Posts Tagged ‘literatura romana’
Desi nu aveam nicio legatura directa – nu am fost in juriu – am urmarit cu mult interes concursul literar Augustin Fratila si controversa din jurul lui.
Iata cum au punctat bloggerii cele 5 carti alese de juriul de critici:
| Matei Brunul | Kostas Venetis | Ploile amare | Emotia | FEM | |
|---|---|---|---|---|---|
| Dragos Butuzea | 4 | 5 | 1 | 2 | 3 |
| Micawber | 5 | 4 | 1 | 3 | 2 |
| Constantin Pistea | 3 | 4 | 5 | 2 | 1 |
| Rontziki | 3 | 5 | 4 | 2 | 1 |
| Ionuca | 5 | 2 | 4 | 1 | 3 |
| Dan Boeriu | 5 | 3 | 4 | 1 | 2 |
| Laura Frunza | 5 | 4 | 2 | 3 | 1 |
| Chinezu | 5 | 4 | 3 | 2 | 1 |
| Printesa Urbana | 4 | 5 | 2 | 1 | 3 |
| Corina Saftescu | 5 | 1 | 4 | 3 | 2 |
| Oana Grecea | 5 | 4 | 1 | 3 | 2 |
| Ruxandra Predescu | 4 | 5 | 2 | 1 | 3 |
| Sorin Tudor | 5 | 3 | 2 | 1 | 4 |
| Nebuloasa | 5 | 4 | |||
| Raluxa | 5 | ||||
| Maria Coman | 5 | ||||
| … | |||||
| Total | 84 | 78 | 57 | 41 | 40 |
Datele le-am preluat de pe „peretele” Facebook al organizatorilor. Patru bloggeri nu si-au facut publice punctajele.
In concluzie, in ciuda unor obiectii de detaliu, ma bucur ca exista acest premiu, ma bucur pentru castigatorul Lucian Dan Teodorovici, despre a carui carte premiata Matei Brunul am scris aici – si nu-mi pot retine un zambet observand ca, aparent, juriul profesionist de critici ar fi cam gafat incluzand in selectie Emotia, dar juriul neprofesionist de bloggeri nu, clasand-o la coada si plasand in top, in schimb, o carte necomerciala ca Matei Brunul. (Ma asteptam sa castige Viata lui Kostas Venetis, carte buna si ea, dar mai comerciala, despre care am scris recent aici.)
G. Calinescu – Bietul Ioanide
Posted on: 30 august 2010
- In: Recenzii
- 14 Comments
Pusesem fragmentul acela cam misogin din „Scrinul negru” dintr-un impuls ludic, malitios – dar acum, daca l-am pus, trebuie sa scriu despre. Ba mai mult, ar trebui sa scriu cateva cuvinte si despre „Bietul Ioanide”, care e ca un fel de prima parte, in care facem cunostinta cu multe dintre personajele din „Scrinul negru”. Doar ca, spre deosebire de ce se intampla de obicei cu continuarile, de data asta cea de-a doua carte e mult mai buna decat prima.
Exista un mod aparte in care un scriitor poate rata un personaj: facandu-l mai mult ca perfect, facand din el proiectia sa idealizata: el asa cum ar fi vrut sa fie, avand viata pe care si-ar fi dorit sa o aiba. De regula e in acelasi timp un geniu, un artist exceptional sau cel putin un scriitor de succes si un barbat cu succes la femei, toate ii cad in brate – iar daca autorul e femeie, si personajul e femeie (ex: Diana din „Panza de paianjen” de Cella Serghi) si nu este neaparat o mare artista dar este neaparat o mare frumusete si toti barbatii isi pierd capul in preajma ei.
Un astfel de personaj este Ioanide: „cel mai mare arhitect roman”, „ce om superior”, „de o mare inteligenta”, „un geniu”, „un om original”, „sarmant”… in termenii astia il descriu celelalte personaje sau chiar direct autorul; dar faptele si gandurile lui il descriu ca un om dificil, suparacios, fixist, cu manii si tabieturi in care nu accepta sa fie contrariat, uneori nedelicat, gata oricand de un mic adulter, dar nu de o mare pasiune (pe care o respinge cu cele mai „burgheze” argumente), care se incurca cu fiicele prietenilor, dar e ingrijorat cand propria fiica se indragosteste, un mizantrop pentru care toti ceilalti sunt „dobitoci”: prieteni, colaboratori, propriul fiu… Si nici nu are un farmec personal care sa reuseasca sa invaluie si sa contrabalanseze toate acestea – e considerat „sarmant”, om de spirit, dar il auzim spunand in general banalitati. Neverosimil e si succesul infailibil si instantaneu al cincuagenarului Don Juan la femei carora le-ar putea fi tata – si totusi, candva, Calinescu stiuse sa creeze, cu mult mai multa finete si nuantare, personaje, relatii, situatii mult mai convingatoare, cand era vorba de afectiunea Otiliei pentru distinsul, discretul, rabdatorul si devotatul ei Pascalopol. Ioanide nu ii seamana deloc: e de o directete a „atacului” aproape brutala si de o inflamare superficiala, pasagera, e doar un afemeiat.
