bughi mambo rag

Posts Tagged ‘teaser

De data asta o ghicitoare foarte usoara. Cartea e scrisa de cineva de care s-a vorbit mult in ultima vreme si fragmentul ales de mine atinge chiar tema aceea de care a fost vorba:

In aceasta noapte trenul s-a oprit pentru a treia oara in camp.  Santinelele ruse strigau: UBORNAIA. Usile de la toate vagoanele s-au deschis. N-am rostogolit de-a valma in campul inzapezit aflat mai jos de terasament , cufundandu-ne in nameti pana la genunchi. Am priceput fara sa intelegem ca ubornaia inseamna sa ne facem cu totii nevoile. Sus, foarte sus deasupra noastra, luna rotunda. Pe dinaintea fetelor noastre respiratia trecea in zbor planat, sclipicioasa si alba ca zapada de sub picioare De jur imprejur, automate gata sa traga.  Si acum: jos panatalonii!

Ce stanjeneala, simtamantul de rusine al unei lumi intregi. Ce bine ca tinutul inzapezit era atat de stingher cu noi, ca nimeni nu-l vedea cum ne forteaza sa facem cu totii, inghesuindu-ne unii in altii, unul si acelasi lucru. Nu simteam nevoia sa ma usurez, dar mi-am lasat pantalonii jos si m-am asezat pe vine.  Cat de infam si de tacut era tinutul asta, si cum isi mai radea de noi cu nevoile noastre. Cum mai radea de Trudi Pelikan, care, in stanga mea, isi sumetea mantoul clos  pana-n subsuori  si-si tragea panatalonii jos peste glezne,  de cum se auzea susurul intre pantofii ei. De cum icnea in spatele meu, sfortandu-se, avocatul Paul Gast, iar lui Heidrun Gast, neveste-sii, ii oracaiau matele din cauza diareii.  De cum exaltatia cald-fetida de jur imprejur si ingheta,  sclipicoasa, in aer,  De cum acest tinut inzapezit ne aplica o cura drastica, punandu-ne in  fundul gol sa ne simtim singuri-singurei cu larmuiala pantecelui nostru.  Ce jalnice ajunsesera maruntaiele noastre in aceasta comunitate.

Poate ca nu eu m-am maturizat subit in aceasta noapte, ci doar spaima din mine. Poate ca doar in acest fel colectivitatea devine reala. Caci toti, dar absolut toti fara exceptie, dintr-un reflex ne-am apucat sa ne facem nevoile  cu fata inspre terasamentul de cale ferata. Cu totii aveam luna in ceafa si nu slabeam din priviri usa deschisa de la vagonul de vite, depinzand deja de ea ca de usa de la camera unei case. Simteam deja in noi frica nebuna ca usa s-ar putea inchide fara noi si trenul va pleca de aici fara noi.

Unul dintre noi a tipat in noaptea pustie:

– Ia te uita la neamul sasesc cum se caca toti la gramada. Cand totul se duce pe garla, nu se duce doar garla. Asa-i ca vi-i draga viata? S-a pornit pe un ras gol ca un zanganit de tabla.  Toti s-au tras nitel deoparte. Avea acum loc indeajuns si s-a inclinat in fata noastra ca un actor, repetand cu glas subtire si solemn: Asa-i ca vi-i draga viata?

Glasul lui avea o reverberatie. Unii au inceput sa planga, aerul era ca de sticla. Fata lui se cufundase in delir.  Scuipatul prelins pe jacheta era glazurat. Atunci i-am zarit decoratia prinsa-n piept, era barbatul cu nasturii cu albatrosi. Sta singur de tot si plangea suspinand cu o voce de copil. Nu ramasese cu el decat zapada manjita de excremente. Si-n spatele lui, universul inghetat cu luna, ca o radioscopie.

Locomotiva n-a scos decat o singura data suieratura infundata. Cel mai profund UUUU pe care l-am auzit vreodata. Ne-am ingramadit fiecare la usile noastre. Am suit in vagoane si-am plecat mai departe.

Pe-acel barbat l-as fi recunoscut chiar si fara decoratia din piept. Nu l-am mai vazut niciodata in lagar.

Tema fiind desigur despre cum instinctul de conservare castiga de obicei lupta cu simtul demnitatii si libertatii, invers intamplandu-se foarte, foarte rar: o voce singulara in multime…

Un teaser  fara ghicitoare de data asta; cum fragmentul precedent era prea scurt si cam rautacios ales, m-am gandit sa pun totusi un altul mai consistent si mai  edificator:

Abdicarea regelui la 6 septembrie 1940 spori interesul aristocratiei si al marii burghezii pentru Miscare. […] Meme, gratioasa sora cu ochi de ametist  a lui Antoine Hangerliu, aparu pe Calea Victoriei in camasa cafenie si cu curelele in diagonala, intr-o centurie de fete si studente inscrise in Miscare. Gaittany, care o  vazuse si-i facuse semne  hiperbolice cu mana, declara ca este delicioasa. Antoine insa, care nu gusta Miscarea, confisca uniforma si o tinu pe Meme catava vreme sub o stricta supreaveghere la Pipera. […]

Gavrilcea deveni un personaj ocult de mana intai, fara a ocupa nici un post in guvern. Se sopteau pe socoteala sa lucruri ingrozitoare. El ar fi dat ordinul sa fie jefuite si  incendiate magazinele evreiesti, atacati calatorii in tren, mai ales spre a incuraja spiritele la „revolutia centurionala totala”. […]

In aceasta epoca se petrecu intamplarea ce dadu motiv de comentarii tuturor saloanelor aristocratice. Intr-o zi, Gavrilcea se prezenta impreuna cu sase camarazi inaintea lui Antoine Hangerliu la Pipera. Venise cu toata garda sa, insa ceilalti asteptau jos in masini. Antoine, timid din fire, privi speriat pe tinerii in camasi cafenii si cu revolvere la brau, in frunte cu furunculosul lor sef, dealtfel afara din cale de elegant in limitele costumului paramilitar.

