bughi mambo rag

Posts Tagged ‘memorii

Aflu dintr-un articol al Mihaelei Ursa de o opinie foarte transanta exprimata de Monica Lovinescu intr-un interviu:

Legătura om-operă este esenţială. Eu m-am ridicat împotriva a trei scriitori (Arghezi, Călinescu, Sadoveanu) care s-au pus în slujba regimului totalitar, au acceptat jocul ocupării ţării de către armata roşie sub numele de democraţie populară, a fost ceea ce s-a numit trădarea intelectualilor. Aceste trei mari figuri ale literaturii române au pledat pentru adeziunea maselor la noua democraţie. Cînd am spus aceste lucruri, în 1990-1991, am fost tratată ca un om al răzoiului rece. O parte din intelectualii români de azi nu doresc schimbarea ierarhiilor.

Dupa parerea mea, normal este sa judeci omul d.p.d.v. etic iar opera d.p.d.v. estetic. Mi se pare la fel de nefiresc sa absolvi omul pe seama operei sau sa condamni opera pe seama omului. Si mi se pare ca il cam nedreptateste pe Arghezi, omitand circumstantele atenuante, trecand sub tacere ca inainte de a fi un favorit al regimului comunist, timp de 7 ani, din ’48 pana in ’55, Arghezi a fost un proscris al aceluiasi regim, nepublicabil, necitabil, nefrecventabil, pana a cedat sub presiunea saraciei si uitarii. Pun aici (inca) niste fragmente din Memoriile lui Bartolomeu Anania, prieten apropiat al lui Arghezi si martor atat al necazurilor din anii de neinregimentare cat si al schimbarii sale la fata:

Intr-un asemenea climat sufletesc m-am dus intr-o zi, din vara aceea, sa-l vad pe Arghezi. […] Era la vremea cand, in urma cartuliei lui Sorin Toma[1], batranul fusese eliminat din literatura, ocarat de critici, pus la periferia vietii sociale, taxat drept primejdios. […] Traia greu, i se luase cartela de alimente, si nu o data imi luam ratia de zahar de pe cartela mea si i-o duceam lui, ca sa aiba cu ce-si indulci copiii. Si nu o data am gasit-o pe Mitzura[2] la poarta, cu cirese pe terezie, atunci culese din livada, in asteptarea unor cumparatori din mahalaua Martisorului. Poetul avea rabdare, astepta si el „schimbarea vremurilor”; asculta cu regularitate – ca tot omul – posturile de radio din strainatate […].

In ziua aceea, inainte de pranz, m-am dus la el – contrar obiceiului – pe neanuntate. Am tras de clopot, el mi-a deschis poarta si m-a tinut in curte. Am priceput ca se intamplase ceva. Era schimbat la fata, parea distrus sufleteste. M-a informat, in numai cateva cuvinte, ca in noaptea aceea Barutu[2] fusese arestat de Securitate. (pag 189-190)

[…]

Barutu fusese eliberat dupa cateva luni,  in urma unor interventii ale tatalui sau. Arghezi – in acel timp – mi-a aratat copiile a doua scrisori ale lui catre Ana Pauker (ministru de externe si cu uriasa influenta in partid), care dogorau de durerea parintelui, dar si de o mare demnitate a scriitorului. […]

Situatia materiala a scriitorului insa continua sa devina din ce in ce mai precara. In gospodaria lor, principala sursa de hrana devenisera vreo cinci-sase capre,  cu ai caror iezi ma jucam si eu, deseori, in iarba din livada. (pag. 193)

 

Pe Arghezi cel ostracizat continuam sa-l vad periodic. […] poetul suferea de saracie si de izolare. Cativa ani de-a randul,  in perioada surghiunului sau literar, ziua lui de nastere (21 mai) nu era observata decat de trei oameni: eu si sotii Gherghinescu-Vania, care veneau special de la Brasov ca sa aduca un zambet si o floare in casa poetului. In rest, nici o vizita, nici o scrisoare, nici un telefon… […]

De abia pe la sfarsitul lui 1954 si la inceputul lui 1955 a prins a se raspandi zvonul ca Arghezi va fi „reconsiderat”.  […] Arghezi nu mi-a dezmintit zvonul; mai mult, mi-a dat de stire  ca reincepuse sa scrie si mi-a citit cateva fragmente din Cantare omului. […]