Personajele secundare, cercul lui de prieteni, intelectuali, multi dintre ei cadre universitare, alcatuiesc o suita de caricaturi cu trasaturi fizice si morale respingatoare, descrise prin tuse ingrosate, menite probabil, prin contrast, sa scoata in evidenta superioritatea lui Ioanide, ca gloata din jurul lui Isus in pictura lui Hieronymus Bosch. Sunt meschini, fara principii, lacomi de bani, lasi, lipsiti de sclipire si de forta creatoare, umbla dupa situatii si avantaje materiale pentru care sunt in stare de orice compromis – sau daca nu, sunt niste caraghiosi inofensivi. Singurul care nu e chiar caricaturizat, care are un pic de complexitate si o viata interioara neredusa la automatisme, e, culmea, tocmai rivalul lui Ioanide, arhitectul-ministru Pomponescu.
E vremea ascensiunii legionarilor. Se intampla lucruri grave, chiar tragice, si copiii lui Ioanide sunt prinsi si ei in vartej: fiul devine comandant legionar iar fata se indragosteste de unul din liderii miscarii. Dar, asemenea personajului sau, medicul Hergot, care dupa cele mai grave evenimente noteaza in jurnalul sau doar observatii banale gen ” Cerul extrem de senin. Privit Steaua Polara.”, autorul expediaza fugar si superficial partile dramatice si insista in schimb excesiv, cu abundenta de detalii, pe chestii triviale, anecdotice, uneori burlesti, pe bolile succesive ale lui Contescu, pe tratativele carierist-matrimoniale ale lui Gonzalv Ionescu, pe conflictele familiale ale lui Hagienus etc. etc. Parca autorul nu s-ar putea mentine, nu s-ar simti la indemana in registrul grav si ar simti nevoia sa se refugieze in derizoriu, ca un om grabit sa isi schimbe incomodele haine de gala cu cele de casa, in care se simte in largul lui (partea proasta e ca nici aceste haine nu-i vin prea bine: nici comicul nu-i prea iese, in ciuda sarjarii, ingrosarii pana la grotesc si absurd a caracterelor si situatiilor – sau poate tocmai de aceea…)
Un exemplu intre multe altele – dar atentie, e spoiler major ! Ioanide cauta sa afle ce s-a intamplat cu fiica sa disparuta si ajunge la Gaittany; Gaittany stie ca e moarta, insa… el se fereste sa dea vesti proaste ! Si aici autorul face o lunga paranteza in care ne relateaza alte discutii in care Gaittany evita prin diverse tertipuri si eschive sa comunice ceva neplacut interlocutorului (in chestiuni banale)… si uite asa tot dramatismul se duce naibii si cititorul nu e amuzat ci iritat ca autorul rupe firul povestirii cu asa fleacuri in loc sa spuna ce asteapta si el, nu doarIoanide: ce s-a intamplat cu fata… Gata spoilerul.
Nici ca informatie, ca descriere a unei epoci framantate, cartea nu valoreaza prea mult, dar aici poate ca nu e in intregime vina lui Calinescu, ci si a perioadei cand a fost scrisa, „obsedantul deceniu” ’50. Sa fim drepti insa: desi publicata in anii ’50, cartea nu e totusi un roman „realist-socialist” de propaganda comunista. Nu apar eroi comunisti luptand in ilegalitate, comunistii sunt absenti – cum si erau de fapt, la vremea respectiva, din viata politica a tarii – doar de vreo 2-3 ori sunt pomeniti in treacat. Nu avem nici macar intelectuali cu vederi de stanga, preocupati de soarta maselor sarace; Ioanide, personaj pozitiv cumuland toate calitatile, nu e comunist, nici macar om de stanga, ci pur si simplu apolitic. Nu vedem nici muncitori sau tarani exploatati iar singurul capitalist prezent printre personaje, bogatul negustor armean Manigomian, desi implicat in unele combinatii dubioase, e capabil de mai multa delicatete si generozitate decat multi dintre intelectualii care il frecventeaza. Probabil Calinescu si-a scris cartea astfel incat sa mearga si in cazul schimbarii de regim, considerata pe atunci de multi probabila, apropiata. Poate si de aceea conducerea partidului-si-statului n-a fost pe deplin multumita, cum se vede din stenograma unei discutii dintre G. Calinescu si… Gheorghe Gheorghiu-Dej, ilustrativa pentru relatiile dintre scriitori si puterea comunista.