– Carui fapt ii datorez, zise el pierit, onoarea vizitei dumneavoastra?
Si le facu semn sa ia loc pe fotolii. Cei sase se asezara solid si cu o insolenta retinuta, Gavrilcea totdeauna ponderat pastra tot timpul  modestia sa misterios poruncitoare si, in loc sa stea pe un fotoliu, se sui cu un sold pe marginea biroului de machetarie.
– Camarade Hangerliu, spuse el fara urma de emotie, am venit sa va cer in casatorie pe sora dumneavoastra Meme.
Antoine facu ochi mari.
– Dar… incerca el sa raspunda ceva, insa vorbele-i murira in gura.
– Va pun in vedere ca aceasta cerere a fost studiata atent la comandamentul nostru si are caracterul unei deciziuni politice irevocabile.
– Eu nu sunt decat fratele ei, a hotari intr-o chestiune asa de insemnata…
– Sunteti tutorele ei.
– Care insa nu intelege sa abuzeze de calitatea sa. Sunteti sigur ca Meme v-ar accepta drept sot?
– Absolut sigur! raspunse Gavrilcea, care, spre a da o ocupatie mainilor sale, scoase revolverul si-l arunca acrobatic in sus, prinzandu-l apoi in aer.
– Imi veti ingadui, sper, propuse inspaimantat Antoine, sa consult pe sora-mea, sa cer avizul familiei. In cercurile noastre o casatorie urmeaza anumite reguli.
-Voi reveni poimaine spre a discuta lucrul in detaliu! consimti Gavrilcea.
Si iesira toti sase, facand, mai mult ironic, salutul roman.

Serica Baleanu se gasea la Ciupelnita, contempland balta pe vreme de iarna, din sete teatrala de melancolie. Antoine expedie indata cu masina o scrisoare printr-un curier:

          Scumpa mea, scria el,

Mi se intampla, indraznesc a zice ni se intampla, ceva cu totul neobisnuit. Azi s-a prezentat la noi vestitul Gavrilcea, cu o garda intreaga de centurioni, sau cum le zice. Un adevarat asediu!  Ce scena! Rien n’en peut donner l’idee.(*) Mi-a cerut, nici mai mult nici mai putin, pe Meme de nevasta. A-t-on jamais vu une pareille insolence? (**) Altadata i-as fi dat afara, sunand pur si simplu pe camerier. Azi, lucrurile s-au schimbat mult, n-am incredere nici in oamenii mei, care mi se pare ca simpatizeaza cu Miscarea. Gavrilcea este un personaj, din nefericire, din cele mai influente, mai tare decat generalul intr-o privinta. Si totusi, m-am gandit sa fac o plangere sefului statului nostru, sa ma apere in contra unei astfel de agresiuni impotriva sangelui nostru, a disciplinei interioare a clasei noastre. Astept urgent avizul tau, deoarece poimaine Gavrilcea va reveni.  Un refuz pe fata e imposibil daca o alta forta mai mare nu pune pe bandit la respect. Caci nu pot sa-l numesc altfel. O bruta buboasa, de originea cea mai obscura, un individ, dupa toate aparentele, fara educatie, fara scrupule. Tremur pentru biata noastra Meme, careia n-am indraznit a-i spune inca nimic, atat sunt de tulburat. Ii voi vorbi asta seara, voi incerca s-o trimit in strainatate, daca obtin autorizatia si vizele, caci banditul e in stare sa dea ordin sa i se refuze acordarea pasaportului. […] Ce ne vom face? Eu, cumnatul unui asemenea bandit? […] Are sa-ti strice toate mobilele, cand se asaza pe coltul uneia, mobila trosneste. Biroul meu in machetarie, pe care a stat cu un picior, trebuie reparat. Cum are sa iasa in lume biata Meme cu un astfel de mistret, ce figura va face individul in reuniunile si receptiile noastre, unde vine floarea aristocratiei romane si straine, corpul diplomatic, tot ce este mai distins, mai fin? Daca ar fi un intelectual, un savant ilustru,  problema ar putea fi luata in considerare, la urma urmelor, admir meritul, indiferent de nastere. A avea un nume in stiinta si arte este echivalent cu a mosteni un nume, cateodata chiar mai mult. Dar acest Gavrilcea nu este nici  Pasteur, nici Marconi, e un snapan oarecare. Te rog, scrie-mi repede cum vezi lucrurile, raspunzandu-mi prin curier.  Ti-as fi indatorat daca poimaine ai fi la Pipera, ca sa infruntam amandoi atacul.

          Al tau,
          Antoine

La aceasta scrisoare, Serica raspunse urmatoarele:

          Scumpul meu Antoine,

Te consiliez sa examinezi chestiunea cu calm si sa incerci a te ridica deasupra prejudecatilor superficiale. Tu stii prea bine cat de mult detest mezalianta si amestecul unei clase rafinate prin ereditate cu oamenii din strada. Totusi, admit rare exceptii si cred ca acum ne aflam in fata unui astfel de caz. Societatea noasta este amenintata de un cataclism, daca invinge comunismul suntem pierduti. Oameni ca Gavrilcea nu trebuiesc priviti din punctul de vedere al educatiei, ci al functiei pe care o indeplinesc. Cand un om nou mantuieste de la pieire o clasa, el este vrednic de a fi primit in ea. In privinta asta cred ca printul Valentin de Baleanu are dreptate. Si generalul, si Gavrilcea sont des elus.(***) Avem nevoie de un om brutal, noi cei slabiti prin rafinament, ca sa ne aparam impotriva unei revolutii ingrozitoare.”Je vois de la beaute dans une brute qui me defend.”(****)

Cred iarasi ca exagerezi mult in privinta izolarii in care ar trai Meme daca s-ar casatori cu un om ca Gavrilcea. Acesta are relatii intinse in lumea ambasadelor si legatiilor, fiind o forta incontestabila. […]

Dealtfel, fiind un puternic al zilei, arata-mi, te rog, le moyen de s’en defaire. Je crois qu’il faut plutot l’apprivoiser.(*****) Sa faci plangere la general? Ce idee, scumpul meu Antoine! acesta s-ar simti personal jignit de pretentia noastra de a nu ne cobori pana la oamenii iesiti din popor, chiar daca lupta pentru noi. Ramane o singura problema: sa stim daca Meme accepta casatoria cu Gavrilcea. A o constrange mi s-ar parea ingrozitor. Voi fi nevoita sa mai raman aci cateva zile, balta este de o dezolatie admirabila.

