bughi mambo rag

Posts Tagged ‘Teodosie cel Mic

12 capete -> 12 pareri diferite cand e vorba sa aleaga cartea romaneasca preferata:

Mircea Cartarescu – Nostalgia

aleasa de Mihaela Ursa

My all times favourite din proza românească nu există. Pentru că nu am preferinţe atât de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.

Un exerciţiu de amor, înţeleg că asta se aşteaptă de la mine, iar nu o selecţie critică. Or, dintre cărţile pe care le recitesc la un an-doi, răsare azi, mai strălucitoare decât celelalte, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Pentru că o iubesc de când, în ultimul meu an de liceu, am citit-o, albăstrui-verzuie, pe o hârtie păroasă, ca Visul. Pentru că de atunci am recitit-o în ediţia completă din 1993 până s-a ferferniţit şi tipei dandyiote de pe copertă i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.

Ea nu-mi vorbeşte numai despre literatură şi despre Totul-care-nu-încape-niciodată-în-creaţie, deşi creaţia e moartă dacă nu visează la El, ci şi despre nişte fetiţe care refac propriul lor Decameron şi mult mai mult decât atât, cam cum făceam în copilărie în jocurile mele cele mai reuşit voluptuoase, de o voluptate non-erotică, ci pur şi simplu transgresivă, despre arhitectul muzical şi caracatiţos pe care l-am invidiat multă vreme, despre ouăle Orbitorului (pentru că tot Orbitorul aici cuibăreşte), pe care-mi place să le pipăi cu duioşie. Ea-mi vorbeşte şi despre mine şi colegii mei de clasă, care am crescut 18 ani într-o lume, ca să fim azvârliţi într-alta cam pe când citeam prima ediţie a acestei cărţi.

 ***

Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic

aleasa de zum

o calatorie in timp, in vremea liceului – sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.

sau mai departe – Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca

inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.

poate unul dintre romanele ‘tinerilor prozatori’… da!

nu faceti ochii mari (sau faceti-i) – romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie… care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.

(despre cartea asta zum a scris mai pe larg aici)

***

Camil Petrescu – Ultima noapte

aleasa de Strelnikov

un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala “lectie de filozofie” din capitolul 3: “ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda’n pat si pune Nietzsche’n ea in loc sa”. capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.

ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce – nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu’s intotdeauna foarte tari pe existentialism.

cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care’o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si’n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u’ll enjoy the novel.

 *** 

Camil Petrescu – Patul lui Procust

aleasa de Dragos

pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.
un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: “dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine”; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine.” and so on.

(imaginea aleasa de Dragos e din filmul Patul lui Procust al lui Sergiu Prodan & Viorica Mesina, 2001)

 ***

Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop

aleasa de Klara

Anunt Publicitar

Esti adolescent si totusi te simti batrin?
Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?
Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?
Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?
Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?
Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?
Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?

Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.

Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.

Citeste-l.

(nota b.m.r. : despre cartea asta am scris si eu aici)

 ***

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

aleasa de Dreamingjewel

Sunt cărţi peste care ai norocul să nimereşti exact la momentul potrivit, iar „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regăsit în eroul principal, “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Un om atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine niciun lucru pe care îl începe – fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale – şi a cărui capacitate de a despica firul în multipli de şaisprezece îl face incapabil să acţioneze într-un sens sau altul. M-am regăsit în nesfârşitele lui frici: frica de a nu acţiona greşit, frica de a nu fi aşteptat prea mult, frica de a nu se dovedi laş în faţa fricii.

Farmecul cărţii este că, la fel ca viaţa, subminează fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai răspunsuri şi certitudini, dacă porneşti la luptă trebuie să o faci fără ele. Toate revelaţiile pot fi paşi spre înţelepţire sau pretexte pentru resemnare.

E o carte foarte personală, izvorâtă din frământări reale. Citind-o, simţi că nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus în toată vulnerabilitatea sa. Să descopăr, în momentul în care, ca adult, sunt acut conştientă de propriile mele limitări şi defecte, că şi ceilalţi oameni sunt imperfecţi şi măcinaţi de îndoieli, că ezită, că se tem să nu eşueze, mi se pare cumva încurajator: asta înseamnă că nu sunt slabă sau ratată, ci sunt doar un om ca mulţi alţii. Şi, dacă ei, confruntându-se cu propriile lor îndoieli, au totuşi curajul de a încerca şi, unii, norocul de a reuşi, atunci acest lucru este posibil şi pentru mine.

 ***

Radu Tudoran – Fiul Risipitor

aleasa de capricornk13

A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever – sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:)  M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre “cel mai”, ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: “Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia.  Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.

(capricornk13 a facut pe blogul ei si un sondaj de opinie  despre cel mai bun roman romanesc)

 ***

Ion Creanga – Amintiri din copilarie

aleasa de Adinab

 — Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor!