La 21 mai 1955 m-am gasit iarasi cu sotii Gherghinescu-Vania la Martisor, dar pe poet nu l-am aflat acasa  si a trebuit sa asteptam pana s-a intors de la Palatul Marii Adunari Nationale cu o decoratie si un decret.  Sotii Vania – care, provinciali, nu erau la curent cu  preliminariile – pareau stupefiati, dezamagiti. Stupoarea lor – si nu mai putin a mea , de data aceasta – a fost desavarsita cand in urma lui Arghezi au navalit in curte o multime de masini si din ele au coborat o droaie de insi bine imbracati, extrem de curtenitori, care nu-l mai scoteau pe batran din „maestre”  si-l imbulzeau cu niste editii proaspete  in exemplare cu legatura de lux. […]

In timpul mesei  am aflat ca poetul va primi din partea Guvernului si o masina.
– Si cum, domnule Arghezi, ati acceptat ? a intrebat, consternata, Domnita Gherghinescu-Vania (o femeie superba, de un mare rafinament intelectual).
– De ce nu, draga mea ? a raspuns Arghezi foarte calm. Ei mi-au luat, fara sa mi-o plateasca, o intreaga tipografie; crezi ca nu merit in schimb o masinuta ?…

La vremea aceea Arghezi a fost inclus in delegatia care avea sa preia tezaurul[3] romanesc aflat la Moscova inca din vremea razboiului si, cata vreme a stat in Uniunea Sovietica, a publicat in Contemporanul o serie de articole care mi-au facut o mare sila. S-a ispravit, imi ziceam, nu mai vreau sa-l vad ! Si nu m-am mai dus, si nici telefon nu i-am mai dat, multa vreme dupa ce s-a intors din Rusia. A simtit, m-a chemat la el, a insistat, mi-am calcat pe inima, i-am spus tot ce aveam pe inima, l-am judecat. Nu a incercat nici o dezvinovatire; am auzit din gura lui o vorba apasata:
– Sa stii, draga parinte, ca nu mai e timpul sa ne hranim cu iluzii; ca vrem sau nu, ca ne place sau nu, Rusia e un imens capac asezat peste Europa. (pag. 226-228)

 

Arghezi era puternic la vremea aceea, iar eu din ce in ce mai confuz asupra-i. Poetul mi se arata plin de contradictii. La cererea lui, Guvernul ii pusese la dispozitie un spatios si splendid apartament la Sosea – pe langa masina si sofer – iar el imi injura la ureche Guvernul, care „traia numai din experiente nefericite pe spinarea bietilor cetateni”. Poetul facuse concesii totale, incasa bani foarte multi si avea puternice si dramatice crize de constiinta; odata m-a luat de umeri si mi-a marturisit , cu buza tremuranda, ca-i vine sa se sinucida; si mi-a citat numele lui Maiakovski, Esenin si Solohov[4]. (pag. 233)

 

––––––––––––––––––––-

1 – Sorin Toma, redactor-sef la Scanteia, ziarul oficial al PCR, a publicat un foarte virulent atac la adresa lui Arghezi, intitulat „Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei” in patru episoade in Scanteia din nr. 5, 7, 9 şi 10 ian. 1948.

2 – Barutu si Mitzura erau copiii lui Arghezi.

3 – In 1956, dar de fapt nu avea sa preia decat o parte din  tezaurul romanesc de la Moscova – care nici pana astazi nu a fost restituit in intregime.

4 – Poetii Maiakovski si Esenin s-au sinucis – nu si scriitorul sovietic Solohov, favorit al regimului si premiant Nobel in 1965.

 

IPS Bartolomeu/Valeriu Anania implineste azi 89 de ani. O fi cel ma batran scriitor roman in viata sau sunt altii peste 90 ? Cum la varsta asta „La multi ani” nu e neaparat o urare de bine, ii doresc doar sanatate, putere, minte limpede, voie buna si cat mai putine atacuri ca cele recente din Evenimentul Zilei.

