut, nici mai mult nici mai putin, pe Meme de nevasta. A-t-on jamais vu une pareille insolence? (**) Altadata i-as fi dat afara, sunand pur si simplu pe camerier. Azi, lucrurile s-au schimbat mult, n-am incredere nici in oamenii mei, care mi se pare ca simpatizeaza cu Miscarea. Gavrilcea este un personaj, din nefericire, din cele mai influente, mai tare decat generalul intr-o privinta. Si totusi, m-am gandit sa fac o plangere sefului statului nostru, sa ma apere in contra unei astfel de agresiuni impotriva sangelui nostru, a disciplinei interioare a clasei noastre. Astept urgent avizul tau, deoarece poimaine Gavrilcea va reveni.  Un refuz pe fata e imposibil daca o alta forta mai mare nu pune pe bandit la respect. Caci nu pot sa-l numesc altfel. O bruta buboasa, de originea cea mai obscura, un individ, dupa toate aparentele, fara educatie, fara scrupule. Tremur pentru biata noastra Meme, careia n-am indraznit a-i spune inca nimic, atat sunt de tulburat. Ii voi vorbi asta seara, voi incerca s-o trimit in strainatate, daca obtin autorizatia si vizele, caci banditul e in stare sa dea ordin sa i se refuze acordarea pasaportului. […] Ce ne vom face? Eu, cumnatul unui asemenea bandit? […] Are sa-ti strice toate mobilele, cand se asaza pe coltul uneia, mobila trosneste. Biroul meu in machetarie, pe care a stat cu un picior, trebuie reparat. Cum are sa iasa in lume biata Meme cu un astfel de mistret, ce figura va face individul in reuniunile si receptiile noastre, unde vine floarea aristocratiei romane si straine, corpul diplomatic, tot ce este mai distins, mai fin? Daca ar fi un intelectual, un savant ilustru,  problema ar putea fi luata in considerare, la urma urmelor, admir meritul, indiferent de nastere. A avea un nume in stiinta si arte este echivalent cu a mosteni un nume, cateodata chiar mai mult. Dar acest Gavrilcea nu este nici  Pasteur, nici Marconi, e un snapan oarecare. Te rog, scrie-mi repede cum vezi lucrurile, raspunzandu-mi prin curier.  Ti-as fi indatorat daca poimaine ai fi la Pipera, ca sa infruntam amandoi atacul.

          Al tau,
          Antoine

La aceasta scrisoare, Serica raspunse urmatoarele:

          Scumpul meu Antoine,

Te consiliez sa examinezi chestiunea cu calm si sa incerci a te ridica deasupra prejudecatilor superficiale. Tu stii prea bine cat de mult detest mezalianta si amestecul unei clase rafinate prin ereditate cu oamenii din strada. Totusi, admit rare exceptii si cred ca acum ne aflam in fata unui astfel de caz. Societatea noasta este amenintata de un cataclism, daca invinge comunismul suntem pierduti. Oameni ca Gavrilcea nu trebuiesc priviti din punctul de vedere al educatiei, ci al functiei pe care o indeplinesc. Cand un om nou mantuieste de la pieire o clasa, el este vrednic de a fi primit in ea. In privinta asta cred ca printul Valentin de Baleanu are dreptate. Si generalul, si Gavrilcea sont des elus.(***) Avem nevoie de un om brutal, noi cei slabiti prin rafinament, ca sa ne aparam impotriva unei revolutii ingrozitoare.”Je vois de la beaute dans une brute qui me defend.”(****)

Cred iarasi ca exagerezi mult in privinta izolarii in care ar trai Meme daca s-ar casatori cu un om ca Gavrilcea. Acesta are relatii intinse in lumea ambasadelor si legatiilor, fiind o forta incontestabila. […]

Dealtfel, fiind un puternic al zilei, arata-mi, te rog, le moyen de s’en defaire. Je crois qu’il faut plutot l’apprivoiser.(*****) Sa faci plangere la general? Ce idee, scumpul meu Antoine! acesta s-ar simti personal jignit de pretentia noastra de a nu ne cobori pana la oamenii iesiti din popor, chiar daca lupta pentru noi. Ramane o singura problema: sa stim daca Meme accepta casatoria cu Gavrilcea. A o constrange mi s-ar parea ingrozitor. Voi fi nevoita sa mai raman aci cateva zile, balta este de o dezolatie admirabila.