L’art du rouman
Posted on: 28 iunie 2010
12 capete -> 12 pareri diferite cand e vorba sa aleaga cartea romaneasca preferata:
Mircea Cartarescu – Nostalgia
aleasa de Mihaela Ursa
My all times favourite din proza românească nu există. Pentru că nu am preferinţe atât de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.
Un exerciţiu de amor, înţeleg că asta se aşteaptă de la mine, iar nu o selecţie critică. Or, dintre cărţile pe care le recitesc la un an-doi, răsare azi, mai strălucitoare decât celelalte, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Pentru că o iubesc de când, în ultimul meu an de liceu, am citit-o, albăstrui-verzuie, pe o hârtie păroasă, ca Visul. Pentru că de atunci am recitit-o în ediţia completă din 1993 până s-a ferferniţit şi tipei dandyiote de pe copertă i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.
Ea nu-mi vorbeşte numai despre literatură şi despre Totul-care-nu-încape-niciodată-în-creaţie, deşi creaţia e moartă dacă nu visează la El, ci şi despre nişte fetiţe care refac propriul lor Decameron şi mult mai mult decât atât, cam cum făceam în copilărie în jocurile mele cele mai reuşit voluptuoase, de o voluptate non-erotică, ci pur şi simplu transgresivă, despre arhitectul muzical şi caracatiţos pe care l-am invidiat multă vreme, despre ouăle Orbitorului (pentru că tot Orbitorul aici cuibăreşte), pe care-mi place să le pipăi cu duioşie. Ea-mi vorbeşte şi despre mine şi colegii mei de clasă, care am crescut 18 ani într-o lume, ca să fim azvârliţi într-alta cam pe când citeam prima ediţie a acestei cărţi.
***
Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic
aleasa de zum
o calatorie in timp, in vremea liceului – sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.
sau mai departe – Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca
inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.
poate unul dintre romanele ‘tinerilor prozatori’… da!
nu faceti ochii mari (sau faceti-i) – romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie… care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.
(despre cartea asta zum a scris mai pe larg aici)
***
Camil Petrescu – Ultima noapte
aleasa de Strelnikov
un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala “lectie de filozofie” din capitolul 3: “ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda’n pat si pune Nietzsche’n ea in loc sa”. capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.
ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce – nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu’s intotdeauna foarte tari pe existentialism.
cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care’o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si’n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u’ll enjoy the novel.
***
Camil Petrescu – Patul lui Procust
aleasa de Dragos
pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.
un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: “dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine”; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine.” and so on.
(imaginea aleasa de Dragos e din filmul Patul lui Procust al lui Sergiu Prodan & Viorica Mesina, 2001)
***
Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop
aleasa de Klara
Anunt Publicitar
Esti adolescent si totusi te simti batrin?
Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?
Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?
Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?
Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?
Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?
Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?
Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.
Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.
Citeste-l.
(nota b.m.r. : despre cartea asta am scris si eu aici)
***
Octavian Paler – Viaţa pe un peron
aleasa de Dreamingjewel
Sunt cărţi peste care ai norocul să nimereşti exact la momentul potrivit, iar „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regăsit în eroul principal, “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Un om atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine niciun lucru pe care îl începe – fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale – şi a cărui capacitate de a despica firul în multipli de şaisprezece îl face incapabil să acţioneze într-un sens sau altul. M-am regăsit în nesfârşitele lui frici: frica de a nu acţiona greşit, frica de a nu fi aşteptat prea mult, frica de a nu se dovedi laş în faţa fricii.
Farmecul cărţii este că, la fel ca viaţa, subminează fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai răspunsuri şi certitudini, dacă porneşti la luptă trebuie să o faci fără ele. Toate revelaţiile pot fi paşi spre înţelepţire sau pretexte pentru resemnare.
E o carte foarte personală, izvorâtă din frământări reale. Citind-o, simţi că nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus în toată vulnerabilitatea sa. Să descopăr, în momentul în care, ca adult, sunt acut conştientă de propriile mele limitări şi defecte, că şi ceilalţi oameni sunt imperfecţi şi măcinaţi de îndoieli, că ezită, că se tem să nu eşueze, mi se pare cumva încurajator: asta înseamnă că nu sunt slabă sau ratată, ci sunt doar un om ca mulţi alţii. Şi, dacă ei, confruntându-se cu propriile lor îndoieli, au totuşi curajul de a încerca şi, unii, norocul de a reuşi, atunci acest lucru este posibil şi pentru mine.
***
Radu Tudoran – Fiul Risipitor
aleasa de capricornk13
A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever – sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:) M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre “cel mai”, ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: “Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia. Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.
(capricornk13 a facut pe blogul ei si un sondaj de opinie despre cel mai bun roman romanesc)
***
Ion Creanga – Amintiri din copilarie
aleasa de Adinab
— Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor!
***
Gramatica Academiei
aleasa de Diacritica
Gramatica Academiei e aşa, cam ca o femeie.
E multă, zdravănă şi rotundă la cotoare.
