bughi mambo rag

Posts Tagged ‘Valeriu Anania

 Valeriu Anania – Amintirile peregrinului apter
 Editura Paralela 45, 2000 (16.03 RON la librarie.net)
 Edtiura Polirom, 2009 ( 44.95 RON editie cartonata) 
 (fragment) 

Cartea vrea sa ne plimbe prin manastirile oltene si sa ne vorbeasca despre ele impletind planul prezentului cu cel istoric si cu cel supranatural.  Naratorul, peregrinul apter, este el insusi un personaj supranatural, dupa cum aflam din prima povestire: un inger care si-a pierdut aripile si, ramas pe pamant (romanesc) ca simplu om, devine calugar auzind ca „calugarii sunt ingeri in trup”, trecand prin veacuri la varsta unei eterne adolescente.   

In planul prezentului – prezentul secolului XX, din anii razboiului pana in anii ’70-’80, devenit intre timp trecut recent –  avem diverse figuri, de multe ori pitoresti, de calugari si arhierei si nu numai, in care nu rareori putem recunoaste modele reale. In planul trecutului istoric avem, pe langa calugari din vechime, domnitori, doamne si domnite, boieri, turci si alte figuri istorice culese din cronici: intalnim de pilda pe Constantin Brancoveanu sau pe doamna Chiajna si fiicele ei; in planul supranatural intalnim nu numai  personaje specifice crestinismului, ci si fapturi fantastice din origine mitologica  sau populara.   

Toate acestea se intrepatrund in aproape fiecare povestire – dar problema majora a cartii e ca aceste trei planuri nu reusesc sa se imbine, sa se inchege intr-un tot armonios si firesc. Excelentul memorialist isi vadeste calitatile si aici – deci planul „prezent” e cel mai viu si mai reusit – dar din pacate nu este dublat de un la fel de bun creator de fictiune. Uneori autorul parca se saboteaza singur: in Pasarea maiastra, dupa farsa ce o joaca tanarul si ingeniosul frate Sile habotnicului si credulului calugar Talasie, facandu-l sa creada ca e cutremur, sau, in Cele patru domnite, dupa ce ne amuzam de credulitatea celor doi bautori care, iesind din birt, noaptea, dau cu ochii pe neasteptate peste mitropolitul Mirmilion si il cred Dumnezeu – intamplari ce hranesc partea sceptica, rationala, critica a mintii cititorului – cu greu mai putem inghiti evenimentele miraculoase care se intampla in continuare, cateva pagini sau doar cateva randuri mai departe. Mai sunt apoi si scapari si inconsecvente care fac povestea neverosimila, in special cand autorul, identificandu-se cu naratorul sau, ii atribuie  elemente din propria biografie. Ingerul apter nu e imun la trecerea timpului, doar ca efectul e mult mai incet, in cele cateva veacuri de la pierderea aripilor ajungand doar de la copilarie la adolescenta. Insa… il gasim adolescent, calugar ucenic aciuiat pe la diverse manastiri, in timpul domnitorilor pamanteni (Doamna Chiajna, Brancoveanu), in schimb copil, crescut de o mama adoptiva, Padureanca, in timpul rascoalei lui Vladimirescu. Sau ne vorbeste, mai pe larg decat in Memorii, de sora sa (reala) nevazatoare, Milica, care invata la o scoala pentru nevazatori unde canta la pian, apoi ne povesteste episodul dramatic cand, in inchisoare, a vrut sa se orbeasca cu mana lui, dar a renuntat dupa ce i-a aparut in vis sora sa, atunci deja moarta; dar plaseaza episodul cu temnita in trecutul pre-modern, in vremea unui domnitor nenumit impotriva caruia ar fi fost acuzat pe nedrept de conspiratie – in timp ce partea ce trebuia sa fie anterioara, cu scoala de nevazatori si pianul, trimite inevitabil in Romania moderna, in secolul XX sau cel putin sfarsitul lui XIX. Motivul antedatarii e evident: cenzura – cartea fiind scrisa in timpul comunismului, in anii 80, chiar daca a fost publicata abia dupa, in ’90, cenzura nelasandu-se satisfacuta, pacalita de astfel de subterfugii.     