          Serica

Dupa ce Antoine primi a doua vizita a lui Gavrilcea, Meme expedie si ea o scrisoare Serichii:

          Scumpa mea,

Antoine ti-a scris despre evenimentul cel mare: Gavrilcea m-a cerut in casatorie. Intai am fost foarte amuzata si mai ales m-am distrat de capul pe care l-a facut frate-meu atunci cand a venit sa-mi comunice vestea. Era sigur ca am sa lesin. Eu insa i-am raspuns sa-l vad intai, nu pot sa ma pronunt de pe acum. E posibil sa-mi placa. El m-a intrebat mirat: „Consimti atunci sa-l vezi poimaine?” I-am raspuns: „Nici vorba. Fac parte din Miscare, cum pot sa izgonesc pe camaradul Gavrilcea? Am sa ma gatesc cu camasa cafenie, pe care te rog sa mi-o dai.” Antoine banuia ca vorbesc in gluma, cum am obiceiul; daca a vazut ca insist, mi-a dat camasa. Cand a venit Gavrilcea, cu garda lui, ne-am salutat cu salutul roman, foarte serios, eu fiind in uniforma, ca si el. Aveam chiar si revolver, neincarcat bineinteles, pe care am inceput sa-l arunc in sus ca pe o haltera, dupa cum mi-a spus Antoine, infricosat, ca a facut Gavrilcea.

– Ati reflectat la cererea mea? a intrebat Gavrilcea pe Antoine.
Antoine i-a raspuns:
– Sora-mea este complet libera sa isi aleaga sotul care-i place. Intrebati-o pe ea.
– Camarada Meme, s-a adresat atunci catre mine Gavrilcea. Primiti sa fiti sotia mea?
– Da! am raspuns eu, invartind revolverul.

Spun drept ca nu venisem cu intentia expresa de a da un astfel de raspuns si am voit sa imprim dialogului o nuanta comica, dar omul asta, Serica, are in toata fiinta lui, in ochi mai cu seama, o liniste poruncitoare, care paralizeaza orice vointa. […]

Serica mea, am senzatia ca ma ia de nevasta un zmeu, un balaur, mi-e si frica, dar am si o curiozitate placuta. Viata cu un astfel de om nu poate fi banala, e un monstru, dar nu un om comun. […] In fine, fie ce-o fi, m-am hotarat sa ma marit cu acest condottiere.

          O mie de sarutari,
          Meme

––––––––––––
* Nimic nu-ti poate da o idee.
** S-a pomenit vreodata o astfel de obraznicie?
*** …sunt alesi.
**** Vad frumusete intr-o bruta care ma apara.
***** …mijlocul de a scapa de el. Cred ca trebuie, mai degraba, sa-l domesticim.

Desigur, centurionii ar fi legionarii si camasile cafenii sunt verzi – nu prea inteleg de ce a apelat Calinescu la acest deghizaj transparent; poate ca sa avertizeze ca faptele nu tin de adevarul istoric, sunt fictiune – desi atunci nu stiu de ce a tinut sa mentioneze data exacta, reala a abdicarii lui Carol al II-lea.

Fragmentul este edificator pentru o teza pe care o voi detalia in recenzie: ca aristocratii nu sunt personaje 100% negative la Calinescu, ca exista si o discreta, deghizata doza de simpatie, pretuire, compasiune, ca sunt mai putin sarjati decat „casta” proprie a autorului, intelectualii. A se compara reactia printului Antoine Hangerliu in fata amenintarii „centurionale” cu panica lui Sufletel (din Bietul Ioanide). Ambii sunt oameni slabi si fricosi, insa in timp ce eruditul Sufletel intra in panica  fara a fi de fapt amenintat sau macar avut in vedere de „centurioni” si scrie un articol de adeziune voalata ca sa se puna bine cu ei, printul Antoine, inspaimantat de ultimatumul lui Gavrilcea, incearca totusi sa gaseasca o cale de impotrivire si renunta doar cand e disuadat de ai sai si constata ca sora sa e o printesa care nu doreste sa fie salvata de „balaur”.  Dar cel mai relevant mi se pare ca autorul il pune pe Antoine, dupa ce si-a exprimat oroarea de o asemenea inrudire in termeni foarte asemanatori cu Ioanide (cand Gavrilcea o curta pe fiica lui), punand accentul mai mult pe trecutul violent al personajului si pe lipsa de educatie decat pe lipsa de „sange albastru”, sa spuna ca totusi:

Daca ar fi un intelectual, un savant ilustru,  problema ar putea fi luata in considerare, la urma urmelor, admir meritul, indiferent de nastere. A avea un nume in stiinta si arte este echivalent cu a mosteni un nume, cateodata chiar mai mult.

Chiar disponibilitatea spre compromis dovedita de Serica e justificata rational (de catre ea, din punctul ei de vedere).

Va urma si recenzia (mai bine zis impresiile, parerea mea) in curand, sper…

Pusesem fragmentul acela cam misogin din „Scrinul negru” dintr-un impuls ludic, malitios – dar acum, daca l-am pus, trebuie sa scriu despre.  Ba mai mult, ar trebui sa scriu cateva cuvinte si despre „Bietul Ioanide”, care e ca un fel de prima parte, in care facem cunostinta cu multe dintre personajele din „Scrinul negru”. Doar ca, spre deosebire de ce se intampla de obicei cu continuarile, de data asta cea de-a doua carte e mult mai buna decat prima.

Exista un mod aparte in care un scriitor poate rata un personaj: facandu-l mai mult ca perfect, facand din el proiectia sa idealizata: el asa cum ar fi vrut sa fie,  avand viata pe care si-ar fi dorit sa o aiba.  De regula e in acelasi timp un geniu, un artist exceptional sau cel putin un scriitor de succes si un barbat cu succes la femei, toate ii cad in brate – iar daca autorul e femeie, si personajul e femeie (ex: Diana din „Panza de paianjen” de Cella Serghi) si nu este neaparat o mare artista dar este neaparat o mare frumusete si toti barbatii isi pierd capul in preajma ei.

Un astfel de personaj este Ioanide: „cel mai mare arhitect roman”, „ce om superior”, „de o mare inteligenta”, „un geniu”, „un om original”, „sarmant”… in termenii astia il descriu celelalte personaje sau chiar direct autorul; dar faptele si gandurile lui il descriu ca un om dificil, suparacios, fixist, cu manii si tabieturi in care nu accepta sa fie contrariat, uneori nedelicat, gata oricand de un mic adulter, dar nu de o mare pasiune (pe care o respinge cu cele mai „burgheze” argumente), care se incurca cu fiicele prietenilor, dar e ingrijorat cand propria fiica se indragosteste, un mizantrop pentru care toti ceilalti sunt „dobitoci”: prieteni, colaboratori, propriul fiu… Si nici nu are un farmec personal care sa reuseasca sa invaluie si sa contrabalanseze toate acestea – e considerat „sarmant”, om de spirit, dar il auzim spunand in general banalitati. Neverosimil e si succesul infailibil si instantaneu al cincuagenarului Don Juan la femei carora le-ar putea fi tata – si totusi, candva, Calinescu stiuse sa creeze, cu mult mai multa finete si nuantare, personaje, relatii, situatii mult mai convingatoare, cand era vorba de afectiunea Otiliei pentru distinsul, discretul, rabdatorul si devotatul ei Pascalopol. Ioanide nu ii seamana deloc: e de o directete a „atacului” aproape brutala si de o inflamare superficiala, pasagera, e doar un afemeiat.