Şi e două (Cuvântul şi Enunţul), ca orice femeie adevărată: curvă în pat (că ce-i enunţul, de nu o curvă pe care-o răstălmăceşti după cum îţi pică bine?) şi doamnă în public (că ce-i cuvântul, de nu doamnă căreia nu-i e permis s-apară-n public altfel decât corect aranjată?).
Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau bălaie, iar ea-ţi răspunde-n cei doi peri ai cozii de peşte: e fie aşa, fie invers. Apoi, din senin, din iarbă verde (de obicei taman când îţi vine chefu’ s-o-ntorci pe degete), ridică sprânceana şi-ţi spune verde-n faţă NU. Niciodată noştri cu doi i.
Iar în caz de discuţiune intelectuală la o cafea, te-abureşte de te-ameţeşte, te plimbă printre infixe, afixe, sufixe şi prefixe, până-ţi zdruncină încrederea în putinţele-ţi diverse şi-ncepi să-ţi zici că nu-i de nasul tău. Şi că dna Ştefania Popescu e mult mai abordabilă – poţi chiar s-o iei cu tine-n pat.
Când nu te scoate din minţi, Gramatica Academiei e chiar cool. Genul de femeie cu care poţi să ieşi fără teamă în lume.
***
Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche
aleasa de Poematike
Cea mai bună bucată de proză românească
În cazul meu, răspunsul se livrează by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru că este, de ex., inimitabilă. De câţi scriitori aţi mai auzit că scriu ”în stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru că este, de ex., intraductibilă. Cine s-ar încumeta, fără să cadă în rizibil, să transpună moleşeala levantină, depravarea bucureşteană, melancolia balcanică? Sunt lucruri pentru care nu există echivalenţă în alte limbi (occidentale, cel puţin). Stilul e inclasificabil. Ba emfatic ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante. Combinaţia paracelsică dintre obscenitate şi aristocraţie este secretul valorii mateine. N-am văzut niciodată în ”Crai” decadenţă sau prolixitate, preţiozitate ori gravitate naivă. Aş putea să spun că-I ceva între paseism şi oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept în putrefacţie, dar aş consuma degeaba cuvinte. Eram în serioase şi stufoase discuţii cu mine dacă să mărturisesc despre ”Crai” sau despre cealaltă parte de proză care mă bântuie. [La mine, locul întâi e întotdeauna un yinyang d’ăsta..]. Cealaltă faţă a monstrului fiind ”Nopţi la Serampore” a lui Eliade. Poate altădată
***
Gellu Naum – Zenobia
aleasa de Oceania
Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.
O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.
Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.
„Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele – in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.
Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place, inseamna ca nu imi place indeajuns de mult…
***
Petru Dumitriu – Cronica de familie
aleasa de mine – am scris mai pe larg despre ea aici
Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu. Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret… O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism… care se sfarseste brusc prin ’47-’48. Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala… Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.
- In: Recenzii
- 11 Comments
Valeriu Anania – Amintirile peregrinului apter
Editura Paralela 45, 2000 (16.03 RON la librarie.net)
Edtiura Polirom, 2009 ( 44.95 RON editie cartonata)
(fragment)
Cartea vrea sa ne plimbe prin manastirile oltene si sa ne vorbeasca despre ele impletind planul prezentului cu cel istoric si cu cel supranatural. Naratorul, peregrinul apter, este el insusi un personaj supranatural, dupa cum aflam din prima povestire: un inger care si-a pierdut aripile si, ramas pe pamant (romanesc) ca simplu om, devine calugar auzind ca „calugarii sunt ingeri in trup”, trecand prin veacuri la varsta unei eterne adolescente.
In planul prezentului – prezentul secolului XX, din anii razboiului pana in anii ’70-’80, devenit intre timp trecut recent – avem diverse figuri, de multe ori pitoresti, de calugari si arhierei si nu numai, in care nu rareori putem recunoaste modele reale. In planul trecutului istoric avem, pe langa calugari din vechime, domnitori, doamne si domnite, boieri, turci si alte figuri istorice culese din cronici: intalnim de pilda pe Constantin Brancoveanu sau pe doamna Chiajna si fiicele ei; in planul supranatural intalnim nu numai personaje specifice crestinismului, ci si fapturi fantastice din origine mitologica sau populara.