la Polirom

 Cele mai reusite sunt paginile realiste, in care intalnim figuri vii, uneori pitoresti, de calugari, calugarite, arhierei si intamplari din viata monahala. Staretul aspru al unei manastiri ii trage o bataie propriului duhovnic pe care il prinde intorcandu-se la manastire pe trei carari, apoi ii pune patrafirul si ii cere iertare si dezlegare; trezit din betie, victima ii da canon cate 40 de metanii timp de 40 de zile, pe care staretul le executa constiincios, in vazul obstii. Un calugar cu viata si fire aspra (si rigida si morocanoasa) il invita la el pe epsicop, fost amic din tinerete, ca sa se trezeasca caterisit si sos din monahism de catre episcopul indignat de gazduirea saracacioasa, piscat de puricii din asternut si intepat de albine. La manastirea Polovragi, unde staretul Eudoxiu a strans un grup de foarte tineri calugari pe care ii tine la scoala, facand el toata treaba (muls vaca, gatit…) si cerandu-le doar sa invete, domneste o atmosfera tinereasca si scolareasca, propice glumelor si farselor, de care doar rigidul si morocanosul Talasie e indignat. Am pomenit deja mai sus patania care ii are ca eroi pe mitropolitul Mirmilion si soferul sau nenea Biju – zisi  „soferul si mitropolitul sau„.      

In multe din personajele acestor pagini cititorul Memoriilor recunoaste persoanele reale. Mirmilion este Firmilian, mitropolitul Olteniei, fost profesor, prieten si nas de calugarie al autorului. Bunul si inteleptul staret Eudoxiu de la Polovragi, devotat total ucenicilor sai, probabil cea mai luminoasa figura de monah din carte, este Gherasim Bica, staretul si prietenul autorului, a carui intalnire providentiala il va ajuta sa iasa dintr-o grava criza sufleteasca (dar care, dupa cum stim din Memorii, avea sa treaca el insusi printr-o criza sufleteasca in urma careia va iesi din monahism si se va casatori) ; fratele Sile cel istet si pus pe sotii este fratele Vasile, viitorul calugar si staret Veniamin Nicolae, cel care va ingropa la  la Polovragi pachetul fatal primit de autor de la Arghezi. Mirenii de la Polovragi:  plutonierul Moaca, mos Papurica, sunt pomeniti in carte cu numele (sau poreclele) lor reale. Apriga, autoritara si inflexibila stareta Evelina Gaitan, a carei darzenie avea sa se ciocneasca de darzenia egala a oltencelor de la manastire Horezu, carora vrea sa le impuna trecerea de la viata de sine la viata de obste (adica un fel de comunism monahal), este matusa maicii Olga Gologan (stareta de la manastirea Bistrita, buna prietena si ocrotitoarea autorului) iar tanara maica Domnica, copil gasit care nu-si cunoaste parintii, crescuta la (si pentru) manastire, fara sa fi cunoscut vreodata si fara sansa de a mai cunoaste afectiunea unei familii, aminteste de maica Artemia, iubirea imposibila a autorului. 

Unele povestiri sunt strabatute de o senzualitate surprinzatoare din partea unui batran calugar, viitor arhiepiscop/mitropolit si candidat la scaunul patriarhal,  considerat de catre unii liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii: in Portretul, niste tineri calugari ucenici, cantareti la strana, sorb din priviri pe pacatoasa Magdalena proaspat zugravita in fresca bisericii, privirile lor avide o dezbraca facandu-i haina din ce in ce mai transparenta, pana in finalul cantarii ea ramane goala iar culoarea galbena a hainei absorbite se imprima in ochii calugarasilor; apoi fantasma Magdalenei goale se strecoara in noaptea aia in  manastire, furisandu-se de la o chilie la alta in vizite nocture pe la tinerii novici. Dar cand in cele din urma o gaseste in chilia si in patul sau, naratorul nu i se alatura in asternut ci isi aminteste ca i-a fost candva inger pazitor si ii tine un lung discurs.  In care ii spune printre altele ca „toate pacatele tale erau tot atat de frumoase ca si trupul tau”… O alta povestire, Hrisant si nelinistea trupului sau, despre ispravile erotice (inclusiv postume) ale grecului Hrisant, bogatul si extrem de afemeiatul staret al manastirii Hurez, aproape ca ar fi putut figura in antologia „Povesti erotice romanesti  ba mai are si ceva necrofilie si incest pe deasupra. In Cele patru domnite, naratorul apter se simte infiorat erotic cand este imbratisat frateste si sarutat pe obraz de o fetita de 11 ani ! Fetita, Voichita, era o copila din flori de neam domnesc, ignorata de parintii ei reali, lipsita de caldura unei familii si dornica de afectiune.   