 ***

Gramatica Academiei

aleasa de Diacritica

Gramatica Academiei e aşa, cam ca o femeie.

E multă, zdravănă şi rotundă la cotoare.

Şi e două (Cuvântul şi Enunţul), ca orice femeie adevărată: curvă în pat (că ce-i enunţul, de nu o curvă pe care-o răstălmăceşti după cum îţi pică bine?) şi doamnă în public (că ce-i cuvântul, de nu doamnă căreia nu-i e permis s-apară-n public altfel decât corect aranjată?).
Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau bălaie, iar ea-ţi răspunde-n cei doi peri ai cozii de peşte: e fie aşa, fie invers. Apoi, din senin, din iarbă verde (de obicei taman când îţi vine chefu’ s-o-ntorci pe degete), ridică sprânceana şi-ţi spune verde-n faţă NU. Niciodată noştri cu doi i.

Iar în caz de discuţiune intelectuală la o cafea, te-abureşte de te-ameţeşte, te plimbă printre infixe, afixe, sufixe şi prefixe, până-ţi zdruncină încrederea în putinţele-ţi diverse şi-ncepi să-ţi zici că nu-i de nasul tău. Şi că dna Ştefania Popescu e mult mai abordabilă – poţi chiar s-o iei cu tine-n pat.

Când nu te scoate din minţi, Gramatica Academiei e chiar  cool. Genul de femeie cu care poţi să ieşi fără teamă în lume.

 ***

Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche

aleasa de Poematike

Cea  mai bună bucată de proză românească

În cazul meu, răspunsul se livrează by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru că este, de ex., inimitabilă. De câţi scriitori aţi mai auzit că scriu ”în stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru că este, de ex., intraductibilă. Cine s-ar încumeta, fără să cadă în rizibil, să transpună moleşeala levantină, depravarea bucureşteană, melancolia balcanică? Sunt lucruri pentru care nu există echivalenţă în alte limbi (occidentale, cel puţin).  Stilul e inclasificabil. Ba emfatic  ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante.   Combinaţia paracelsică dintre obscenitate şi aristocraţie este secretul valorii mateine. N-am văzut niciodată în ”Crai” decadenţă sau prolixitate, preţiozitate ori gravitate naivă. Aş putea să spun că-I ceva între paseism şi oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept în putrefacţie, dar aş consuma degeaba cuvinte. Eram în serioase şi stufoase discuţii cu mine dacă să mărturisesc despre ”Crai” sau despre cealaltă parte de proză care mă bântuie. [La mine, locul întâi e întotdeauna un yinyang d’ăsta..]. Cealaltă faţă a monstrului fiind ”Nopţi la Serampore” a lui Eliade. Poate altădată

 ***

Gellu Naum – Zenobia

aleasa de Oceania

Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.

O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.

Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.

„Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele – in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.

Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place,  inseamna ca nu imi place indeajuns de mult…

 ***

Petru Dumitriu – Cronica de familie

aleasa de mine – am scris mai pe larg despre ea aici

Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu. Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret… O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism… care se sfarseste brusc prin ’47-’48. Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala… Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.

Anunțuri

Postul care urmeaza este, in acelasi timp:
– prima mea leapsa – „leapsa terorista” pornita de Ruki, prin care blogosfera cititoare protesteaza elegant impotriva inchiderii celui mai bun blog de carti de la noi;
– o replica – si cateva recomandari – pentru Cristina de la confruntadurerea, care  crede ca romanii scriu mult si prost.

Eu nu citeam literatura romana. Mai deloc. Ramasesem cu cat ramasesem din scoala. Facuta in buna parte „inainte”. La asta adaugandu-se totusi cate ceva din recuperarile anilor ’90: exilul cu Eliade, Cioran, Ionesco, inchisoarea cu Steinhardt… dar nimic mai recent, nimic scris dupa ’89, niciun autor nou, din cate imi amintesc. Asta in aproape doua decenii de citit, mai intensiv sau mai pe sponci, dupa cum imi permitea timpul. De citit aproape exclusiv literatura straina.

Cred ca cei mai multi cititori romani sunt – sau erau pana de curand – in situatia mea. Si cred ca as fi ramas in situatia asta, poate pentru totdeauna, daca n-as fi dat intamplator, in plimbarile mele pe net, peste luciat, cititoarea-terorista. Si ar fi fost pacat…

N-am sa fac o cronica, cum cere leapsa, ci o enumerare a catorva carti romanesti (nu m-am putut nicicum hotari pentru una singura) citite la imboldul „teroristei”,  in ordine aproximativ cronologica, cu doua-trei cuvinte despre si link-uri spre cronicile (sau mai bine zis impresiile de lectura ale) lui luciat:

„Luminita, mon amour” de Cezar Paul-Badescu: cred ca asta a fost chiar prima carte romaneasca contemporana citita – din fericire, caci mi-a confirmat ca autorii romani tineri merita atentie. Istoria unei relatii care incepe ca o iubire ce trece peste orice piedici: opozitia parintilor de ambele parti, mizeria inconjuratoare  (povestea incepe in anii ’90,  in ambianta unui camin studentesc cu bai sordide sau a unui apartament neincalzit dintr-un orasel sarac din Moldova) si mai ales nevroza Luminitei – dar sfarseste peste ani in detestare reciproca. E autofictiune. Dpdv etic un gest discutabil – dar dpdv estetic o carte buna. Fragmente aici.

