bughi mambo rag

Posts Tagged ‘tlon sessions

Diferiti bloggeri, diferite ipostaze ale raului de care s-au lasat sedusi:

Dreaming Jewel

Rebecca de Winter

E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.

Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.

***

Bola de Nieve

Jack Nicholson – Daryl Van Horne („Vrajitoarele din Eastwick”)

E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.

***

Capricornk13

My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.

***

Radu Vancu

Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?

Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!

***

Adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare 🙂

***

Dragos C.

Vautrin

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.

***

zum

E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.

Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.

Il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.

***

Mihaela Ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!

 

***

Micawber

N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?

***

Poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom’le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu’ Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.

***

Teodora (Insemnari din subterana)

Nu doar minunile „nu au chip şi nume”, ci şi răul însuşi. Maşinăria aia infernală din cărţile lui Kafka. Ăsta e „ticălosul perfect”: omniprezent şi toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului însuşi. Fără explozie. Fără o Hiroshima sau un Cernobâl. Fără teorii.

***

Tlön Society

Moxica & The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.

***

Caligraf

Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.

 

***

Claude

Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’

(Zelig, Woody Allen, 1983)

***

Khronos

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

***

Joker

Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?

***

Anda

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

***

Cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e „the zig-zag man” si datorita acestei „constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu – de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? – l-a pierdut].

 

***

Milf & Petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!

***

Zamo.ca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de „creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

***

Utopia balcanica

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

***

Eu

In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune – poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie – cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie:

 

E vorba de Meowrice din „Parisul Vesel” („Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent „Parisul vesel” si filmul nu-si pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…


Anunțuri

12 capete -> 12 pareri diferite cand e vorba sa aleaga cartea romaneasca preferata:

Mircea Cartarescu – Nostalgia

aleasa de Mihaela Ursa

My all times favourite din proza românească nu există. Pentru că nu am preferinţe atât de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.

Un exerciţiu de amor, înţeleg că asta se aşteaptă de la mine, iar nu o selecţie critică. Or, dintre cărţile pe care le recitesc la un an-doi, răsare azi, mai strălucitoare decât celelalte, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Pentru că o iubesc de când, în ultimul meu an de liceu, am citit-o, albăstrui-verzuie, pe o hârtie păroasă, ca Visul. Pentru că de atunci am recitit-o în ediţia completă din 1993 până s-a ferferniţit şi tipei dandyiote de pe copertă i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.

Ea nu-mi vorbeşte numai despre literatură şi despre Totul-care-nu-încape-niciodată-în-creaţie, deşi creaţia e moartă dacă nu visează la El, ci şi despre nişte fetiţe care refac propriul lor Decameron şi mult mai mult decât atât, cam cum făceam în copilărie în jocurile mele cele mai reuşit voluptuoase, de o voluptate non-erotică, ci pur şi simplu transgresivă, despre arhitectul muzical şi caracatiţos pe care l-am invidiat multă vreme, despre ouăle Orbitorului (pentru că tot Orbitorul aici cuibăreşte), pe care-mi place să le pipăi cu duioşie. Ea-mi vorbeşte şi despre mine şi colegii mei de clasă, care am crescut 18 ani într-o lume, ca să fim azvârliţi într-alta cam pe când citeam prima ediţie a acestei cărţi.

 ***

Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic

aleasa de zum

o calatorie in timp, in vremea liceului – sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.

sau mai departe – Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca

inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.

poate unul dintre romanele ‘tinerilor prozatori’… da!

nu faceti ochii mari (sau faceti-i) – romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie… care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.

(despre cartea asta zum a scris mai pe larg aici)

***

Camil Petrescu – Ultima noapte

aleasa de Strelnikov

un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala “lectie de filozofie” din capitolul 3: “ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda’n pat si pune Nietzsche’n ea in loc sa”. capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.

ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce – nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu’s intotdeauna foarte tari pe existentialism.

cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care’o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si’n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u’ll enjoy the novel.

 *** 

Camil Petrescu – Patul lui Procust

aleasa de Dragos

pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.
un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: “dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine”; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine.” and so on.

(imaginea aleasa de Dragos e din filmul Patul lui Procust al lui Sergiu Prodan & Viorica Mesina, 2001)

 ***

Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop

aleasa de Klara

Anunt Publicitar

Esti adolescent si totusi te simti batrin?
Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?
Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?
Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?
Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?
Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?
Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?

Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.

Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.

Citeste-l.

(nota b.m.r. : despre cartea asta am scris si eu aici)

 ***

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

aleasa de Dreamingjewel

Sunt cărţi peste care ai norocul să nimereşti exact la momentul potrivit, iar „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regăsit în eroul principal, “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Un om atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine niciun lucru pe care îl începe – fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale – şi a cărui capacitate de a despica firul în multipli de şaisprezece îl face incapabil să acţioneze într-un sens sau altul. M-am regăsit în nesfârşitele lui frici: frica de a nu acţiona greşit, frica de a nu fi aşteptat prea mult, frica de a nu se dovedi laş în faţa fricii.