 Nu se ridica la nivelul Memoriilor, nu este un must read, totusi ar putea fi interesanta (pe alocuri) pentru cineva care, cucerit de Memorii, doreste sa citeasca inca un Valeriu Anania – dar poate fi si dezamagitoare (pe alocuri).

Anunțuri

Aflu dintr-un articol al Mihaelei Ursa de o opinie foarte transanta exprimata de Monica Lovinescu intr-un interviu:

Legătura om-operă este esenţială. Eu m-am ridicat împotriva a trei scriitori (Arghezi, Călinescu, Sadoveanu) care s-au pus în slujba regimului totalitar, au acceptat jocul ocupării ţării de către armata roşie sub numele de democraţie populară, a fost ceea ce s-a numit trădarea intelectualilor. Aceste trei mari figuri ale literaturii române au pledat pentru adeziunea maselor la noua democraţie. Cînd am spus aceste lucruri, în 1990-1991, am fost tratată ca un om al răzoiului rece. O parte din intelectualii români de azi nu doresc schimbarea ierarhiilor.

Dupa parerea mea, normal este sa judeci omul d.p.d.v. etic iar opera d.p.d.v. estetic. Mi se pare la fel de nefiresc sa absolvi omul pe seama operei sau sa condamni opera pe seama omului. Si mi se pare ca il cam nedreptateste pe Arghezi, omitand circumstantele atenuante, trecand sub tacere ca inainte de a fi un favorit al regimului comunist, timp de 7 ani, din ’48 pana in ’55, Arghezi a fost un proscris al aceluiasi regim, nepublicabil, necitabil, nefrecventabil, pana a cedat sub presiunea saraciei si uitarii. Pun aici (inca) niste fragmente din Memoriile lui Bartolomeu Anania, prieten apropiat al lui Arghezi si martor atat al necazurilor din anii de neinregimentare cat si al schimbarii sale la fata:

Intr-un asemenea climat sufletesc m-am dus intr-o zi, din vara aceea, sa-l vad pe Arghezi. […] Era la vremea cand, in urma cartuliei lui Sorin Toma[1], batranul fusese eliminat din literatura, ocarat de critici, pus la periferia vietii sociale, taxat drept primejdios. […] Traia greu, i se luase cartela de alimente, si nu o data imi luam ratia de zahar de pe cartela mea si i-o duceam lui, ca sa aiba cu ce-si indulci copiii. Si nu o data am gasit-o pe Mitzura[2] la poarta, cu cirese pe terezie, atunci culese din livada, in asteptarea unor cumparatori din mahalaua Martisorului. Poetul avea rabdare, astepta si el „schimbarea vremurilor”; asculta cu regularitate – ca tot omul – posturile de radio din strainatate […].

In ziua aceea, inainte de pranz, m-am dus la el – contrar obiceiului – pe neanuntate. Am tras de clopot, el mi-a deschis poarta si m-a tinut in curte. Am priceput ca se intamplase ceva. Era schimbat la fata, parea distrus sufleteste. M-a informat, in numai cateva cuvinte, ca in noaptea aceea Barutu[2] fusese arestat de Securitate. (pag 189-190)

[…]

Barutu fusese eliberat dupa cateva luni,  in urma unor interventii ale tatalui sau. Arghezi – in acel timp – mi-a aratat copiile a doua scrisori ale lui catre Ana Pauker (ministru de externe si cu uriasa influenta in partid), care dogorau de durerea parintelui, dar si de o mare demnitate a scriitorului. […]

Situatia materiala a scriitorului insa continua sa devina din ce in ce mai precara. In gospodaria lor, principala sursa de hrana devenisera vreo cinci-sase capre,  cu ai caror iezi ma jucam si eu, deseori, in iarba din livada. (pag. 193)

 

Pe Arghezi cel ostracizat continuam sa-l vad periodic. […] poetul suferea de saracie si de izolare. Cativa ani de-a randul,  in perioada surghiunului sau literar, ziua lui de nastere (21 mai) nu era observata decat de trei oameni: eu si sotii Gherghinescu-Vania, care veneau special de la Brasov ca sa aduca un zambet si o floare in casa poetului. In rest, nici o vizita, nici o scrisoare, nici un telefon… […]