          Serica

Dupa ce Antoine primi a doua vizita a lui Gavrilcea, Meme expedie si ea o scrisoare Serichii:

          Scumpa mea,

Antoine ti-a scris despre evenimentul cel mare: Gavrilcea m-a cerut in casatorie. Intai am fost foarte amuzata si mai ales m-am distrat de capul pe care l-a facut frate-meu atunci cand a venit sa-mi comunice vestea. Era sigur ca am sa lesin. Eu insa i-am raspuns sa-l vad intai, nu pot sa ma pronunt de pe acum. E posibil sa-mi placa. El m-a intrebat mirat: „Consimti atunci sa-l vezi poimaine?” I-am raspuns: „Nici vorba. Fac parte din Miscare, cum pot sa izgonesc pe camaradul Gavrilcea? Am sa ma gatesc cu camasa cafenie, pe care te rog sa mi-o dai.” Antoine banuia ca vorbesc in gluma, cum am obiceiul; daca a vazut ca insist, mi-a dat camasa. Cand a venit Gavrilcea, cu garda lui, ne-am salutat cu salutul roman, foarte serios, eu fiind in uniforma, ca si el. Aveam chiar si revolver, neincarcat bineinteles, pe care am inceput sa-l arunc in sus ca pe o haltera, dupa cum mi-a spus Antoine, infricosat, ca a facut Gavrilcea.

– Ati reflectat la cererea mea? a intrebat Gavrilcea pe Antoine.
Antoine i-a raspuns:
– Sora-mea este complet libera sa isi aleaga sotul care-i place. Intrebati-o pe ea.
– Camarada Meme, s-a adresat atunci catre mine Gavrilcea. Primiti sa fiti sotia mea?
– Da! am raspuns eu, invartind revolverul.

Spun drept ca nu venisem cu intentia expresa de a da un astfel de raspuns si am voit sa imprim dialogului o nuanta comica, dar omul asta, Serica, are in toata fiinta lui, in ochi mai cu seama, o liniste poruncitoare, care paralizeaza orice vointa. […]

Serica mea, am senzatia ca ma ia de nevasta un zmeu, un balaur, mi-e si frica, dar am si o curiozitate placuta. Viata cu un astfel de om nu poate fi banala, e un monstru, dar nu un om comun. […] In fine, fie ce-o fi, m-am hotarat sa ma marit cu acest condottiere.

          O mie de sarutari,
          Meme

––––––––––––
* Nimic nu-ti poate da o idee.
** S-a pomenit vreodata o astfel de obraznicie?
*** …sunt alesi.
**** Vad frumusete intr-o bruta care ma apara.
***** …mijlocul de a scapa de el. Cred ca trebuie, mai degraba, sa-l domesticim.

Desigur, centurionii ar fi legionarii si camasile cafenii sunt verzi – nu prea inteleg de ce a apelat Calinescu la acest deghizaj transparent; poate ca sa avertizeze ca faptele nu tin de adevarul istoric, sunt fictiune – desi atunci nu stiu de ce a tinut sa mentioneze data exacta, reala a abdicarii lui Carol al II-lea.

Fragmentul este edificator pentru o teza pe care o voi detalia in recenzie: ca aristocratii nu sunt personaje 100% negative la Calinescu, ca exista si o discreta, deghizata doza de simpatie, pretuire, compasiune, ca sunt mai putin sarjati decat „casta” proprie a autorului, intelectualii. A se compara reactia printului Antoine Hangerliu in fata amenintarii „centurionale” cu panica lui Sufletel (din Bietul Ioanide). Ambii sunt oameni slabi si fricosi, insa in timp ce eruditul Sufletel intra in panica  fara a fi de fapt amenintat sau macar avut in vedere de „centurioni” si scrie un articol de adeziune voalata ca sa se puna bine cu ei, printul Antoine, inspaimantat de ultimatumul lui Gavrilcea, incearca totusi sa gaseasca o cale de impotrivire si renunta doar cand e disuadat de ai sai si constata ca sora sa e o printesa care nu doreste sa fie salvata de „balaur”.  Dar cel mai relevant mi se pare ca autorul il pune pe Antoine, dupa ce si-a exprimat oroarea de o asemenea inrudire in termeni foarte asemanatori cu Ioanide (cand Gavrilcea o curta pe fiica lui), punand accentul mai mult pe trecutul violent al personajului si pe lipsa de educatie decat pe lipsa de „sange albastru”, sa spuna ca totusi:

Daca ar fi un intelectual, un savant ilustru,  problema ar putea fi luata in considerare, la urma urmelor, admir meritul, indiferent de nastere. A avea un nume in stiinta si arte este echivalent cu a mosteni un nume, cateodata chiar mai mult.

Chiar disponibilitatea spre compromis dovedita de Serica e justificata rational (de catre ea, din punctul ei de vedere).

Va urma si recenzia (mai bine zis impresiile, parerea mea) in curand, sper…

De data asta cred ca va fi usor – imposibil sa nu fi auzit daca nu de carte, macar de autor:

Sfaturi pentru fiica mea:

– Fata mea, alegerea sotului e fapta cea mai insemnata din viata unei femei.