„Cum mi-am petrecut vacanta de vara” de T. O. Bobe: asa cum sugereaza titlul, e o compunere scolara. O compunere lunga, luuunga,  intinsa pe sute de pagini, in care elevul Luca, proaspat absolvent de clasa a IV-a,  vrea sa-si povesteasca in detaliu toata vacanta de vara. Autorul reuseste sa intre perfect in pielea personajului. Cu stangacii de exprimare firesti varstei si cate o greseala de ortografie ici colo, cu „expresii frumoase” tipic scolaresti si expresii mai putin „frumoase” prinse de la parinti (de exemplu „japita ordinara”, epitet cu care Luca e foarte generos cu toti cei ce-l supara). Fragmente aici.

„Viata si faptele lui Ilie Cazane” de Razvan Radulescu: un fel de episod „Dosarele X” plasat in Romania socialista, unde miracolul ia forma banala a unor rosii gigantice iar in loc de Mulder & Scully avem doi securisti (un colonel si un locotenent) care incearca sa „rezolve” cazul batand omul ca sa „recunoasca” versiunea lor prestabilita. Treptat insa in sufletul colonelului – personaj surprinzator, inzestrat de autor si cu o latura sensibila, ca sot si proaspat tata e afectuos si grijuliu, ceea ce o contrariaza pe luciat, care probabil n-a auzit de experimentul Milgram – indoiala incepe sa se infiltreze erodand materialismul lui solid, bazat pe convingeri marxiste, pana cand acesta ajunge sa organizeze chiar acasa la el o sedinta de spiritism in care invoca spiritul lui… Marx. Fragmente aici.

„Teodosie cel Mic” de Razvan Radulescu: un fel de poveste  petrecuta intr-o ciudata lume imaginara in care printre oameni se amesteca personaje zoomorfe iar orase reale: Bucuresti, Petrila, Filiasi se amesteca intr-o geografie fantezista cu repere geografice imaginare: Zidul care imparte tara in doua, capsunaria Bufnitei Kaliopi, ciupercaria Minotaurului Samuil, Lacul Rece unde stapaneste Somnul Protector… Toata aceasta tara imaginara e mostenirea copilului Teodosie care creste si se formeaza sub grja atenta a devotatului sau Pisicaine, in timp ce Somnul Protector unelteste sa-i uzurpe tronul. Nu e insa o poveste clasica pentru copii, ci un fel de poveste postmoderna pentru adulti, in care autorul isi ia libertatea, de pilda, sa-l puna pe Teodosie sa rasfoiasca povestea din care face parte, chiar pe laptop-ul autorului, in timp ce primeste instructiuni de utilizare a calculatorului (un Mac) de la Marele Monstrulet. Fragmente aici.

„Zilele regelui” de Filip Florian: asta cred ca are cele mai mari sanse sa-i placa Cristinei, fiind vorba de un neamt care se lupta cu inertia romaneasca straduindu-se sa puna lucrurile in miscare aici, sa impinga tara pe drumul modernizarii si occidentalizarii. Neamtul e viitorul rege Carol I, pe atunci inca principe; cartea il urmareste de la plecarea din Germania pana la incoronarea ca rege, dupa obtinerea independentei tarii, prin ochii unui conational de-al lui, un dentist german care il urmeaza la Bucuresti – un Bucuresti mult mai balcanic, mai oriental decat il stim azi – si are astfel ocazia de a fi martor – uneori indirect sau de la distanta alteori foarte de aproape, fiind chiar implicat in evenimente – al momentelor importante din viata publica sau privata a principelui, viitor rege – dar si martorul unei lumi pentru el foarte exotica si surprinzatoare – si de multe ori si pentru noi cei de azi, care putem astfel vedea cate s-au schimbat de-atunci – lume care isi are farmecul ei. Fragmente aici.

Si iata ca am pus la dispozitia Cristinei si a amicilor ei, oameni de litere din Berlin, un meniu bogat si variat: de la autofictiunea din „Luminita, mon amour”  la lumea fantastica din „Teodosie cel Mic„, de la postmodernismul si textualismul lui Razvan Radulescu la stilul clasic al lui Filip Florian.  

Leapsa merge mai departe la white noise, vidal, dragos c, lorena lupu, Cezar Paul-Badescu –  daca au timp si chef de ea si daca au ce spune, daca li s-a intamplat adica sa citeasca vreo carte starniti de un post de-al „teroristei” luciat.

 


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Octombrie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031