Toate acestea se intrepatrund in aproape fiecare povestire – dar problema majora a cartii e ca aceste trei planuri nu reusesc sa se imbine, sa se inchege intr-un tot armonios si firesc. Excelentul memorialist isi vadeste calitatile si aici – deci planul „prezent” e cel mai viu si mai reusit – dar din pacate nu este dublat de un la fel de bun creator de fictiune. Uneori autorul parca se saboteaza singur: in Pasarea maiastra, dupa farsa ce o joaca tanarul si ingeniosul frate Sile habotnicului si credulului calugar Talasie, facandu-l sa creada ca e cutremur, sau, in Cele patru domnite, dupa ce ne amuzam de credulitatea celor doi bautori care, iesind din birt, noaptea, dau cu ochii pe neasteptate peste mitropolitul Mirmilion si il cred Dumnezeu – intamplari ce hranesc partea sceptica, rationala, critica a mintii cititorului – cu greu mai putem inghiti evenimentele miraculoase care se intampla in continuare, cateva pagini sau doar cateva randuri mai departe. Mai sunt apoi si scapari si inconsecvente care fac povestea neverosimila, in special cand autorul, identificandu-se cu naratorul sau, ii atribuie elemente din propria biografie. Ingerul apter nu e imun la trecerea timpului, doar ca efectul e mult mai incet, in cele cateva veacuri de la pierderea aripilor ajungand doar de la copilarie la adolescenta. Insa… il gasim adolescent, calugar ucenic aciuiat pe la diverse manastiri, in timpul domnitorilor pamanteni (Doamna Chiajna, Brancoveanu), in schimb copil, crescut de o mama adoptiva, Padureanca, in timpul rascoalei lui Vladimirescu. Sau ne vorbeste, mai pe larg decat in Memorii, de sora sa (reala) nevazatoare, Milica, care invata la o scoala pentru nevazatori unde canta la pian, apoi ne povesteste episodul dramatic cand, in inchisoare, a vrut sa se orbeasca cu mana lui, dar a renuntat dupa ce i-a aparut in vis sora sa, atunci deja moarta; dar plaseaza episodul cu temnita in trecutul pre-modern, in vremea unui domnitor nenumit impotriva caruia ar fi fost acuzat pe nedrept de conspiratie – in timp ce partea ce trebuia sa fie anterioara, cu scoala de nevazatori si pianul, trimite inevitabil in Romania moderna, in secolul XX sau cel putin sfarsitul lui XIX. Motivul antedatarii e evident: cenzura – cartea fiind scrisa in timpul comunismului, in anii 80, chiar daca a fost publicata abia dupa, in ’90, cenzura nelasandu-se satisfacuta, pacalita de astfel de subterfugii.
la Polirom
Cele mai reusite sunt paginile realiste, in care intalnim figuri vii, uneori pitoresti, de calugari, calugarite, arhierei si intamplari din viata monahala. Staretul aspru al unei manastiri ii trage o bataie propriului duhovnic pe care il prinde intorcandu-se la manastire pe trei carari, apoi ii pune patrafirul si ii cere iertare si dezlegare; trezit din betie, victima ii da canon cate 40 de metanii timp de 40 de zile, pe care staretul le executa constiincios, in vazul obstii. Un calugar cu viata si fire aspra (si rigida si morocanoasa) il invita la el pe epsicop, fost amic din tinerete, ca sa se trezeasca caterisit si sos din monahism de catre episcopul indignat de gazduirea saracacioasa, piscat de puricii din asternut si intepat de albine. La manastirea Polovragi, unde staretul Eudoxiu a strans un grup de foarte tineri calugari pe care ii tine la scoala, facand el toata treaba (muls vaca, gatit…) si cerandu-le doar sa invete, domneste o atmosfera tinereasca si scolareasca, propice glumelor si farselor, de care doar rigidul si morocanosul Talasie e indignat. Am pomenit deja mai sus patania care ii are ca eroi pe mitropolitul Mirmilion si soferul sau nenea Biju – zisi „soferul si mitropolitul sau„.
In multe din personajele acestor pagini cititorul Memoriilor recunoaste persoanele reale. Mirmilion este Firmilian, mitropolitul Olteniei, fost profesor, prieten si nas de calugarie al autorului. Bunul si inteleptul staret Eudoxiu de la Polovragi, devotat total ucenicilor sai, probabil cea mai luminoasa figura de monah din carte, este Gherasim Bica, staretul si prietenul autorului, a carui intalnire providentiala il va ajuta sa iasa dintr-o grava criza sufleteasca (dar care, dupa cum stim din Memorii, avea sa treaca el insusi printr-o criza sufleteasca in urma careia va iesi din monahism si se va casatori) ; fratele Sile cel istet si pus pe sotii este fratele Vasile, viitorul calugar si staret Veniamin Nicolae, cel care va ingropa la la Polovragi pachetul fatal primit de autor de la Arghezi. Mirenii de la Polovragi: plutonierul Moaca, mos Papurica, sunt pomeniti in carte cu numele (sau poreclele) lor reale. Apriga, autoritara si inflexibila stareta Evelina Gaitan, a carei darzenie avea sa se ciocneasca de darzenia egala a oltencelor de la manastire Horezu, carora vrea sa le impuna trecerea de la viata de sine la viata de obste (adica un fel de comunism monahal), este matusa maicii Olga Gologan (stareta de la manastirea Bistrita, buna prietena si ocrotitoarea autorului) iar tanara maica Domnica, copil gasit care nu-si cunoaste parintii, crescuta la (si pentru) manastire, fara sa fi cunoscut vreodata si fara sansa de a mai cunoaste afectiunea unei familii, aminteste de maica Artemia, iubirea imposibila a autorului.