[…]

– Totdeauna sa ai in minte acest adevar ca un barbat nu este, ca o femeie, suma  insusirilor si cusururilor vizibile. In el ramane ceva imponderabil si impenetrabil.

[…]

– Obisnuieste-te a converti, de la o anume varsta, gestul pasional in acela de prietenie subtila si nu urmari  cu gelozie grotesca aventurile sotului tau. Un barbat, mai cu seama exceptional, e setos sa cunoasca eternul feminin, fara ca prin asta sa-si imputineze dragostea pentru sotia lui.

– Sa fii credincioasa. 

[…]

– Casatoreste-te foarte tanara, cand spiritul si trupul  iti sunt nevinovate. […]

– Cand parintii fetei sunt inteligenti, gasesc fetei lor un sot mai bun decat acela  pe care si-l alege ea insasi in prima exaltare a adolescentei.

Cartea e scrisa  (si actiunea ei e plasata) dupa razboi, in a doua jumatate a secolului XX…

Etichete: ,

De data asta ghiceste cineva autorul si cartea din care am extras citatul ?

– Lucrurile, fartate, s-au petrecut intr-un chip cu totul neobinuit chiar pentru noi, cei ce vietuim cu minunea zilnica. Hrisant a trait asa cum a trait  si n-ar avea nici un rost sa-i mai aducem si noi invinuirile de care nu mai are nevoie. Ti-l amintesti imbatranind, eu l-am apucat batran de tot si bolnav. Pe patul de moarte i-a venit si lui vremea sa se spovedeasca, daca mai avea ce spovedi, ca pacatele lui erau stiute de toata lumea. Se pare insa ca duhovnicul Zaharia nu le prea stia. Inspaimantat de cate auzise din gura unui egumen, el a randuit, drept canon, ca acesta sa fie ingropat dupa moarte sub scara bisericii, sa calce lumea peste el si sa-l smereasca pana ce Dumnezeu s-o indura sa-i spele faradelegile. Inmormantarea s-a facut in taina, noaptea tarziu, iar de ea am stiut numai trei insi, adica duhovnicul Zaharia, staretul cel nou, Ioanichie, si eu, care de abia implinisem douazeci de ani si aveam brate puternice. Toti am fost legati cu juramant. Pentru cealalta lume s-a dat zvon ca egumenul isi dorise mormantul la Bucovat. Toate au fost bune – bune le credeam noi – numai ca vremea aceasta de dupa moartea lui Hrisant a adus in lavra un necaz atat de mare cum nici parintii Tebaidei nu si-au putut inchipui, cu toate ispitirile lor.  Pacostea n-a venit dintr-o data, ci incetul cu incetul, pe nesimtite,  si a fost luata in seama numai dupa vreo doi-trei ani. Acuma, se stie ca femeile au fost intotdeauna mai bisericoase decat barbatii, dar numarul celor ce veneau la slujbele de la Hurezi a prins a spori si a tot sporit pana ce s-a facut o adevarata imbulzeala. Cu atat inca n-ar fi nimic, dar se mai dovedeau si pline de neastampar, vanzolindu-se incolo si incoace, intr-un du-te -vino neostoit, ca al furnicilor la nunta. Veneau mai de aproape si mai de departe si, de cum treceau pragul bisericii, evlavia lor lua infatisari ciudate si de-a dreptul infricosatoare. Ochii li se aprindeau ca taciunii si  pironeau sfintii de pe pereti cu fulgere pacatoase. Calugarii de prin strani nu mai stiau cum sa-si infasoare fetele in camilavci, ferindu-se de niste priviri care strabateau pan’la izvoarele omului. De ani de zile vietuisera oamenii cu pace in chinovie sau venisera linistiti de prin alte manastiri , dar acum se pomeneau cu trupurile framantate de cazne. Pana la urma au prins a fugi care incotro, stramutandu-se pe la alte obsti, pana ce bietul Ioanichie a mai ramas cu cativa calugari,  si aceia foarte batrani si cu traista miscandu-li-se-n cui. Doar intr-un tarziu, intreband el in dreapta si in stanga si punandu-l si pe duhovnicul Zaharia sa cerceteze, a aflat pricina. De cum se indreptau spre biserica, femeile simteau ca din treptele scarii abureste o flacara dulce care le invaluie coapsele  intr-o aprindere lesietica  si biciuieste sangele cu plesnete de foc. La inceput stia fiecare pe seama ei,  apoi taina a prins a fi susotita  din ureche-n ureche. La pragul bisericii se imbulzeau, ca la o vraja, ca la un descantec de leac, fel de fel de muieret, vaduve parasite, neveste trecute, fete batrane si mai ales femei despre care se spune ca au carnea rece. Golisera manastirea de calugari. De abia atunci, intr-un tarziu, si-au adus parintii aminte de Hrisant…

– Si l-ati dezgropat, anticipai eu punand deoparte marul pe care, in sfarsit, ma hotarasem sa-l incep.

– Era noapte cu luna plina cand Ioanichie a hotarat sa dam la o parte lespezile de langa scara. L-am gasit pe Hrisant intreg. Putrezisera doar straiele de pe el,  iar trupul ii  zacea gol si teapan,  cu unghiile cat secera si cu barbatia crancena, de parca ar fi murit in fierbinteli si sangele nu avusese timp sa se traga indarat. Cu mare scarba l-am scos de acolo si l-am rezemat in picioare, de zidul pridvorului. Parintii au deschis cartile si i-au citit indelung, cand unul, cand altul, cand amandoi deodata, dar nu se intampla nimic.  In cele din urma, duhovnivcul Zaharia a oftat suspinand si  i-a citit din nou, dar de data asta cerand dezlegare nu numai  pentru mortul din fata noastra, ci si pentru roaba lui Dumnezeu Erotiida. Atunci abia, sub ochii nostri, tarana lui Hrisant a inceput a curge printre oase pana ce si ciolanele s-au desfacut din incheieturi si s-au facut gramada langa temelia pridvorului. Ioanichie i-a scris numele pe harca, dar nu intreg, ci numai cateva litere grecesti si cu anul mortii, adica XPSNT 1854,apoi i-am ingropat oasele in marginea cimitirului de la bolnita,  pe coasta dinspre parau, dar cruce nu i-am pus. Sa i se piarda urma.  Asta insa nu i-a intors pe calugari indarat, ei nu trebuiau sa stie nimic, altfel sminteala ar fi fost prea mare. […] Dar tu ce ai mai facut ?