Pana ma invrednicesc sa termin recenzia inceputa aici, iata cateva fragmente:

Celula in care am stat, singur, cateva zile, avea ciment pe jos, un pat de fier, cazon, un scaun si o alta pacoste, plosnitele. Se vedeau si ziua, cu zecile, plimbandu-se pe peretii murdari, iesite din crapaturile largi, dar noaptea se lasau flamande si-mi napadeau patul si trupul, catifelate, fine, cu umblete nuantate, facandu-se simtite doar in secunda cand intepau. Celula era luminata noaptea de un bec slab si murdar, deasupra usii, si puteam sa urmaresc invazia plosnitelor care se coborau pe pereti si misunau pe podeaua de ciment, nazuind catre patul de care nu s-a putut prinde nici o secunda de somn. M-am batut cat am putut, am strivit cate am fost in stare, cu palmele si picioarele, facusem podeaua si peretii numai fasii de sange si umplusem aerul cu putoare. Gardianul din schimbul de dimineata a vazut spectacolul si m-a injurat, dar cel din schimbul de seara s-a milostivit si mi-a adus un bidon mare cu petrol pe care l-am turnat pe podeaua de ciment, facand o balta din perete in perete. Am tras patul in mijlocul celulei, cu picioarele lui de fier izolate in baia de petrol si-mi nadajduiam o noapte de odihna, cand mi-a fost dat sa vad ce n-as fi gandit: dupa mai multe tentative de asalt la podea,  plosnitele se ridicau pe tavan, deasupra patului, si se aruncau pe mine, ca o ploaie fetida… Am inceput sa rad ca un prost, de unul singur[…].

 

Printre putinii credinciosi de peste saptamana se ivise si o tanara doamna, placuta la chip, blonda, cu ochi albastri, imbracata totdeauna corect. Intra in biserica, […] isi punea genunchii pe lespedea goala, de piatra  si ramanea asa in tot timpul slujbei, un ceas si doua, cu ochii in altar, fara sa se miste. Devenise o prezenta obisnuita, o vedeam zilnic si uneori ma intrebam  ce anume dureri ii vor fi bantuind sufletul, de’ncearca izbavire in atata rugaciune si ingenunchere.

[…] Ma intorceam pe o straduta slab luminata, cand m-am intalnit cu tanara doamna. Parea ca ma asteapta. Mi-a zis buna seara,  a intrat cu destula finete intr-o conversatie de ordin foarte general, apoi s-a schimbat la fata si a izbucnit intr-o foarte patetica, aproape tragica, marturisire amoroasa. Am incremenit. Nici nu ma uitam imprejur, de teama sa nu ma vada, sa n-o auda cineva. Vorbele cadeau clocotitoare, ochii ii straluceau in lacrimi. Mi-am ingaimat pana la urma uimirea ca pe toate acestea le aud de la o fiinta  cu atata evlavie si putere de rugaciune si am aflat  ca de mai multe saptamani  i se ruga fierbinte lui Dumnezeu, si cu sinceritate, sa-i daruiasca o singura zi sau un singur ceas cu necunoscutul calugar de la strana. Mi-am simtit obrazul mangaiat de o mana tremuranda si am fugit pe strada goala, naucit, spre poarta manastirii. De atunci nu am mai vazut-o.

 

Lung e drumul Clujului, lunga era si Calea Motilor prin care eu, calugarul Vartolomeu, intram in plina aventura, inchinat cu desavarsire unor evenimente care ma solicitau. […] De cum am ajuns, mi-am dat jos rasa si dulama, am imbracat o bluza de sport, mi-am ras barba si mustata, Suciu mi-a retezat parul, in care am ales o carare pe stanga si un zbenghi pe spranceana dreapta. Ma uitam in oglinda si ma gandeam cand anume ma travestisem: acum, sau mai demult, la manastirea Antim ? Odata cu tinuta civila mi se schimbasera parca si miscarile, mergeam altfel, mai degajat. Tineam cu usurinta mainile in buzunarele pantalonilor.