Unele povestiri sunt strabatute de o senzualitate surprinzatoare din partea unui batran calugar, viitor arhiepiscop/mitropolit si candidat la scaunul patriarhal, considerat de catre unii liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii: in Portretul, niste tineri calugari ucenici, cantareti la strana, sorb din priviri pe pacatoasa Magdalena proaspat zugravita in fresca bisericii, privirile lor avide o dezbraca facandu-i haina din ce in ce mai transparenta, pana in finalul cantarii ea ramane goala iar culoarea galbena a hainei absorbite se imprima in ochii calugarasilor; apoi fantasma Magdalenei goale se strecoara in noaptea aia in manastire, furisandu-se de la o chilie la alta in vizite nocture pe la tinerii novici. Dar cand in cele din urma o gaseste in chilia si in patul sau, naratorul nu i se alatura in asternut ci isi aminteste ca i-a fost candva inger pazitor si ii tine un lung discurs. In care ii spune printre altele ca „toate pacatele tale erau tot atat de frumoase ca si trupul tau”… O alta povestire, Hrisant si nelinistea trupului sau, despre ispravile erotice (inclusiv postume) ale grecului Hrisant, bogatul si extrem de afemeiatul staret al manastirii Hurez, aproape ca ar fi putut figura in antologia „Povesti erotice romanesti„ – ba mai are si ceva necrofilie si incest pe deasupra. In Cele patru domnite, naratorul apter se simte infiorat erotic cand este imbratisat frateste si sarutat pe obraz de o fetita de 11 ani ! Fetita, Voichita, era o copila din flori de neam domnesc, ignorata de parintii ei reali, lipsita de caldura unei familii si dornica de afectiune.
Nu se ridica la nivelul Memoriilor, nu este un must read, totusi ar putea fi interesanta (pe alocuri) pentru cineva care, cucerit de Memorii, doreste sa citeasca inca un Valeriu Anania – dar poate fi si dezamagitoare (pe alocuri).
Florina Ilis – Cruciada copiilor
Posted on: 16 mai 2010
- In: Recenzii
- 4 Comments
Florina Ilis, Cruciada copiilor, Editura Cartea Romaneasca, 2005 (fragment)
Cu siguranta, unul dintre punctele de atractie ale literaturii romane tinere e chiar faptul ca descrie lumea noastra de azi vazuta prin ochii generatiei noastre, de azi – cartea de care vorbesc e un exemplu. Am impresia ca si-a si propus sa fie o fresca a Romaniei contemporane, sa fie „romanul tranzitiei” – de aici abundenta de personaje specifice, create sau scoase la suprafata de tranzitia noastra: copiii strazii, tiganca vrajitoare, baronul interlop, jurnalistul in cautare de senzatinal, vedeta tv, politicianul duplicitar, adolescenta bolnava de sida, calugarul vizionar, profesorul de teologie, informaticianul. La care se adauga alte personaje la fel de valabile si ieri si azi: femei maritate cu varii neimpliniri si vise bovarice, profa severa, profa simpatica, proful de sport macho, politistul, seful de gara, badea de la tara… si multi multi copii. Pentru ca, pe langa descrierea unei lumi, a unei perioade, cartea incearca si descrierea unei varste: copilaria, varsta inocentei care insa nu exclude agresivitatea, chiar violenta.
Ce se intampla: sub conducerea lui Calman, un copil al strazii cu vocatie de lider, copiii pun stapanire pe un tren de vacanta, care trebuia sa ii duca in tabara la mare, inchizandu-si profesorii in compartimente si silindu-i pe mecanici sa le faca pe voie – iar lumea adulta e luata total prin surprindere de situatie, de unde deruta autoritatilor, disperarea parintilor si agitatia presei avida de senzational, astfel ca ceea ce pentru copii e mai mult o joaca antreneaza serioase consecinte in lumea adulta, cfr-ul, politia, guvernul agitandu-se sa faca fata situatiei.