– Lasa-ma pe mine, viata mea nu e interesanta decat prin ale altora, mai bine spune-mi cine a fost Erotiida si ce cauta aceasta femeie alaturi de numele lui Hrisant?

– La fel l-am intrebat si eu pe duhovnicul Zaharia, dar el nu mi-a spus-o decat inainte de a muri. E lucru infricosat, frate draga, si daca, iata, vorbim despre el, o facem nu ca sa intinam amintirea unui om care a fost – noi sa ne plangem pacatele noastre – ci pentru invatatura celor viitori. Acest Hrisant era feciorul unui hot de corabii, care murise in lanturi, tragand la catarga. La varsta cand baietilor le dau tuleiele,  din trupul lui Hrisant s-a aratat o boala urata, cu bubulite si mancarimi pe toata pielea, din crestet pana-n talpi. Doctorul i-a spus ca leacul nu-i poate fi decat insuratoarea, sa-si aiba adica femeia lui cu sine. Insula insa era destul de micuta, cu cateva catune de pescari, fetele de maritat erau putine, si apoi unde putea sa afle el o femeie, fie si desfranata, care sa se apropie de un trup ca al lui ? Mai mult decat el suferea maica-sa, ca orice mama nefericita. Din mila pentru fiu, ea s-a culcat cu el, ma intelegi, ca o nevasta cu barbatul ei, si au trait asa vreme de cativa ani, savarsind pacatul acela pe care-l osandeste si dumnezeiescul Pavel in epistola sa catre Corinteni…

– A-ha! ma batui eu cu palma peste frunte, asa se explica, probabil, inclinatia bolnava alui Hrisant pentru incest…

– Asa se explica blestemul, mormai el.

Etichete: ,

De data asta unii dintre voi (cel putin una dintre voi) vor recunoaste cu usurinta cartea din care am extras fragmentele acestea:

J’ai l’art de bien remplir mes jours, zicea Serban Romano adeseori, prin 1935, 36, 37. […] De pilda, in ziua de 2 mai 1935, sau 36, sau 37, se trezi, ca de obicei, la ora 9 dimineata. Il trezi soarele care batea prin perdelele de matase groasa, brosata, si facea o dara lata de lumina pe parchetul bine lustruit, pe Ghiordezul de pe jos […], pe un secretaire de lemn scump, cu capacul boltit, ce lucea in lumina de parc-ar fi fost uns cu miere, incat nu i se mai vedea, din pricina luciului, scutul cu leul heraldic care semana a mops, incrustat cu lemn galben pe lemn chihlimbariu; lumina urca pe perete, facand sa sclipeasca o mica oglinda Louis XV pe care era pictata cu alb sters o silueta de cucoana  in rochie a paniers, de parca se oglindea in ea o minuscula fantoma.

[…] Serban intinse moale mana spre soneria care atarna la capul patului si suna, cu ochii intredeschisi. Peste cateva secunde intra Nicolae, feciorul, cu un pahar de zeama de rosii pe o tava.  […] Se uita la tava:  o tavita de argint, cu trandafiri gravati adanc in metal: Viena, 1830. Ii placea. Totdeauna ii placea s-o vada. […] Mai bau un pahar,  apoi se duse in baie si statu o jumatate de ora sub dus. […] Suna iar. Nicolae sosi cu un platou mare pe care erau carnaciori fripti, fierbinti, friptura impanata cu slanina,  in bucati mici, ceai intr-o foarte frumoasa ceasca cu capac, portelan al Companiei Indiilor, cozonac, sunca, dulceata de capsiuni, dulceata de nuci, dulceata de portocale, dulceata de cirese si dulceata de ananas,  in castronase, si un pahar mare si-o sticla aburita de Pilsener Urquell. Serban ramase mai intai cu ochii la ce avea in fata: dulceturile in culori nobile, opal, topaz-ars, agata, jad (nucile), diamnat galben (ananasul), sunca trandafirie; lua ceasca de ceai si se uita la ea: avea pictati pe dansa marinari cu pantaloni largi, chinezi fumatori de pipe lungi,  cladiri misterioase, dar vesele la culoare, palmieri; iar ceaiul era perfect si mirosea bine.

Manca din toate si bau tot ce era pe platou apoi suna iar; Nicolae disparu cu platoul, iar Serban aprinse o tigara de foi („Flor Fina”) pe care o fuma in pat pana la ora zece si jumatate, citind ultima carte care-i venise de la Paris: Suplement au voyage de Cook, de Jean Giraudoux, cu ilustratii de Christian  Berard. „Ce incantatoare badinerie! Ce deliciu al usurintei,  al gratiei,  al celei mai amabile senzualitati; in fond nu exista decat asta: visarea, placerile carnii, frumusetea” se gandi Serban Romano. Apoi isi aminti, putin de tot, pe furis, ca a inceput sa se urateasca, sa imbatraneasca, sa se ingrase; dar isi goni indata acest gand si continua sa citeasca.