Farmecul cărţii este că, la fel ca viaţa, subminează fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai răspunsuri şi certitudini, dacă porneşti la luptă trebuie să o faci fără ele. Toate revelaţiile pot fi paşi spre înţelepţire sau pretexte pentru resemnare.

E o carte foarte personală, izvorâtă din frământări reale. Citind-o, simţi că nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus în toată vulnerabilitatea sa. Să descopăr, în momentul în care, ca adult, sunt acut conştientă de propriile mele limitări şi defecte, că şi ceilalţi oameni sunt imperfecţi şi măcinaţi de îndoieli, că ezită, că se tem să nu eşueze, mi se pare cumva încurajator: asta înseamnă că nu sunt slabă sau ratată, ci sunt doar un om ca mulţi alţii. Şi, dacă ei, confruntându-se cu propriile lor îndoieli, au totuşi curajul de a încerca şi, unii, norocul de a reuşi, atunci acest lucru este posibil şi pentru mine.

 ***

Radu Tudoran – Fiul Risipitor

aleasa de capricornk13

A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever – sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:)  M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre “cel mai”, ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: “Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia.  Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.

(capricornk13 a facut pe blogul ei si un sondaj de opinie  despre cel mai bun roman romanesc)

 ***

Ion Creanga – Amintiri din copilarie

aleasa de Adinab

 — Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor!

 ***

Gramatica Academiei

aleasa de Diacritica

Gramatica Academiei e aşa, cam ca o femeie.

E multă, zdravănă şi rotundă la cotoare.

Şi e două (Cuvântul şi Enunţul), ca orice femeie adevărată: curvă în pat (că ce-i enunţul, de nu o curvă pe care-o răstălmăceşti după cum îţi pică bine?) şi doamnă în public (că ce-i cuvântul, de nu doamnă căreia nu-i e permis s-apară-n public altfel decât corect aranjată?).
Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau bălaie, iar ea-ţi răspunde-n cei doi peri ai cozii de peşte: e fie aşa, fie invers. Apoi, din senin, din iarbă verde (de obicei taman când îţi vine chefu’ s-o-ntorci pe degete), ridică sprânceana şi-ţi spune verde-n faţă NU. Niciodată noştri cu doi i.

Iar în caz de discuţiune intelectuală la o cafea, te-abureşte de te-ameţeşte, te plimbă printre infixe, afixe, sufixe şi prefixe, până-ţi zdruncină încrederea în putinţele-ţi diverse şi-ncepi să-ţi zici că nu-i de nasul tău. Şi că dna Ştefania Popescu e mult mai abordabilă – poţi chiar s-o iei cu tine-n pat.

Când nu te scoate din minţi, Gramatica Academiei e chiar  cool. Genul de femeie cu care poţi să ieşi fără teamă în lume.

 ***

Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche

aleasa de Poematike

Cea  mai bună bucată de proză românească

În cazul meu, răspunsul se livrează by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru că este, de ex., inimitabilă. De câţi scriitori aţi mai auzit că scriu ”în stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru că este, de ex., intraductibilă. Cine s-ar încumeta, fără să cadă în rizibil, să transpună moleşeala levantină, depravarea bucureşteană, melancolia balcanică? Sunt lucruri pentru care nu există echivalenţă în alte limbi (occidentale, cel puţin).  Stilul e inclasificabil. Ba emfatic  ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante.   Combinaţia paracelsică dintre obscenitate şi aristocraţie este secretul valorii mateine. N-am văzut niciodată în ”Crai” decadenţă sau prolixitate, preţiozitate ori gravitate naivă. Aş putea să spun că-I ceva între paseism şi oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept în putrefacţie, dar aş consuma degeaba cuvinte. Eram în serioase şi stufoase discuţii cu mine dacă să mărturisesc despre ”Crai” sau despre cealaltă parte de proză care mă bântuie. [La mine, locul întâi e întotdeauna un yinyang d’ăsta..]. Cealaltă faţă a monstrului fiind ”Nopţi la Serampore” a lui Eliade. Poate altădată

 ***

Gellu Naum – Zenobia

aleasa de Oceania

Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.

O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.

Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.

„Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele – in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.

Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place,  inseamna ca nu imi place indeajuns de mult…

 ***

Petru Dumitriu – Cronica de familie

aleasa de mine – am scris mai pe larg despre ea aici

Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu. Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret… O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism… care se sfarseste brusc prin ’47-’48. Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala… Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Decembrie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031