Personajele secundare, cercul lui de prieteni, intelectuali, multi dintre ei cadre universitare, alcatuiesc o suita de caricaturi cu trasaturi fizice si morale respingatoare, descrise prin tuse ingrosate, menite probabil, prin contrast, sa scoata in evidenta superioritatea lui Ioanide, ca gloata din jurul lui Isus in pictura lui Hieronymus Bosch. Sunt meschini, fara principii, lacomi de bani, lasi, lipsiti de sclipire si de forta creatoare, umbla dupa situatii si avantaje materiale pentru care sunt in stare de orice compromis – sau daca nu, sunt niste caraghiosi inofensivi. Singurul care nu e chiar caricaturizat, care are un pic de complexitate si o viata interioara neredusa la automatisme, e, culmea, tocmai rivalul lui Ioanide, arhitectul-ministru Pomponescu.

E vremea ascensiunii legionarilor. Se intampla lucruri grave, chiar tragice, si copiii lui Ioanide sunt prinsi si ei in vartej: fiul devine comandant legionar iar fata se indragosteste de unul din liderii miscarii. Dar, asemenea personajului sau, medicul Hergot, care dupa cele mai grave evenimente noteaza in jurnalul sau doar observatii banale gen  ” Cerul extrem de senin. Privit Steaua Polara.”, autorul expediaza fugar si superficial partile dramatice si insista in schimb excesiv, cu abundenta de detalii, pe chestii triviale, anecdotice, uneori burlesti, pe bolile succesive ale lui Contescu, pe tratativele carierist-matrimoniale ale lui Gonzalv Ionescu, pe conflictele familiale ale lui Hagienus etc. etc. Parca autorul nu s-ar putea mentine, nu s-ar simti la indemana in registrul grav si ar simti nevoia sa se refugieze in derizoriu, ca un om grabit sa isi schimbe incomodele haine de gala cu cele de casa, in care se simte in largul lui (partea proasta e ca nici aceste haine nu-i vin prea bine: nici comicul nu-i prea iese, in ciuda sarjarii, ingrosarii pana la grotesc si absurd a caracterelor si situatiilor – sau poate tocmai de aceea…)

Un exemplu intre multe altele – dar atentie, e spoiler major !  Ioanide cauta sa afle ce s-a intamplat cu fiica sa disparuta si ajunge la Gaittany; Gaittany stie ca e moarta, insa… el se fereste sa dea vesti proaste ! Si aici autorul face o lunga paranteza in care ne relateaza alte discutii in care Gaittany evita prin diverse tertipuri si eschive sa comunice ceva neplacut interlocutorului (in chestiuni banale)… si uite asa tot dramatismul se duce naibii si cititorul nu e amuzat ci iritat ca autorul rupe firul povestirii cu asa fleacuri in loc sa spuna ce asteapta si el, nu doarIoanide: ce s-a intamplat cu fata… Gata spoilerul.

Nici ca informatie, ca descriere a unei epoci framantate, cartea nu valoreaza prea mult, dar aici poate ca nu e in intregime vina lui Calinescu, ci si a perioadei cand a fost scrisa, „obsedantul deceniu” ’50. Sa fim drepti insa: desi publicata in anii ’50, cartea nu e totusi un roman „realist-socialist” de propaganda comunista. Nu apar eroi comunisti luptand in ilegalitate, comunistii sunt absenti – cum si erau de fapt, la vremea respectiva, din viata politica a tarii – doar de vreo 2-3 ori sunt pomeniti in treacat. Nu avem nici macar intelectuali cu vederi de stanga, preocupati de soarta maselor sarace; Ioanide, personaj pozitiv cumuland toate calitatile, nu e comunist, nici macar om de stanga, ci pur si simplu apolitic. Nu vedem nici muncitori sau tarani exploatati iar singurul capitalist prezent printre personaje, bogatul negustor armean Manigomian, desi implicat in unele combinatii dubioase,  e capabil de mai multa delicatete si generozitate decat multi dintre intelectualii care il frecventeaza. Probabil Calinescu si-a scris cartea astfel incat sa mearga si in cazul schimbarii de regim, considerata pe atunci de multi probabila, apropiata. Poate si de aceea conducerea partidului-si-statului n-a fost pe deplin multumita, cum se vede din stenograma unei discutii dintre G. Calinescu si… Gheorghe Gheorghiu-Dej, ilustrativa pentru relatiile dintre scriitori si puterea comunista.


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Octombrie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031