De abia pe la sfarsitul lui 1954 si la inceputul lui 1955 a prins a se raspandi zvonul ca Arghezi va fi „reconsiderat”.  […] Arghezi nu mi-a dezmintit zvonul; mai mult, mi-a dat de stire  ca reincepuse sa scrie si mi-a citit cateva fragmente din Cantare omului. […]

La 21 mai 1955 m-am gasit iarasi cu sotii Gherghinescu-Vania la Martisor, dar pe poet nu l-am aflat acasa  si a trebuit sa asteptam pana s-a intors de la Palatul Marii Adunari Nationale cu o decoratie si un decret.  Sotii Vania – care, provinciali, nu erau la curent cu  preliminariile – pareau stupefiati, dezamagiti. Stupoarea lor – si nu mai putin a mea , de data aceasta – a fost desavarsita cand in urma lui Arghezi au navalit in curte o multime de masini si din ele au coborat o droaie de insi bine imbracati, extrem de curtenitori, care nu-l mai scoteau pe batran din „maestre”  si-l imbulzeau cu niste editii proaspete  in exemplare cu legatura de lux. […]

In timpul mesei  am aflat ca poetul va primi din partea Guvernului si o masina.
– Si cum, domnule Arghezi, ati acceptat ? a intrebat, consternata, Domnita Gherghinescu-Vania (o femeie superba, de un mare rafinament intelectual).
– De ce nu, draga mea ? a raspuns Arghezi foarte calm. Ei mi-au luat, fara sa mi-o plateasca, o intreaga tipografie; crezi ca nu merit in schimb o masinuta ?…

La vremea aceea Arghezi a fost inclus in delegatia care avea sa preia tezaurul[3] romanesc aflat la Moscova inca din vremea razboiului si, cata vreme a stat in Uniunea Sovietica, a publicat in Contemporanul o serie de articole care mi-au facut o mare sila. S-a ispravit, imi ziceam, nu mai vreau sa-l vad ! Si nu m-am mai dus, si nici telefon nu i-am mai dat, multa vreme dupa ce s-a intors din Rusia. A simtit, m-a chemat la el, a insistat, mi-am calcat pe inima, i-am spus tot ce aveam pe inima, l-am judecat. Nu a incercat nici o dezvinovatire; am auzit din gura lui o vorba apasata:
– Sa stii, draga parinte, ca nu mai e timpul sa ne hranim cu iluzii; ca vrem sau nu, ca ne place sau nu, Rusia e un imens capac asezat peste Europa. (pag. 226-228)

 

Arghezi era puternic la vremea aceea, iar eu din ce in ce mai confuz asupra-i. Poetul mi se arata plin de contradictii. La cererea lui, Guvernul ii pusese la dispozitie un spatios si splendid apartament la Sosea – pe langa masina si sofer – iar el imi injura la ureche Guvernul, care „traia numai din experiente nefericite pe spinarea bietilor cetateni”. Poetul facuse concesii totale, incasa bani foarte multi si avea puternice si dramatice crize de constiinta; odata m-a luat de umeri si mi-a marturisit , cu buza tremuranda, ca-i vine sa se sinucida; si mi-a citat numele lui Maiakovski, Esenin si Solohov[4]. (pag. 233)

 

––––––––––––––––––––-

1 – Sorin Toma, redactor-sef la Scanteia, ziarul oficial al PCR, a publicat un foarte virulent atac la adresa lui Arghezi, intitulat „Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei” in patru episoade in Scanteia din nr. 5, 7, 9 şi 10 ian. 1948.

2 – Barutu si Mitzura erau copiii lui Arghezi.

3 – In 1956, dar de fapt nu avea sa preia decat o parte din  tezaurul romanesc de la Moscova – care nici pana astazi nu a fost restituit in intregime.

4 – Poetii Maiakovski si Esenin s-au sinucis – nu si scriitorul sovietic Solohov, favorit al regimului si premiant Nobel in 1965.

 

IPS Bartolomeu/Valeriu Anania implineste azi 89 de ani. O fi cel ma batran scriitor roman in viata sau sunt altii peste 90 ? Cum la varsta asta „La multi ani” nu e neaparat o urare de bine, ii doresc doar sanatate, putere, minte limpede, voie buna si cat mai putine atacuri ca cele recente din Evenimentul Zilei.