Cand ispravi cartea si tigara de foi, se ridica alene si incepu sa se imbrace. „Trebuie sa fac macar o partida de tenis, altfel o sa ajung un monstru”, se gandi el, punandu-si o camasa perfect scrobita, pe care- o simtea proaspata si racoroasa pe piele;  […]

Serban se dadu jos si se duse sa-i salute de pe marginea terenului pe Alexandra Lascari, vara-sa, care la treizeci si cinci de ani parea ca are douazeci si cinci, zvelta, blonda, numai cu picioarele prea masive si grele, apoi pe Ionel Haralamb, distins, subtire, cu capul uscativ, cu pielea lipita pe oasele obrajilor si tamplele carunte si celelalte semne ale uzurii speciale pe care o da intoxicatia cu bautura, tutun, mancare buna si excesele erotice, echilibrate prin sport intens. Mai era acolo o pereche mai tanara cu care jucau cei doi si niste pusti zdrentarosi care adunau mingile. […] Se aseza pe o banca, picior peste picior, si mai scoase o tigara, ii taie varful cu grija, o aprinse si se uita prin fumul ei albastru la peluzele bine udate, la plopii argintii, la licarul apei tremuratoare a lacului. „E ca un Bonnard” se gandi el, cu o moliciune voluptuoasa in trup. Se uita la vara-sa. „Draguta Alexandra. Ochi frumosi, ca viorele. Unde-o fi Cezar in clipa asta? La banca, evident, sau la Bursa, sau la Ministerul de Finante, sau in vreo vizita de afaceri. Ea joaca tenis. Probabil ca traieste cu Ionel Haralamb. Foarte discret, evident. Toata lumea traieste cu toata lumea, foarte discret. Viata e agreabila in Bucurestiul asta, in fond, daca stii sa te izolezi de lucrurile neplacute sau sinistre. Trebuiesc ignorate si-atata tot.”

Intr-o zi pe la sfarsitul iernii 1948-1949, Alexandra Lascari se intorcea acasa cu un fileu in mana. Fileul era plin cu cartofi mici si in parte degerati, iar mana care-l tinea era obosita, asprita de spalat vase si rufe, inrosita de frigul care patrundea prin sparturile unei manusi uzate si descusute.

Alexandra incaruntise mult in iarna aceasta, fata ii obosise, pielea de sub barbie i se lasa; trupul ei mare si frumos devenise greoi, privirea viorie ii era acum stearsa, fara stralucire, pierduta in gol. Mergea in nestire pe stradutele acelui cartier vechi […];  cartierul mirosea a ranced, si a statut,  si a inchis, a saracie si a bazar pentru saraci. Deasupra lui se inaltau in aerul rece si cenusiu turlele bisericilor zidite de boierii Vacaresti, si Parscoveni, si Gradisteni, si Cozieni, si de vechii starosti de bresle, cu desavarsire morti si nimiciti de uitare. Alexandra umbla aplecata spre stanga, ca sa cumpaneasca greutatea fileului din mana dreapta, care i se parea ca i se rupe din umar. Ii venea sa planga de oboseala si-i era frig. In fata unui magazin statea un sir  negru de oameni care se inghesuiau unul intr-altul, toti cu ochii spre usa pravaliei unde doi-trei barbati congestionati se  sufocau, vrand sa intre in acelasi timp si urland unul la altul, cu ochii iesiti din cap, lucruri neintelese. Alexandra se apropie de capatul cozii si-o intreba pe o batrana cu o broboada de lana impletita si cu fata cenusie:
– Ce se da?
Si facu semn cu barbia spre usa pravaliei.
– Nu stiu, maica. Mi se pare ca peste sarat, zise batrana, apoi il impunse  cu o gheara uscata pe un barbat care statea in fata ei:
– Nu stii ce se da, domnule draga?
Omul, cu mainile in buzunarele paltonului si cu o basca trasa pe sprancene, dadu din umeri incruntat, cu o furie statuta, clocita:
– Habar n-am… Orice s-ar da, bine ca se da…
Si statu mai departe, cu maselele stranse si capul intre umeri, vanat de frig si coclit de furie. Baba nu zise nimic si urma sa stea si ea, cu o rabdare mecanica. Scoase un ghem si niste ace din buzunar si incepu sa impleteasca un ciorap. Alexandra ramase acolo, ultima din coada, fara sa stie nici ea de ce, amortita, fara ganduri. O femeie legata la cap cu o carpa se apropie si intreba:
– Ce se da aici, tovarasa?
– Nu stiu, zise Alexandra. Mi se pare ca niste peste sarat.
– Peste sarat, carai afirmativ baba cu ciorapul, desi intre timp nu aflase nimic in plus,  care s-o intareasca in credinta ei.
– Peste sarat? zise femeia si-si lua randul dupa Alexandra.
Mai venira cateva persoane; dar Alexandra nici nu le lua in seama si statu acolo, fara ganduri, cu creierul din ce in ce mai vid, cu sufletul din ce in ce mai pustiu, pana se trezi la niste racnete.
– Nu mai e! intelegeti odata, tovarasi: nu mai e! Ce vreti sa facem noi? striga din rasputeri din usa pravaliei un tanar in halat alb mototolit si murdar.

Cred ca o sa mai treaca destula vreme pana o sa gasesc timpul si mai ales energia sa termin recenzia inceputa – sunt aproape 700 de pagini si se cam cer recitite – asa ca mai bine scriu, pana una alta, ca sa nu ramana blogul in paragina, despre de o carte mai mica, de vreo 150 de pagini.

Iata deocamdata niste fragmente. De data asta nu va cer sa ghiciti cartea, ca nu cred ca aveti sanse, nu cred sa fie in toata blogosfera mai mult de trei oameni care s-o poata identifica.

