bughi mambo rag

vol. I

Petru Dumitriu, Cronica de familie, Editura Litera (+Jurnalul National), Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 2009, (vol. I-III)                                

Gasisem candva demult, in secolul trecut, un vechi almanah sau antologie de texte din anii 50; si acolo, printre comnisti ilegalisti, muncitori fruntasi in productie, tarani saraci, chiaburi si alte personaje [stereo]tip ale realismului socialist, am avut surpriza sa gasesc jobenuri, crinoline, o guvernanta care-si admonesteaza in frantuzeste pupila. Aceasta, Davida, eroina principala a povestirii (omonime), e o adolescenta voluntara, orgolioasa, inflacarata si in iubire si in ura, insotita mereu de rigida mademoiselle Marchand, guvernanta adusa din Franta sa o struneasca si supravegheze. Iluziile ei romantice exaltate sunt zdrobite de contactul cu realitatea, lucru ce va avea urmari dramatice pentru ea si pentru ceilalti – mai multe nu va pot spune fara spoilere majore.             

Mi-a placut mult la vremea aceea, pentru farmecul atmosferei si personajele puternice, vii, memorabile, puse in valoare de contrastul cu atmosfera “realist socialista” si personajele conventionale din textele din jur – era nu doar cea mai reusita ci aproape singura bucata de literatura adevarata din cartea aia. Nu stiam atunci ca din acea povestire a rasarit un roman (al carei prim capitol este) si din personajele ei un bogat, chiar stufos arbore genealogic, o numeroasa descendenta ale carei traiectorii romanul le va urmari pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in „obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului. Astfel marirea si decaderea unei familii boieresti e urmarita pe mai multe generatii, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii Davidei si ai fratilor ei.                     

I s-a reprosat autorului ca, punandu-si talentul in slujba regimului comunist, a zugravit „clasa exploatatoare” exclusiv in nuante intunecate. E si nu e asa. Cartea e, categoric, tributara timpului si contextului ei si multe pagini sunt azi nedigerabile prin tezismul lor – in special cele despre miscarile taranesti – dar mult mai multe sunt cele care rezista timpului. Si, coincidenta, in general cele care nu mai rezista istoric nu rezista nici estetic. De fapt Petru Dumitriu a jucat un joc dublu. Favorurile regimului i-au asigurat o ascensiune rapida, intr-o vreme cand scena literara era saraca, multi dintre scriitorii consacrati aveau interdictie de publicare sau nu voiau sau nu puteau sa se muleze pe exigentele partidului. Insa, spre deosebire de Labis de exemplu, Petru Dumitriu nu a fost un comunist convins ci un mercenar. Afinitatile lui launtrice inclinau spre clasa de care il legau originea si educatia(*) dar asta nu l-a impiedicat ca, la fel de cinic si ambitios ca unele din personajele sale, sa isi ofere serviciile noului regim.        

Asadar, zugraveste decadenta, coruptia, viciile  [burghezo-]mosierimii. Totusi, ceea ce rezulta nu este (cum s-a spus) un bestiar, o galerie de monstri. Omul poate avea doua feluri de defecte: cele in defavoarea sa (timiditatea,  stangacia, lipsa de vlaga, credulitatea, prostia, uratenia)  si cele in defavoarea celorlati (egoismul, lipsa de scrupule, insensibilitatea,  ipocrizia, viclenia, rautatea, cruzimea) – unele dintre acestea ultimele putandu-i aduce celui in cauza chiar avantaje. Ultimele pot starni aversiunea sau chiar ura, primele mila sau dispretul. Defectele majore ale personajelor lui Petru Dumitriu sunt cel mai adesea din a doua categorie; ele ii ajuta sa isi urmareasca scopurile. Sunt odiosi dar nu grotesti. Exceptii sunt totusi cei cativa aristocrati relativ buni (dar relativ slabi), ca Serban Romano si Alexandra Lascari, cu care ati facut cunostinta in teaser.                     

Tipul uman cel mai prezent in roman e ambitiosul, pe care il intalnim in mai multe timpuri si in mai multe variante, masculine si feminine. Autorul le urmareste traiectoria: geneza ambitiei, ascensiunea, succesele si esecurile.                   

Bonifaciu Cozianu era, in prima parte a vietii, un hedonist indolent, blazat, vadind interes doar pentru femei, nicidecum pentru treburile publice. Cotitura se produce cand, scos din existenta lui comoda si trimis pe front in razboiul de independenta, vazand cum statul dispune de viata lui, decide ca vrea sa fie intre cei ce conduc, nu intre cei ce se supun. Asadar intra in politica, urca treapta cu treapta, calcand fara ezitare pe ceilalti cand ii e necesar – pe sotia luata din interes, pe inofensivul, tacutul ei admirator platonic, pe ziaristul impertinent doborat in duel, pe taranii reprimati dur – ca in final, ajuns in varf, victoria sa-i para searbada, amestacata cu umilinta condescendentei ultimului stapan, regele.              

vol. II

Pe Dimitrie Cozianu il intalnim intai ca adolescentul Dim, plin de inchipuiri romantice, tulburat de ispite erotice si de descoperiri  socante privind trecutul si prezentul propriei familii; apoi ca tanarul care sacrifica o promitatoare cariera politica incipienta, impreuna cu toate relatiile sociale si de familie, pentru o casatorie din dragoste. Dar dragostea aceea furtunoasa ii consuma curand toate resursele financiare si sufletesti, lasandu-l dezamagit, cinic, calculat,  decis sa faca cariera politica,  recuperand timpul pierdut.              