Pana ma invrednicesc sa termin recenzia inceputa aici, iata cateva fragmente:

Celula in care am stat, singur, cateva zile, avea ciment pe jos, un pat de fier, cazon, un scaun si o alta pacoste, plosnitele. Se vedeau si ziua, cu zecile, plimbandu-se pe peretii murdari, iesite din crapaturile largi, dar noaptea se lasau flamande si-mi napadeau patul si trupul, catifelate, fine, cu umblete nuantate, facandu-se simtite doar in secunda cand intepau. Celula era luminata noaptea de un bec slab si murdar, deasupra usii, si puteam sa urmaresc invazia plosnitelor care se coborau pe pereti si misunau pe podeaua de ciment, nazuind catre patul de care nu s-a putut prinde nici o secunda de somn. M-am batut cat am putut, am strivit cate am fost in stare, cu palmele si picioarele, facusem podeaua si peretii numai fasii de sange si umplusem aerul cu putoare. Gardianul din schimbul de dimineata a vazut spectacolul si m-a injurat, dar cel din schimbul de seara s-a milostivit si mi-a adus un bidon mare cu petrol pe care l-am turnat pe podeaua de ciment, facand o balta din perete in perete. Am tras patul in mijlocul celulei, cu picioarele lui de fier izolate in baia de petrol si-mi nadajduiam o noapte de odihna, cand mi-a fost dat sa vad ce n-as fi gandit: dupa mai multe tentative de asalt la podea,  plosnitele se ridicau pe tavan, deasupra patului, si se aruncau pe mine, ca o ploaie fetida… Am inceput sa rad ca un prost, de unul singur[…].

 

Printre putinii credinciosi de peste saptamana se ivise si o tanara doamna, placuta la chip, blonda, cu ochi albastri, imbracata totdeauna corect. Intra in biserica, […] isi punea genunchii pe lespedea goala, de piatra  si ramanea asa in tot timpul slujbei, un ceas si doua, cu ochii in altar, fara sa se miste. Devenise o prezenta obisnuita, o vedeam zilnic si uneori ma intrebam  ce anume dureri ii vor fi bantuind sufletul, de’ncearca izbavire in atata rugaciune si ingenunchere.

[…] Ma intorceam pe o straduta slab luminata, cand m-am intalnit cu tanara doamna. Parea ca ma asteapta. Mi-a zis buna seara,  a intrat cu destula finete intr-o conversatie de ordin foarte general, apoi s-a schimbat la fata si a izbucnit intr-o foarte patetica, aproape tragica, marturisire amoroasa. Am incremenit. Nici nu ma uitam imprejur, de teama sa nu ma vada, sa n-o auda cineva. Vorbele cadeau clocotitoare, ochii ii straluceau in lacrimi. Mi-am ingaimat pana la urma uimirea ca pe toate acestea le aud de la o fiinta  cu atata evlavie si putere de rugaciune si am aflat  ca de mai multe saptamani  i se ruga fierbinte lui Dumnezeu, si cu sinceritate, sa-i daruiasca o singura zi sau un singur ceas cu necunoscutul calugar de la strana. Mi-am simtit obrazul mangaiat de o mana tremuranda si am fugit pe strada goala, naucit, spre poarta manastirii. De atunci nu am mai vazut-o.

 

Lung e drumul Clujului, lunga era si Calea Motilor prin care eu, calugarul Vartolomeu, intram in plina aventura, inchinat cu desavarsire unor evenimente care ma solicitau. […] De cum am ajuns, mi-am dat jos rasa si dulama, am imbracat o bluza de sport, mi-am ras barba si mustata, Suciu mi-a retezat parul, in care am ales o carare pe stanga si un zbenghi pe spranceana dreapta. Ma uitam in oglinda si ma gandeam cand anume ma travestisem: acum, sau mai demult, la manastirea Antim ? Odata cu tinuta civila mi se schimbasera parca si miscarile, mergeam altfel, mai degajat. Tineam cu usurinta mainile in buzunarele pantalonilor.

