bughi mambo rag

Posts Tagged ‘Tudor Arghezi

Cum ziceam, m-a inspirat colecția de  înțepături între scriitori anglo-americani realizată de  Huffington Post (preluată pe bookaholic.ro). După ce  în episodul trecut am văzut ce zice Eugen Ionescu despre mai toată lumea literară româneasca, să vedem și ce zice una dintre victimele lui despre el.
Emil Cioran despre Eugen Ionescu, într-o scrisoare către Petru Comarnescu, citată de Marta Petreu în cartea „Ionescu în țara tatălui”:

„Îți mulțumesc pentru volumul lui Eugen Ionescu. […] Trebuie să-ți mărturisesc că în viața mea n-am simțit un dezgust mai mare la lectura unei cărți. O scârbă nesfârșită m-a apucat în fața acestei nulități intelectuale și morale. Este atât de puțină tragedie în mizeria acestui om, încât nu pot să am pentru el nici milă și nici măcar dispreț. […]  De ce nu ți-aș spune-o? După ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-am prăbușit într-un closet de țară.”

Eminescu despre Caragiale, într-o scrisoare către Veronica Micle (care flirtase cu Caragiale în timpul unei rupturi cu Eminescu):

„În sfârșit te-ai convins și tu cu cine ai avut de-a face și doream în adevăr să vezi odată acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte și cred că ți s-a făcut greață, precum mi-e mie greață de el. Natura care totdeuna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce și Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil.” (24 feb. 1882)

Eminescu despre Macedonski, într-o însemnare dintr-un manuscris, publicată postum în Opere vol. XV Fragmentarium:

„Dac-ar exista o înaintare absolută în omenire — un spor real de puteri — atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar și Macedonski un geniu — pe când tocmai contrariul e adevărat.”

Macedonski despre Eminescu – epigramă publicată după îmbolnăvirea și internarea lui Eminescu:

Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aş plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu e azi decât nebun!

Hașdeu despre Eminescu, citat din memorie de Caragiale în articolul „O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”:
„Eminescu este incontestabil un talent cu toate defectele lui; dar Eminescu, deși a avut după moarte norocul de a trece pentru cîtva timp la modă, din aceeași cauză, tot din cauza modei, a avut nenorocul să lucreze sub o direcțiune absolut străină de spiritul românesc, […] sub direcțiunea școlii pesimiste-schopenhaueriste germane. Afară de forma externă a producerilor lui, adesea prea silită, aproape nimic nu este original sau măcar specific românesc. Mai toată opera lui este un răsad al ideilor pesimiste-schopenhaueriste, cari au făcut modă cîtva timp în universitățile germane; e marfa ieftină a studențimii germane de pe la mijlocul secolului, în urma confuziunilor politice, redată, sub etichetă locală și, firește, cu multă dibăcie, tinerimii române — budhismul antic, fiert încă o dată în cratita nemțească, și de acolo făcut ciorbă a treia oară într-o oală românească, drept hrană proaspătă pentru întărirea nouelor generațiuni.
— Nu, nu! adaugă d. Hasdeu… Eminescu a avut talent, dar e departe de a se putea numi un mare poet național.”
Hașdeu despre Maiorescu (aceeași sursă):
„Acel ce s-a pretins cap al școalii, el însuși, n-a produs nimic original, n-a produs nimic care să poată rămînea altfel decît doar ca document de naivă și umflată pretențiune: căci, în definitiv, toată activitatea lui nu s-a exercitat altfel decît ca paradă ostentativă de bun-simț: il n’a fait qu’enfoncer des portes ouvertes. Cu un bagaj portativ de cîteva formule ale celebrului Lessing, a căutat sa răstoarne pe cîțiva infimi, ca Pelimon, Aricescu ș.a., ca și cum aceia, pentru a dispărea, mai aveau nevoie de o așa sfîntă campanie..”
Duiliu Zamfirescu despre Eminescu, într-o scrisoare către Macedonski, citată de G. Călinescu în Istoria literaturii române:
„Fii bun și-mi esplică ce a provocat mânia fârtatelui Eminescu, din Timpul.  Acest om pare în timpurile din urmă bolnav de gălbinare.”
Duiliu Zamfirescu despre Slavici și Caragiale, într-o altă scrisoare,  către un junimist (aceeași sursă):
„Tot văd pe d. Negulescu că mă pune într-o supă cu Slavici și Caragiale. Eu n-am nimic cu acești domni. Slavici și-a închipuit că a dat icoana  sufletească a țăranilor  […]  dar de fapt a plăzmuit ființe himerice, false  […]. Caragiale e superior lui Slavici, dar nici el nu se leagă de mine prin nimic.”
Octavian Goga despre Ioan Slavici, în poezia Unui scriitor vândut (aceeași sursă):
Nu-i simți în noaptea ta de jale
Cum vin convoi întunecat
Eroii scrisurilor tale
Și ți s-apropie de pat ?
Vin popi bătrâni cu barbă sură,
Țărani cu chip însângerat,
Vin să te blesteme din gură,
Vin să te-ntrebe de păcat.
Și spune-mi nu te-ncearcă oare
Un vis cumplit, un vis urât,
Că mâna lor răzbunătoare
Te-a strânge într-o zi de gât ?
Nicolae Iorga despre Maiorescu (aceeași sursă):

„Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul. A trecut printre oameni întrebuințându-i, de multe ori, disprețuindu-i în taină, totdeauna. El însuși trebuie să-și fi fost indiferent sieși.”

Nicolae Iorga despre romanul Ion al lui Liviu Rebreanu (aceeași sursă):

„În romanul cu optzeci de personagii,  cu violuri și omoruri, cu toate manifestările brutei, prezintate crud,  ca un cadavru putred pe care l-ar scutura cineva de un picior, e același realism de o sălbatecă autenticitate: ce e mai jalnic în viața animalică a rasei, cum i se pare autorului că a văzut-o în cine știe ce colț blăstămat de Ardeal,  se expune aici ca un testimoniu  de iremediabilă inferioritate,  într-un stil rece de jandarm care constată infamiile petrecute în raionul său.”

 

Nicolae Iorga despre volumul de debut al lui  Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite”, în cartea sa „Istoria literaturii româneşti contemporane”:

Cuvintele potrivite cuprind ce poate fi mai scârbos ca idee în ce poate fi mai ordinar ca formă”

G. Călinescu despre Nicolae Iorga în Istoria literaturii române:
„Minor în fiecare activitate în parte, foarte conservativ și îmbibat de prejudecăți, […] N. iorga apare masiv privit de departe, prin numărul uriaș de tomuri scrise și prin multiplicitatea preocuparilor.  […]  De câteva decenii a fi descoperit de N. Iorga este în majoritatea cazurilor dovada sigură a lipsei de vocație.”
G. Călinescu despre generația Noica Eliade, în articolul  „Invazia adolescenților” din „Viața literară” din 12 ian. 1929, citat de Lucian Boia în cartea „Capcanele istoriei”:

„Trecem printr-o fază de neseriozitate culturală umoristică. Suntem terorizaţi de tipul „mucosus”. Acesta te întreabă de vârstă și-ți dă un respect invers proporțional cu numărul de ani.”

N. Steinhardt despre Geo Bogza, în cartea parodică „În genul tinerilor”:
Pe al treilea țîcnit  îl cheamă geo bogza
Un om uscățiv înalt și negricios
Despre acesta se spune că închipuise în nopți lungi de veghe
Cele mai felurite poziții și spurcăciuni și se zicea meșter întru ale sexualității
Numai că nu le practicase (se vede) niciodată
Că îl tulburau cele ce scrisese prin cărți
El zicea că mai știe și altele și că descoperise și
Mijlocul de a face actul cu el însuși, dar că nu vrea să-l spună
Să nu-l afle burghezii capitaliști (să pleznească de curiozitate).
Nu cred că e nevoie să mai spun că eu nu subscriu neapărat la toate cele de mai sus și le-am adunat aici cu titlul de divertisment.