Intr-o seara, pe la mijlocul lui august, cu vreun ceas inainte de miezul noptii si, deci, de inchiderea „cazinoului” s-a starnit o ploaie torentiala, cu fulgere si tunete. Cand s-a incheiat jocul (Magda castigase copios) tot mai picura si se facuse racoare. Judecatorul s-a oferit, ca in atatea alte randuri, s-o conduca acasa cu trasura. Dar, ca de fiecare data,  Magda si-a exprimat dorinta sa mearga pe jos. Mi-am luat cortelul – cum ii spunea tanti Anica – o umbrela mare cu maner de fildes si-am pornit prin ploaia marunta. Se lasase racoare si-am simtit-o pe Magda frematand. Mi-am scos haina si i-am pus-o pe umeri. S-a strans langa mine si caldura trupului meu s-a  transferat prin rochia subtire catre aceasta fiinta enigmatica si, de ce sa nu recunosc, atragatoare.

Pentru prima data, obligat de ploaia care continua sa cada, cu picaturi din ce in ce mai rare, am trecut dincolo de gardutul de fier forjat si m-am oprit in fata usii de stejar masiv a somptuoasei locuinte. Nu m-a lasat sa plec. <Intra putin, sa-ti fac un ceai! Altfel racesti.>  Am vrut s-o refuz, dar m-am gandit ca, de fapt, mi-ar prinde bine un ceai fierbinte, asa c-am urmat-o intr-un salonas foarte cochet, cu o canapea, niste fotolii adanci, o masuta joasa si alte piese de mobilier, carora nu le-am dat importanta. Pana sa fiarba apa si-a schimbat rochia cu un halat alb si gros, foarte elegant,  cu un guler rasfrant care, ca toate vesmintele ei, avea un decolteu generos si a venit sa se aseze langa mine pe canapeaua destul de scurta (cred ca era doar pentru doua persoane) pentru ca, vrand-nevrand, sa stea lipita de mine. Fara sa vreau am schitat o miscare de retragere si m-am intors pe jumatate spre ea.  Cu porttigaretul ei lung, de chihlimbar, intre degete statea picior peste picior  si se uita putin intrigata (mi s-a parut), cu un zambet ironic pe buze. Prin despicatura halatului, piciorul drept se dezgolise pana mai sus de mijlocul coapsei, se vedea marginea dantelata a furoului si, prin transparenta acestuia, albul imaculat al chilotilor. Doar pentru o clipa, zona aceea misterioasa, total necunoscuta mie, mi-a atras privirea neexperimentata pe un asemenea teren fabulos. Apoi rusinat si, probabil, rosind mi-am rotit ochii mimand un interes abrupt pentru doua miniaturi de pe peretele opus. Situatia devenise extrem de penibila, imi venea sa renunt la ceai si sa ma ridic. Noroc de fluierul ceainicului care m-a salvat.

In timp ce-mi sorbeam, cu inghitituri mici, ceaiul extrem de aromat, Magda, fumand dezinvolt, ma invaluia cu o privire concentrata si, totusi, usor amuzata. Simteam ca ma studiaza si, desi stiam ca n-aratam tocmai rau, ma simteam stingher si putin contrariat.

Cand am depus pe masuta ceasca si farfurioara si ma pregateam sa ma ridic, Magda si-a pus o mana pe piciorul meu stang zicandu-mi: <Ramai aici. E tarziu.> Rostise aceste patru cuvinte simplu, cu o voce care mi s-a parut tragica. Am baguit o explicatie legata de ingrijorarea mamei (o aiureala, bineinteles) si-am plecat ca din pusca. Stau si acum si ma gandesc: ce m-o fi apucat sa refuz o asemenea invitatie (parea mai curand o rugaminte si, cred, asta m-a speriat putin) ? Ce ocazie mai buna aveam sa ma apropii de aceasta experienta tulburatoare (pe care am intalnit-o descrisa in mai  toate romanele pe care le-am citit), decat sa raspund chemarii acelei femei superbe […] ? […]

Am iesit  in noaptea racoroasa, zgribulit, iutind pasii s-ajung mai repede acasa, sa ma bag in pat. Ploaia statuse, am strans umbrela si mergeam incercand sa evit baltoacele care mascau gaurile multe si perfide. Mergeam, cand pe trotuar cand pe strada, cu ochii in jos cautandu-mi drumul in intuneric. Era cat pe ce sa ma izbesc de doi indivizi care veneau din directia opusa.  <Stai pe loc!> a venit somatia rostita de unul dintre ei. <Actele!> N-aveam nici unul. <Esti arestat!> Am incercat sa-i explic ca, de fapt, n-aveam nici un act, provenind de la un liceu care s-a desfiintat si ca inca nu m-am inscris la liceul civil ca astfel sa pot obtine o legitimatie, dar indivizii nu s-au lasat induplecati. […] Mi-au zis  sa-i urmez si sa nu fac vreo prostie. […]

Mi se alaturasera inca doi companioni, gasiti, ca si mine, fara acte. Pana la sediul Politiei au mai agatat unul. Mi-am petrecut noaptea pe-o banca de lemn, intr-o incapere in care mirosea cumplit a bradolina. Prin usa deschisa,  de pe culoar venea  un miros patrunzator de urina. Toata noaptea m-a chinuit gandul: de ce nu ramasesem la Magda ?

Dimineata, mi-au dat drumul […].

Pe la jumatatea lui decembrie, intr-o seara, la vremea  cand iese lumea de la cinema, ma aflam pe strada impreuna cu doi colegi si prieteni. Era o seara frumoasa de iarna, fara ger si fara vant. Pomii de pe Strada Mare erau incarcati de zapada, magazinele incepusera pregatirile pentru Craciunul care se apropia […]. In aer plutea, nedefinita precis, atmosfera speciala care precede in fiecare iarna momentul asteptat.

In lupta lor cu traditia si obiceiurile pamantului, probabil din dorinta de a pune altceva in locul colindelor, […] autoritatile instalasera, aproape in fiecare copac de pe strazile principale, megafoane. Cel mai adesea se transmiteau cantece populare, dar si din cele de lupta, muncitoresti, sau din „muzica popoarelor” (cu precadere sovietice).