[…]

Una din principalele mele griji era sa fiu la curent cu spiritul maselor studentesti […]. asa se face ca am iesit odata, impreuna cu el [Suciu], la un sondaj direct si am intrat intr-o berarie, la subsol, plina de studenti si de halbe. M-am amestecat printre ei, la o masa, am comandat bere,  Suciu m-a prezentat ca pe un Ionescu, prieten de-al lui, student la Bucuresti. De la bun inceput mi-am dat seama ca se vorbea numai de greva, de aspectele ei recente si de „Parintele”. Nu mi se mai rostea numele, mi se spunea simplu „Parintele”. […] „Parintele” capatase proportii fantastice, faptul ca era si nu era prezent ii daduse o aureola de mit; toata Politia si Siguranta il cautau si nu-l aflau, dar cuvantul lui aparea zilnic, nu se stie de unde, sub iscalitura proprie; […]  Ascultam sceptic, ma gandeam, amuzat, la Zalmoxis al lui Blaga , am indraznit sa iau cuvantul si sa-mi temperez interlocutorii in sensul ca am auzit si eu cate ceva despre acest „parinte” prin alte parti, ca e un om aproape comun, dar inzestrat cu darul pozei si al imposturii, ca de ce nu-si vede el de cadelnita si o face la Cluj pe Popa Sapca… Cred ca m-am intins cam mult si am apasat prea tare pe unele calificative, caci cei din preajma se incruntau, isi faceau semne din ochi, vadit se intaratasera, asa incat Suciu, care ma tot lovise cu picorul pe sub masa,  m-a luat de mana si m-a scos repede afara, ca sa scap nebatut.

[…]

M-am hotarat sa prezidez sedinta, aruncand in balanta ultimul risc si ultima expresie a aventurii.

[…] La un colt de strada l-am zarit pe comisarul Maldarescu, din Serviciul de Siguranta al Chesturii de Politie, fumand si asteptand, probabil, pe cineva. M-a scormonit un demon,  am scos o tigara si i-am cerut voie comisarului s-o aprind. M-a servit cu indiferenta, parca usor plictisit. La Universitate, in cabinetul conspirativ al profesorului Traian Pop, ma astepta Nelu Racolta si peruchierul sef al Operei, care-mi confectionase, dupa fotografie, o barba si o mustata false. In numai cateva minute eram altul – adica eu, „parintele”; peruchierul imi facea ultimele retusuri, din foarfeca si creion gumat, in timp ce Suciu desfacea pachetul si imi pregatea dulama. apoi am ramas numai cu el si urmaream, prin fereastra, ce se intampla in strada, dincolo de care era Colegiul Academic. […] Un cordon de politie  barase trecerea spre intrarea in Colegiu […]. Un curier imi anunta ultimul plan al Politiei: daca apare Anania, , sa fie lasat sa conduca sedinta, sa se vada ce hotarari se iau si sa fie arestat la iesire. Perfect, mi-am zis […]

Cu un minut inainte de ora fixata, mi-am pus dosarul cu hartii sub brat si am coborat scara, la capatul careia ma astepta, fericit, Bimbo cu o echipa de zdrahoni. […] Bimbo a facut din baietii lui un dreptunghi, pe mine m-a pus in mijloc, el s-a asezat in frunte, si asa am trecut  printre politistii si agentii care se uitau lung si nu le prea venea sa creada.

[…] O ultima intrebare, un vot unanim, prin aclamatii, cateva noi recomandari si indemnuri la ordine, l-am rugat pe Muresan sa inchida sedinta si am plecat, in aplauze si ovatii. Cand o parte dintre membrii Comitetului au ajuns dupa mine,  in spatele scenei, n-au mai vazut decat un ins in bluza de sport care-si alegea o carare in par, la oglinda, si se freca pe obraji cu vaselina. […] Din sala rabufnea imnul de incheiere Gaudeamus igitur,  agentii sedeau coarda – gata, se termina acum ! –  din curtea colegiului iesea, pedaland incet, fara graba, si trecea printre ei un ins oarecare, cu tigara in coltul gurii.  De abia pe calea Motilor am inceput sa man cu mare viteza.

Se zice ca agentii au strecurat om cu om, la iesire, pana la ultimul, apoi au navalit in cladire si au scotocit prin toate ungherele – au deschis si cazanul de la calorifer – dar nu s-au dumerit niciodata cum de-l vazusera pe calugarul Anania intrand si nu-l mai vazusera iesind. Deveneam si pentru ei un mit.

Si daca mai doriti, gasiti alte fragmente, despre viata de inchisoare, in Evenimentul Zilei, care pe vremea aia nu ii devenise inca ostil.