Inspirandu-ma din vasta colecție de intepaturi, mai blande sau mai dureroase, intre scriitori celebri englezi si americani, preluate de bookaholic.ro de la Huffington Post, m-am gandit sa fac si eu o colectie similara pentru literatura romana, dar am constatat ca Eugen Ionescu ofera el singur o lista lunga, savuroasa si surprinzatoare – caci e caustic nu numai cu contemporanii lui mai varstnici, deja consacrati:

despre Tudor Arghezi:

De altfel, dupa cum se vede, Arghezi este rotofei, prolix, pornograf, palavragiu, azi, cand a devenit inger si scriitor angelic, intocmai ca odinioara cand era lucifer si adept al modelelor literare luciferiene.

despre Nicolae Iorga:

Este limpede: d. N. Iorga, omul cel mai erudit al Romaniei, este – printr-un curios paradox – si cel mai formidabil cap anticultural al ei;

despre G. Calinescu:

D-l G. Calinescu este un ins foarte istet, care crede ca pacaleste lumea si ca, de fapt, cunoaste el adevarul. De pilda, d. G. Calinescu zice: „Vaca are doua picioare”, cu glas tare. Si, incet: „Stiu perfect ca vaca are trei picioare.”

despre Mihail Sadoveanu:

Concluzii: pană la noi ordine, d. Mihail Sadoveanu este cel mai de seama stilist al nostru, creatorul celei mai fermecatoare limbi moldovenesti, inspirata din graiul cronicarilor, ca iubeste natura (cum nu o iubesc astazi scriitorii modernisti, magarii!) si ca descrierile d-lui Sadoveanu sunt unice in literatura noastra.

Aceste mici cuvinte, dator este sa le stie si sa le recite la momentele oportune orice june intelectual roman.

De altfel, aceasta este fraza pe care o pretinde si-o va pretinde in decursul timpurilor orice profesor de bacalaureat, pentru examenul de limba romana.

…ci si cu colegii lui de generatie:

despre Mircea Eliade:

Descinzand din toti acestia, este generatia zis a”tanara”, despre care Mircea Eliade […], care aliaza, intr-un mod paradoxal, eruditia cu imbecilitatea, o apara […]

Avand, de altfel, ca toti romanii si ca Farfuridi, marota „ce va zice Europa”, ridiculul Mirciulica Eliade ca criteriu al valorii tinerei generatii da sigiliul consacrarii strainatatii.

despre Emil Cioran:

Arsavir a trait agonii inainte ca Emil Cioran sa plece in Germania din banii luati cu cheta, de pe urma clovneriilor disperarilor sale;

despre Constantin Noica:

Constantin Noica: baiatul cuminte, cu pantalonasi scurti, blond si politicos (saruta mana la cucoane) al generatiei tinere. […]

C. Noica este amortizat de nu stiu ce bata: in cap. Inainte era mult mai inteligent si ma emotiona foarte tare. Acum, de cand il vad asa flet, nu mai dau doi bani pe el.

De fapt, adevarul e altul. C. Noica e inca inteligent. Dar C. Noica vrea sa „rezolve”, pentru ca el si Romania sa aibe un viitor cultural. „Sa facem ceva pozitiv!”

Crede ca se poate! Se inseala.

Toate acestea sunt extrase din cartea „Razboi cu toata lumea” , care aduna articolele lui Eugen Ionescu, publicate in diverse reviste (incepand cu revista liceului) in perioada sa romaneasca.

Nu subscriu la toate parerile lui Eugen Ionescu – le-am prezentat aici mai mult cu titlu de amuzament.

S-ar putea sa urmeze si alte intepaturi ale altor scriitori romani, daca o sa am timp si chef – nu promit. Pana una alta, vedeti ce credea Eminescu despre Macedonski (ce credea Macedonski despre Eminescu probabil stiti deja).

Aflu dintr-un articol al Mihaelei Ursa de o opinie foarte transanta exprimata de Monica Lovinescu intr-un interviu:

Legătura om-operă este esenţială. Eu m-am ridicat împotriva a trei scriitori (Arghezi, Călinescu, Sadoveanu) care s-au pus în slujba regimului totalitar, au acceptat jocul ocupării ţării de către armata roşie sub numele de democraţie populară, a fost ceea ce s-a numit trădarea intelectualilor. Aceste trei mari figuri ale literaturii române au pledat pentru adeziunea maselor la noua democraţie. Cînd am spus aceste lucruri, în 1990-1991, am fost tratată ca un om al răzoiului rece. O parte din intelectualii români de azi nu doresc schimbarea ierarhiilor.