[…]

Una din principalele mele griji era sa fiu la curent cu spiritul maselor studentesti […]. asa se face ca am iesit odata, impreuna cu el [Suciu], la un sondaj direct si am intrat intr-o berarie, la subsol, plina de studenti si de halbe. M-am amestecat printre ei, la o masa, am comandat bere,  Suciu m-a prezentat ca pe un Ionescu, prieten de-al lui, student la Bucuresti. De la bun inceput mi-am dat seama ca se vorbea numai de greva, de aspectele ei recente si de „Parintele”. Nu mi se mai rostea numele, mi se spunea simplu „Parintele”. […] „Parintele” capatase proportii fantastice, faptul ca era si nu era prezent ii daduse o aureola de mit; toata Politia si Siguranta il cautau si nu-l aflau, dar cuvantul lui aparea zilnic, nu se stie de unde, sub iscalitura proprie; […]  Ascultam sceptic, ma gandeam, amuzat, la Zalmoxis al lui Blaga , am indraznit sa iau cuvantul si sa-mi temperez interlocutorii in sensul ca am auzit si eu cate ceva despre acest „parinte” prin alte parti, ca e un om aproape comun, dar inzestrat cu darul pozei si al imposturii, ca de ce nu-si vede el de cadelnita si o face la Cluj pe Popa Sapca… Cred ca m-am intins cam mult si am apasat prea tare pe unele calificative, caci cei din preajma se incruntau, isi faceau semne din ochi, vadit se intaratasera, asa incat Suciu, care ma tot lovise cu picorul pe sub masa,  m-a luat de mana si m-a scos repede afara, ca sa scap nebatut.

[…]

M-am hotarat sa prezidez sedinta, aruncand in balanta ultimul risc si ultima expresie a aventurii.

[…] La un colt de strada l-am zarit pe comisarul Maldarescu, din Serviciul de Siguranta al Chesturii de Politie, fumand si asteptand, probabil, pe cineva. M-a scormonit un demon,  am scos o tigara si i-am cerut voie comisarului s-o aprind. M-a servit cu indiferenta, parca usor plictisit. La Universitate, in cabinetul conspirativ al profesorului Traian Pop, ma astepta Nelu Racolta si peruchierul sef al Operei, care-mi confectionase, dupa fotografie, o barba si o mustata false. In numai cateva minute eram altul – adica eu, „parintele”; peruchierul imi facea ultimele retusuri, din foarfeca si creion gumat, in timp ce Suciu desfacea pachetul si imi pregatea dulama. apoi am ramas numai cu el si urmaream, prin fereastra, ce se intampla in strada, dincolo de care era Colegiul Academic. […] Un cordon de politie  barase trecerea spre intrarea in Colegiu […]. Un curier imi anunta ultimul plan al Politiei: daca apare Anania, , sa fie lasat sa conduca sedinta, sa se vada ce hotarari se iau si sa fie arestat la iesire. Perfect, mi-am zis […]

Cu un minut inainte de ora fixata, mi-am pus dosarul cu hartii sub brat si am coborat scara, la capatul careia ma astepta, fericit, Bimbo cu o echipa de zdrahoni. […] Bimbo a facut din baietii lui un dreptunghi, pe mine m-a pus in mijloc, el s-a asezat in frunte, si asa am trecut  printre politistii si agentii care se uitau lung si nu le prea venea sa creada.

[…] O ultima intrebare, un vot unanim, prin aclamatii, cateva noi recomandari si indemnuri la ordine, l-am rugat pe Muresan sa inchida sedinta si am plecat, in aplauze si ovatii. Cand o parte dintre membrii Comitetului au ajuns dupa mine,  in spatele scenei, n-au mai vazut decat un ins in bluza de sport care-si alegea o carare in par, la oglinda, si se freca pe obraji cu vaselina. […] Din sala rabufnea imnul de incheiere Gaudeamus igitur,  agentii sedeau coarda – gata, se termina acum ! –  din curtea colegiului iesea, pedaland incet, fara graba, si trecea printre ei un ins oarecare, cu tigara in coltul gurii.  De abia pe calea Motilor am inceput sa man cu mare viteza.

Se zice ca agentii au strecurat om cu om, la iesire, pana la ultimul, apoi au navalit in cladire si au scotocit prin toate ungherele – au deschis si cazanul de la calorifer – dar nu s-au dumerit niciodata cum de-l vazusera pe calugarul Anania intrand si nu-l mai vazusera iesind. Deveneam si pentru ei un mit.

Si daca mai doriti, gasiti alte fragmente, despre viata de inchisoare, in Evenimentul Zilei, care pe vremea aia nu ii devenise inca ostil.


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
August 2017
L M M M V S D
« Apr    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031