 Pana voi gasi timp pentru promisul „va urma”, va las in compania autorului/personajului  cartii de care vorbeam, astfel ca cei care asteapta nerabdatori continuarea sa primeasca o gustare intre mese iar ceilalti sa poata intelege interesul meu pentru acest om si ciudatul lui destin.

Interviul a fost realizat de Eugenia Voda, la TVR1, in emisiunea „Profesionistii”, probabil la inceputul lui 2003 sau poate la sfarsitul lui 2002, dat fiind ca IPS Bartolomeu (care in acest interviu e mai mult Valeriu) Anania zicea la un moment dat ca are aproape 82 de ani.

Citește restul acestei intrări »

Valeriu ANANIA, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Autorul, care si-a semnat intotdeauna cartile cu numele „mirean”, e mai cunoscut ca Bartolomeu Anania, arhiepiscopul si mitropolitul Clujului, contracandidatul PF Daniel la scaunul de patriarh, perceput de multi ca liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii ortodoxe – ceea ce, cum am mai zis, e foarte amuzant pentru cine i-a citit cartile…

Marturie a unui destin neobisnuit, cartea are ea insasi o poveste neobisnuita. E compusa din doua parti – am putea zice din doua carti – scrise la 30 de ani si cateva mii de km distanta. Prima jumatate a fost scrisa in America, la Detroit, in 1974 – unde a si ramas, intr-un seif de banca, zeci de ani, menita a fi publicata numai dupa moartea autorului; a doua in Romania, la Cluj, incepand din 2004.  Autorul era pe la 50 de ani cand o scria pe prima, peste 80 de ani la a doua; la prima, era calugar si preot; la a doua, arhiepiscop si mitropolit. Nu stiu care dintre aceste diferente fac diferenta, dar  e o mare diferenta intre cele doua parti – asa ca  ma voi ocupa de ele pe rand.

Fiind o carte de memorii, autorul spune explicit, in prefata, ca nu vrea sa faca literatura si  – prin comparatie cu celelalte carti ale sale, cu titluri imposibile ca „Rotonda plopilor aprinsi” sau „Amintirile peregrinului apter„, in care intalnim expresii ca  „O, clipa antropofanica a vazului fecund !” – se vede ca din incercarea de a nu face literatura, literatura lui are de fapt de castigat: cartea e povestita pe un ton simplu si firesc, lipsit de floricele stilistice dar nu lipsit de farmec. 

Prima parte este, cum remarca Paul  Cernat in Observatorul Cultural, „un roman nonficţional picaresc, de mare forţă epică, unitar, fără discontinuităţi.” Cat despre autor, spune Stefan Cazimir in Romania Literara, „prin experienţele de viaţă parcurse, el este cel mai „romantic” dintre scriitorii români contemporani! „

Din primele pagini, autorul intra direct in subiect povestindu-si nu tocmai sfanta tinerete legionara. Adolescenta, mai bine zis, de la 15 la 19 ani, cand spiritul de fronda si de aventura specific varstei gasise acest debuseu: Fratia de Cruce, UTC-ul legionarilor. Ce putea fi mai cool decat sa faci parte din „elita” secreta  a generatiei tale,  sa mergi la intalniri conspirative, in marsuri secrete prin padure,  chiar si sa muncesti cu avant, cot la cot cu camarazii tai, in tabere de munca patriotica (se pare ca nu comunistii le-au inventat) cantand voios „Avem doar gloante pentru tradatori”  dar mai ales sa treci granita in Iugoslavia, noaptea, prin zapada pana la genunchi, riscand sa mori inghetat daca nu impuscat de granicerii sarbi, sa iti uimesti consatenii tragand cu pistolul in timpul slujbei de boboteaza, sa ai cateva gloante ascunse in banca, la scoala… Altfel era un elev bun, studios, foarte apreciat de profesori.

Culmea e ca in perioada asta n-a patit nimic, nici macar cand armata le-a perchizitionat seminarul, cand cu inabusirea rebeliunii legionare – a reusit sa-si ascunda gloantele (in candela icoanei din clasa) si pistolul, destul de bine ca sa nu fie gasite (decat peste multi ani). Asta in sfarsit i-a trezit, i-a facut sa-si dea seama ca nu-i de joaca si, scapati cu bine de perchizitie, si-au dizolvat de comun acord organizatia. Dar necazurile lui aveau sa vina abia de atunci incolo, dupa incheierea activitatii legionare si a scolii – prima arestare are loc in vara de dupa absolvire – si trecutul verzui avea sa-l urmareasca timp de decenii, purtandu-l printr-un lant de puscarii antonesciene si comuniste.