Dupa parerea mea, normal este sa judeci omul d.p.d.v. etic iar opera d.p.d.v. estetic. Mi se pare la fel de nefiresc sa absolvi omul pe seama operei sau sa condamni opera pe seama omului. Si mi se pare ca il cam nedreptateste pe Arghezi, omitand circumstantele atenuante, trecand sub tacere ca inainte de a fi un favorit al regimului comunist, timp de 7 ani, din ’48 pana in ’55, Arghezi a fost un proscris al aceluiasi regim, nepublicabil, necitabil, nefrecventabil, pana a cedat sub presiunea saraciei si uitarii. Pun aici (inca) niste fragmente din Memoriile lui Bartolomeu Anania, prieten apropiat al lui Arghezi si martor atat al necazurilor din anii de neinregimentare cat si al schimbarii sale la fata:

Intr-un asemenea climat sufletesc m-am dus intr-o zi, din vara aceea, sa-l vad pe Arghezi. […] Era la vremea cand, in urma cartuliei lui Sorin Toma[1], batranul fusese eliminat din literatura, ocarat de critici, pus la periferia vietii sociale, taxat drept primejdios. […] Traia greu, i se luase cartela de alimente, si nu o data imi luam ratia de zahar de pe cartela mea si i-o duceam lui, ca sa aiba cu ce-si indulci copiii. Si nu o data am gasit-o pe Mitzura[2] la poarta, cu cirese pe terezie, atunci culese din livada, in asteptarea unor cumparatori din mahalaua Martisorului. Poetul avea rabdare, astepta si el „schimbarea vremurilor”; asculta cu regularitate – ca tot omul – posturile de radio din strainatate […].

In ziua aceea, inainte de pranz, m-am dus la el – contrar obiceiului – pe neanuntate. Am tras de clopot, el mi-a deschis poarta si m-a tinut in curte. Am priceput ca se intamplase ceva. Era schimbat la fata, parea distrus sufleteste. M-a informat, in numai cateva cuvinte, ca in noaptea aceea Barutu[2] fusese arestat de Securitate. (pag 189-190)

[…]

Barutu fusese eliberat dupa cateva luni,  in urma unor interventii ale tatalui sau. Arghezi – in acel timp – mi-a aratat copiile a doua scrisori ale lui catre Ana Pauker (ministru de externe si cu uriasa influenta in partid), care dogorau de durerea parintelui, dar si de o mare demnitate a scriitorului. […]

Situatia materiala a scriitorului insa continua sa devina din ce in ce mai precara. In gospodaria lor, principala sursa de hrana devenisera vreo cinci-sase capre,  cu ai caror iezi ma jucam si eu, deseori, in iarba din livada. (pag. 193)

 

Pe Arghezi cel ostracizat continuam sa-l vad periodic. […] poetul suferea de saracie si de izolare. Cativa ani de-a randul,  in perioada surghiunului sau literar, ziua lui de nastere (21 mai) nu era observata decat de trei oameni: eu si sotii Gherghinescu-Vania, care veneau special de la Brasov ca sa aduca un zambet si o floare in casa poetului. In rest, nici o vizita, nici o scrisoare, nici un telefon… […]

De abia pe la sfarsitul lui 1954 si la inceputul lui 1955 a prins a se raspandi zvonul ca Arghezi va fi „reconsiderat”.  […] Arghezi nu mi-a dezmintit zvonul; mai mult, mi-a dat de stire  ca reincepuse sa scrie si mi-a citit cateva fragmente din Cantare omului. […]

La 21 mai 1955 m-am gasit iarasi cu sotii Gherghinescu-Vania la Martisor, dar pe poet nu l-am aflat acasa  si a trebuit sa asteptam pana s-a intors de la Palatul Marii Adunari Nationale cu o decoratie si un decret.  Sotii Vania – care, provinciali, nu erau la curent cu  preliminariile – pareau stupefiati, dezamagiti. Stupoarea lor – si nu mai putin a mea , de data aceasta – a fost desavarsita cand in urma lui Arghezi au navalit in curte o multime de masini si din ele au coborat o droaie de insi bine imbracati, extrem de curtenitori, care nu-l mai scoteau pe batran din „maestre”  si-l imbulzeau cu niste editii proaspete  in exemplare cu legatura de lux. […]

In timpul mesei  am aflat ca poetul va primi din partea Guvernului si o masina.
– Si cum, domnule Arghezi, ati acceptat ? a intrebat, consternata, Domnita Gherghinescu-Vania (o femeie superba, de un mare rafinament intelectual).
– De ce nu, draga mea ? a raspuns Arghezi foarte calm. Ei mi-au luat, fara sa mi-o plateasca, o intreaga tipografie; crezi ca nu merit in schimb o masinuta ?…