Cartea abunda in detalii menite sa o fixeze in prezent, in actualitate: un pusti e pasionat (pana la identificare) de Harry Potter, altii (gemenii) asculta Eminem, altul surprinde imagini din „batalia” de la final cu o camera digitala; apare si un informatician care va face un site al evenimentului – e chiar o bucata de cod HTML in text! etc. etc. Paradoxal, chiar detaliile astea o fac sa dateze, te fac sa simti ca e vorba de un trecut foarte recent dar nu de prezent: astazi pustii ar fi ascultat Eminem la iPod sau alt MP3 player, nu de pe caseta la walkman, ar fi filmat bataia cu mobilul iar informaticianul ar fi facut probabil un blog, nu un simplu site clasic (sau poate ar fi folosit twitter)… si cand te gandesti, cartea a aparut abia in 2005… ce repede evolueaza tehnologia…
Cum spuneam, exista foarte multe personaje; atentia autoarei se muta mereu, ciclic, de la unul la altul: fiecare are parte de un paragraf, apoi iese din scena sau mai bine zis camera se muta pe urmatorul; va mai reveni la el abia dupa multe pagini, si tot in trecere. Partea proasta e ca in felul asta nu exista personaje principale, toate sunt schitate destul de sumar, niciunul nu are ocazia sa evolueze, sa ne retina atentia, sa ne pese de el. Apoi nu prea exista dialoguri, totul, inclusiv interactiunile si gandurile personajelor, este relaltat la persoana a III-a, de aceeasi voce naratoriala impersonala si omniscienta, pe un ton egal, neutru, cu fraze lungi, poate cam prea formal, elevat, oficial, uneori de-a dreptul inadecvat cand e vorba de pilda de un „aurolac” traind prin canale:
Pe peronul dintre liniile doi şi trei, mintea încă fragedă a lui Calman găsi o modalitate eficientă de a face faţă frumuseţii întruchipate într-un zâmbet de fetiţă, un iepuraş cu urechile roz şi un căţelandru, ceea ce, în esenţă, constituia pentru el însăşi măsura frumuseţii întrevăzute până la cei doisprezece ani ai lui, acea modalitate de contracarare a frumuseţii realizându-se prin concentrarea tuturor gândurilor lui pe alegerile apropiate de şefie de la canalul Ministerului Transporturilor, Le promisese băieţilor ceva mai bun decât aurolacul,
Virgula aceea inainte de „L” mare nu este greseala de tipar: cartea se mandreste cu faptul ca nu contine nici un punct; cand citisem asta la luciat ma minunam cum poate fi asa ceva posibil – dar este foarte simplu: pur si simplu unde trebuie punct, autoarea pune virgula, ca in exemplul de mai sus. Alta particularitate ar fi ca legatura intre doua paragrafe succesive e facuta de un element comun intre ultima fraza din primul si prima din al doilea:
mai bine să aştepte un personal! pe personal controlorii au mai multă îngăduinţă cu cerşetorii şi, la urma urmei, nu se grăbea nicăieri, iar între timp ar mai putea să golească câteva buzunare prin gară sau să şmanglească câte o geantă, vara oamenii îmbrăcându-se mai sumar nu prea au buzunare în dotare, în schimb, vara e cea mai bună perioadă a furtului de telefoane mobile.
Sunetul delicat al telefonului celular samsung, ultimul tip, se auzi din buzunarul de la pantalonii crem, bine călcaţi ai lui Alexandru Aldeman, tocmai voia să urce în rapid, în vagonul cinci, când, Alo! Da! Eu sunt!
Postul asta, ca si cel de dinaintea lui, a fost scris in buna parte anul trecut; cartea fiind imprumutata, n-o mai am la indemana ca sa imi verific impresiile, asa ca in loc de concluzie va sfatuiesc ca, daca sunteti curiosi, sa cititi inceputul romanului pe site-ul editurii sau aici, unde e ceva mai mult, si va veti da seama mult mai bine asa daca are sau nu sanse sa va placa.
Petru Dumitriu – Cronica de familie
Posted on: 8 martie 2010
- In: Recenzii
- 15 Comments
vol. I
Gasisem candva demult, in secolul trecut, un vechi almanah sau antologie de texte din anii 50; si acolo, printre comnisti ilegalisti, muncitori fruntasi in productie, tarani saraci, chiaburi si alte personaje [stereo]tip ale realismului socialist, am avut surpriza sa gasesc jobenuri, crinoline, o guvernanta care-si admonesteaza in frantuzeste pupila. Aceasta, Davida, eroina principala a povestirii (omonime), e o adolescenta voluntara, orgolioasa, inflacarata si in iubire si in ura, insotita mereu de rigida mademoiselle Marchand, guvernanta adusa din Franta sa o struneasca si supravegheze. Iluziile ei romantice exaltate sunt zdrobite de contactul cu realitatea, lucru ce va avea urmari dramatice pentru ea si pentru ceilalti – mai multe nu va pot spune fara spoilere majore.
Mi-a placut mult la vremea aceea, pentru farmecul atmosferei si personajele puternice, vii, memorabile, puse in valoare de contrastul cu atmosfera “realist socialista” si personajele conventionale din textele din jur – era nu doar cea mai reusita ci aproape singura bucata de literatura adevarata din cartea aia. Nu stiam atunci ca din acea povestire a rasarit un roman (al carei prim capitol este) si din personajele ei un bogat, chiar stufos arbore genealogic, o numeroasa descendenta ale carei traiectorii romanul le va urmari pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in „obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului. Astfel marirea si decaderea unei familii boieresti e urmarita pe mai multe generatii, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii Davidei si ai fratilor ei.