Stateam cu cei doi prieteni de vorba, nu departe de un astfel de megafon, cand, deodata, am ramas impietriti: din palnia difuzorului se revarsau clar, fara nici un dubiu, acordurile fastuoase, atat de indragite, ale Imnului Regal. Nu ne venea sa credem urechilor! Ne-am uitat imprejur. O multime de oameni, uluiti ca si noi, pareau a nu intelege ce se-ntampla. La un moment dat, un om mai in varsta, fiind probabil convins ca nu putea fi altceva  decat un semn ca  regele s-a intors acasa, a inceput sa strige cat il tineau bojogii: <Ura, ura! Traiasca Regele! Fratilor, suntem salvati! S-a intors Mihaita!>

O multime de oameni, cunoscuti sau nu, s-au dezlantuit, strigand, imbratisandu-se, cu ochii in lacrimi,  lasand sa rabufneasca durerea si sperantele adanc ingropate in suflete de aproape un an de zile. Mi-e greu sa descriu aici, in cateva cuvinte, cele ce se-ntamplau pe strada plina, la acea ora, de lume. Cei mai multi jubilau si-si manifestau fara rezerva bucuria. Erau si unii cu ochii mariti de uimire (sau spaima) dar acestia erau foarte putini. Imnul a fost cantat pana la capat.  Dupa o scurta pauza, fara nici o explicatie, i-a urmat o banala melodie de muzica usoara. Eram intrigati. Daca se produsese, intr-adevar, o asemenea schimbare majora de situatie, n-ar fi fost normal sa urmeze un comunicat? Simteam ca ceva nu e in regula.  Apoi pe mijlocul strazii a trecut in mare viteza un GAZ despre care toata lumea stia ca apartine nou infiintatei Securitati. S-a oprit ceva mai sus de cinematograf,  in fata unei case in care funtciona un fel de  club sau casa de cultura a UTM-ului. Din masina au coborat in graba cativa indivizi in civil, cu pistoalele in maini.

Am aflat mai tarziu, dupa vreo doua zile, ca bucuria noastra efemera se datorase unei intamplari comice, intr-un fel. La statia de radio care transmitea prin reteaua de megafoane de care vorbeam, erau in seara cu pricina de serviciu doi tineri indragostiti, care puneau la pick-up-ul statiei placi de patefon  pe care le luau dintr-o gramada fara sa aleaga.Pentru a nu fi deranjati in discutia lor fierbinte, inchisesera si difuzorul de control si n-aveau decat grija sa intoarca placile de patefon si sa le schimbe cand se terminau. Asa se face ca au pus si discul care avea pe o parte imnul Uniunii Sovietice si pe cealalta Imnul Regal, placa fiind imprimata inainte de alungarea Regelui. Amaratii n-au stiut nimic din ce se-ntamplase pana nu s-au trezit cu securistii dand buzna peste ei, luandu-i la pumni si spargand discul cu pricina. Dar macar pentru cateva minute, oamenii care se aflau pe strada la acea ora au trait  iluzia libertatii.

Ia sa vad daca ghiceste cineva din ce carte provine pasajul urmator (carte a carei recenzie o pregatesc):

Joi, 10 iunie [1971]

[…] Azi am avut un alt necaz. Ii spusesem Mirei ca maine voi urmari  marea si stralucitoarea Parada de Ziua lui Kamehameha chiar din gradina in care locuiesc, de vreme ce ziarele au anuntat-o ca trecand  prin bulevardul Kapiolani si strada King (strada care margineste gradina pe partea din fata). Mira mi-a spus ca acesta ar fi cel mai bun  loc de urmarit parada  si ca va veni si ea sa o vada.

Pe de alta parte, Tuyet m-a sunat intrebandu-ma daca doresc sa ma duca ea undeva, cu masina, sa urmaresc parada. Afland ceea ce planuisem,  s-a invitat sa vina alaturi de mine si de Mira, iar eu n-am avut nimic impotriva.

Seara, Mira m-a sunat din nou, iar eu i-am spus vestea. De indata a inceput sa se codeasca si mi-a spus ca ea, de fapt, s-a razgandit… ca e ocupata… ca trebuie sa mearga la o petrecere… si ca, la urma urmelor, nu o vrea pe Tuyet impreuna cu noi. Intuind ca era vorba de o stupida scena de gelozie,  m-am infuriat si i-am spus apasat Mirei ca nici ea si nici Tuyet nu vor veni maine. De ce? Fiindca vreau sa fiu singur. E bine?

M-am dus la culcare oarecum iritat de nebunia femeilor. Dar m-am linistit gandindu-ma la biata natura umana.

Vineri, 11 iunie [1971]

Mare sarbatoare in Hawaii: Ziua lui Kamehameha, celebrandu-l pe marele rege care a unificat insulele sub un singur sceptru, dupa secole de dezbinare si lupte fratricide.

M-am sculat la 9, am luat micul dejun si mi-am pregatit aparatul de fotografiat si filmele. Stiam ca parada va incepe in Waikiki la ora 10, asa ca pe la 11-11:30 va trece pe strada King, prin fata gradinii in care locuiesc. De mai multe ori m-am miscat in afara si inlauntru, ca sa observ momentul  in care politita va opri traficul pentru uriasa parada la care vor participa nu mai putin de 86 de formatii. La 11:30 traficul era inca in miscare; tot asa la 12:00… tot asa la 12:30. In ultima clipa mi-am dat seama ca Bulevardul Kapiolani intalneste strada King nu in susul, ci in josul locului unde ma aflam eu. La ora 12:30 parada se termina in fata palatului Iolani, in orasul de jos !

Dezamagit, afurisind-o pe Mira, pe Tuyet si pe toate femeile din lume, am mancat ceva de pranz si m-am dus pe plaja, unde am stat totata dupa-amiaza, nefacand nimic decat sa contemplu marea si cerul.

Etichete: , ,

I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
August 2017
L M M M V S D
« Apr    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031