La vremea aceea Arghezi a fost inclus in delegatia care avea sa preia tezaurul[3] romanesc aflat la Moscova inca din vremea razboiului si, cata vreme a stat in Uniunea Sovietica, a publicat in Contemporanul o serie de articole care mi-au facut o mare sila. S-a ispravit, imi ziceam, nu mai vreau sa-l vad ! Si nu m-am mai dus, si nici telefon nu i-am mai dat, multa vreme dupa ce s-a intors din Rusia. A simtit, m-a chemat la el, a insistat, mi-am calcat pe inima, i-am spus tot ce aveam pe inima, l-am judecat. Nu a incercat nici o dezvinovatire; am auzit din gura lui o vorba apasata:
– Sa stii, draga parinte, ca nu mai e timpul sa ne hranim cu iluzii; ca vrem sau nu, ca ne place sau nu, Rusia e un imens capac asezat peste Europa. (pag. 226-228)

 

Arghezi era puternic la vremea aceea, iar eu din ce in ce mai confuz asupra-i. Poetul mi se arata plin de contradictii. La cererea lui, Guvernul ii pusese la dispozitie un spatios si splendid apartament la Sosea – pe langa masina si sofer – iar el imi injura la ureche Guvernul, care „traia numai din experiente nefericite pe spinarea bietilor cetateni”. Poetul facuse concesii totale, incasa bani foarte multi si avea puternice si dramatice crize de constiinta; odata m-a luat de umeri si mi-a marturisit , cu buza tremuranda, ca-i vine sa se sinucida; si mi-a citat numele lui Maiakovski, Esenin si Solohov[4]. (pag. 233)

 

––––––––––––––––––––-

1 – Sorin Toma, redactor-sef la Scanteia, ziarul oficial al PCR, a publicat un foarte virulent atac la adresa lui Arghezi, intitulat „Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei” in patru episoade in Scanteia din nr. 5, 7, 9 şi 10 ian. 1948.

2 – Barutu si Mitzura erau copiii lui Arghezi.

3 – In 1956, dar de fapt nu avea sa preia decat o parte din  tezaurul romanesc de la Moscova – care nici pana astazi nu a fost restituit in intregime.

4 – Poetii Maiakovski si Esenin s-au sinucis – nu si scriitorul sovietic Solohov, favorit al regimului si premiant Nobel in 1965.

 

Incantare

Domnita din tara barsana,
lumina sunt, inima, rana.

Trimite-ti-as veste sa stii
veninul cu ce bucurii

pe masa-mi s-amesteca-n cana,
Domnita din tara barsana.

Din visuri nascute in zori
trimite-ti-as negrele flori.

Dar teama imi e ca le pui
la soare-n rascrucea oricui.

Ramaie, ah, toate in umbra.
Invoalta minunea lor sumbra

sa creasca sub stea nazdravana.
Lumina sunt, inima, rana.

Lucian Blaga

Domnita

De-amar de timp, scriindu-ti si cantand,
Stau cu-o ureche-n zid si la pamant.

Pridvorul tau, de sus, din turla mare,
Nu a cinstit scripcarul cu o floare.

Tocita-i pana-n slova ta,
Si corzile, nici ele, nu mai pot canta.

Domnita cu cinci turle la cetate,
Rabdai aproape anul jumatate,

Si-n asteptare, numar ca nebunii
Luceferii rotiti din coada lunii.

Nici slut nu sunt si am destoinicie
Si la stihiri, dar si la cerbicie.

Nu te cersesc.Te vreau.Am dreptul.Sunt
Legat de umbra ochilor tai crunt,

Si-s doara Fat-Frumosul din poveste,
Ajunga stihurile-aceste.

Mai zic atat: Ia seama bine,
Ca-s neam din hotii fetelor Sabine.

Tudor Arghezi

 

Se spune ca domnita care inspirase celor doi poeti versurile de mai sus ar fi fost una si aceeasi: Domnita Gherghinescu-Vania, „o femeie superba, de un mare rafinament intelectual” cum o descria fugar, in Memoriile lui,  Bartolomeu Anania, care o cunoscuse in casa lui Arghezi.


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
August 2017
L M M M V S D
« Apr    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031