Tot in vara de dupa absolvirea seminarului avea sa se petreaca alt eveniment major din viata lui: intrarea la manastire. Viitorul mitropolit si candidat la scaunul patriarhal marturiseste cu franchete ca n-avea vocatie – pana atunci nu fusese chiar un ascet: fuma, avea prietena, nu ocolea nici carciumile, in ciuda mustrarilor din sedintele fratiei de cruce – ca a facut-o mai degraba ca sa scape de armata, de razboiul care incepuse. 

Curand incep sa se adune deziluziile, in contact cu realitatea vietii manastiresti:

Vladica Eugeniu ma folosea drept tahigraf, imi dicta cate o scrisoare adresata unui „preaiubit frate in Hristos”, ii spunea ce-i spunea, intrerupea scrisoarea si comenta cu un oarecare cunoscut asupra adresantului, ca-l stie el ce fel de poama este, de cand cu escrocheria de la Alba Iulia, continua dicteul cu „ne este cunoscuta dragostea Preasfintiei Voastre fata de Smerenia Noastra”, comenta iarasi pe seama acestui bandit care ajunsese vladica prin interventia crapilor cu care-l indopa pe ministru, si incheia cu „Primiti, Va rugam, Preasfintite, ale Noastre intru Hristos fratesti imbratisari”.

(va urma)

Sambata trecuta am chiulit de la pds-ul tematic, ca m-a blocat tema propusa de Alexandru: fotbalul. Tema de luna asta, „poeti despre poeti, propusa de Teodora Coman de la Insemnari din subterana, e pentru mine mult mai ispititoare si inspiratoare: pe loc mi-a venit o idee si n-am rabdare sa-i vina randul candva la sfarsitul lunii, o postez acum, ca tot n-aveam alta idee pentru sambata asta:

Imn Eminescului

Starea intai

E mult de când te’nsinguri spre noptile de-apoi
Miscându-ti vesnicia prin spatii si prin noi.
Intram cu tine’n lume si parca ieri ne-au fost
Navoadele din care-ti facuram adapost.
Enciclica serbare. Ne’nvalui în rotund.
Stâlpari de foc se-aduna si’n tine se patrund.
Cenusile’nserarii pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tai eterni.

Treapta intai

Minunea lumii toata-i în ochii tai oglinda.
Ies taine din vitralii si’n soare se’nfloresc.
Hotar cu ne’nceputul, vazduhul pamântesc
Aprinde roi de patimi când visul tau colinda
Imperii de tacere din care cânturi cresc:

bucura-te’ntrariparea gândului de-abia’ntrupat
bucura-te somn în care muntii’n capete se bat
bucura-te corn de seara când se pleaca’n vad gorunii
bucura-te logodirea lacului cu raza lunii
bucura-te cel ce nu stii ceasul bun pe unde-apuca
bucura-te Dor-de-Duca!
bucura-te chip al ierbii îndragit de cer si ape
bucura-te unda’n care stelele te simt aproape
bucura-te cutezanta vântului de-a fi subtire
bucura-te ca’nainte-ti neguri prind sa se desfire
bucura-te’nmugurire din gândire si din grai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

Si asa mai departe in 19 canturi din care ce vedeti mai sus e doar primul. Cei care sunt sau au fost mai dusi la biserica au recunoscut deja, probabil, structura, stilul unui acatist; pentru cei care nu, precizez ca un acatist este un fel de rugaciune, un imn de slava bisericesc, ortodox, de origine bizantina, inchinat unui sfant sau chiar lui Dumnezeu.

Poetul care aduce acest inedit omagiu celui care spusese odata ca nu crede nici in Iehova nici în Buddha ­Sakya-Muni e o fata bisericeasca, mitropolitul scriitor Valeriu/Bartolomeu Anania, de care am mai pomenit.

E ilustrarea perfecta a tezei lui T.O. Bobe din acel faimos numar al Dilemei, e cel mai bun exemplu de cum NU trebuie sa ne raportam la Eminescu.


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Decembrie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031