Ambitia Elvirei Vorvoreanu ia alta cale, singura posibila pentru o femeie a acelor vremi (pe cand Margaret Thatcher abia se nascuse ). Armele ei sunt frumusetea si senzualitatea, ambele iesite din comun, indrazneala combinata cu abilitatea; isi alege si dozeaza provocarile ca sa faca lumea sa vorbeasca despre ea, fara sa se ajunga totusi la un scandal care ar exclude-o din inalta societate; urca si ea treapta cu treapta, dar la ea fiecare treapta e un barbat, cea din varf fiind regele, afemeiatul Carol al II-lea; asadar tinteste mai sus decat barbatii familiei, care in acele vremi nu puteau aspira la mai mult decat rangul de prim-ministru.          

Ambitia mamei ei, Elena Vorvoreanu, fusese una mai obisnuita: nu puterea ci averea – pentru care e in stare sa faca orice, lupta cu o energie neobosita si cu o lipsa de scrupule crescanda, iar in situatii limita, pe fundalul rascoalei din 1907, se vadeste capabila de lucruri de care nu s-ar fi crezut in stare…               

Ambitia tanarului Serban Romano e de alta natura: filosofia, cunoasterea, adevarul. Pleaca in Germania sa studieze filosofia (asemeni autorului),  vedem crampeie din viata universitara germana, inclusiv traditionalele dueluri,  insa patria filosofiei incepea deja sa se transforme in patria nazismului si, deziluzionat, tot mai convins ca „nu se mai poate nimic in filosofie”, ca nu exista adevar, certitudini, nimic solid, dincolo de placerile senzoriale imediate, tanarul inteligent, serios si studios se metamorfozeaza in hedonistul, dandy-ul pe care il vedem in teaser.     

 O ambitie de aceeasi factura are si sculptorul Pius Dabija, care vrea sa calce pe urmele lui Michelangelo. Nu stiu in ce masura e vorba de un alter ego al lui Petru Dumitriu; un indiciu ar fi initialele numelui (asta n-am descoperit-o eu, zicea in postfata); ca infatisare, mic de statura, cu ceva “bestial”, teluric, e exact opusul autorului (inalt, elegant, dandy); insa il reprezinta cel putin in ce priveste crezul estetic (inlocuind Michelangelo cu Balzac) si in ce priveste disponibilitatea de a colabora cu noul regim, fara sa fie comunist, doar pentru posibilitatea desfasurarii  talentului sau. Asa ca, spre oroarea alor sai, accepta comanda unei uriase statui a lui Stalin. O idee originala, indrazneata mi s-a parut prietenul lui Pius, Rafael, homosexualul comunist – si inca ilegalist ! Tare ma mir cum a trecut de cenzura.   

vol. III

Nu toti sunt animati de ambitie. Alexandra Lascari traieste linistita in lumea ei fara griji, cu mondenitati, partide de tenis, o relatie discreta de lunga durata acceptata tacit de sotul ei, care uzeaza si el de aceeasi libertate in relatiile conjugale. Asta pana cand viata  ii este bulversata de instaurarea comunismului si incepe o existenta cu totul diferita – vezi fragmentul al doilea din teaser,  poate singura descriere a unei cozi intr-o carte publicata sub comunism. Descrierea cozii si alegerea de infatisa viata burghezo-mosierimii in mizerie focalizand tocmai pe blanda Alexandra, care nu facuse rau nimanui (iar nu pe vreunul din numeroasele personaje dubioase sau chiar odioase din familia ei) prezinta noua oranduire intr-o lumina nu tocmai favorabila, lasand sa se stravada rezerva interioara a autorului.

Acestia sunt doar cativa din descendentii neamului Cozianu, doar cateva din numeroasele personaje care se perinda prin cele peste 1500 de pagini de roman…  o intreaga lume…          

–––––––––––––––––
* „Tatăl său, Petre Dumitriu, căpitan (colonel după alte surse), era român, în timp ce mama, Maria-Theresia (născută von Debretzy), făcea parte din mica nobilime secuiască, dar vorbea, atât cu soţul ei, cât şi cu fiul, mai mult în franţuzeşte şi, de aceea, franceza i-a fost scriitorului, din copilărie, o a doua limbă” (Wikipedia)