I s-a reprosat autorului ca, punandu-si talentul in slujba regimului comunist, a zugravit „clasa exploatatoare” exclusiv in nuante intunecate. E si nu e asa. Cartea e, categoric, tributara timpului si contextului ei si multe pagini sunt azi nedigerabile prin tezismul lor – in special cele despre miscarile taranesti – dar mult mai multe sunt cele care rezista timpului. Si, coincidenta, in general cele care nu mai rezista istoric nu rezista nici estetic. De fapt Petru Dumitriu a jucat un joc dublu. Favorurile regimului i-au asigurat o ascensiune rapida, intr-o vreme cand scena literara era saraca, multi dintre scriitorii consacrati aveau interdictie de publicare sau nu voiau sau nu puteau sa se muleze pe exigentele partidului. Insa, spre deosebire de Labis de exemplu, Petru Dumitriu nu a fost un comunist convins ci un mercenar. Afinitatile lui launtrice inclinau spre clasa de care il legau originea si educatia(*) dar asta nu l-a impiedicat ca, la fel de cinic si ambitios ca unele din personajele sale, sa isi ofere serviciile noului regim.
Asadar, zugraveste decadenta, coruptia, viciile [burghezo-]mosierimii. Totusi, ceea ce rezulta nu este (cum s-a spus) un bestiar, o galerie de monstri. Omul poate avea doua feluri de defecte: cele in defavoarea sa (timiditatea, stangacia, lipsa de vlaga, credulitatea, prostia, uratenia) si cele in defavoarea celorlati (egoismul, lipsa de scrupule, insensibilitatea, ipocrizia, viclenia, rautatea, cruzimea) – unele dintre acestea ultimele putandu-i aduce celui in cauza chiar avantaje. Ultimele pot starni aversiunea sau chiar ura, primele mila sau dispretul. Defectele majore ale personajelor lui Petru Dumitriu sunt cel mai adesea din a doua categorie; ele ii ajuta sa isi urmareasca scopurile. Sunt odiosi dar nu grotesti. Exceptii sunt totusi cei cativa aristocrati relativ buni (dar relativ slabi), ca Serban Romano si Alexandra Lascari, cu care ati facut cunostinta in teaser.
Tipul uman cel mai prezent in roman e ambitiosul, pe care il intalnim in mai multe timpuri si in mai multe variante, masculine si feminine. Autorul le urmareste traiectoria: geneza ambitiei, ascensiunea, succesele si esecurile.
Bonifaciu Cozianu era, in prima parte a vietii, un hedonist indolent, blazat, vadind interes doar pentru femei, nicidecum pentru treburile publice. Cotitura se produce cand, scos din existenta lui comoda si trimis pe front in razboiul de independenta, vazand cum statul dispune de viata lui, decide ca vrea sa fie intre cei ce conduc, nu intre cei ce se supun. Asadar intra in politica, urca treapta cu treapta, calcand fara ezitare pe ceilalti cand ii e necesar – pe sotia luata din interes, pe inofensivul, tacutul ei admirator platonic, pe ziaristul impertinent doborat in duel, pe taranii reprimati dur – ca in final, ajuns in varf, victoria sa-i para searbada, amestacata cu umilinta condescendentei ultimului stapan, regele.
- vol. II
Pe Dimitrie Cozianu il intalnim intai ca adolescentul Dim, plin de inchipuiri romantice, tulburat de ispite erotice si de descoperiri socante privind trecutul si prezentul propriei familii; apoi ca tanarul care sacrifica o promitatoare cariera politica incipienta, impreuna cu toate relatiile sociale si de familie, pentru o casatorie din dragoste. Dar dragostea aceea furtunoasa ii consuma curand toate resursele financiare si sufletesti, lasandu-l dezamagit, cinic, calculat, decis sa faca cariera politica, recuperand timpul pierdut.
Ambitia Elvirei Vorvoreanu ia alta cale, singura posibila pentru o femeie a acelor vremi (pe cand Margaret Thatcher abia se nascuse ). Armele ei sunt frumusetea si senzualitatea, ambele iesite din comun, indrazneala combinata cu abilitatea; isi alege si dozeaza provocarile ca sa faca lumea sa vorbeasca despre ea, fara sa se ajunga totusi la un scandal care ar exclude-o din inalta societate; urca si ea treapta cu treapta, dar la ea fiecare treapta e un barbat, cea din varf fiind regele, afemeiatul Carol al II-lea; asadar tinteste mai sus decat barbatii familiei, care in acele vremi nu puteau aspira la mai mult decat rangul de prim-ministru.
Ambitia mamei ei, Elena Vorvoreanu, fusese una mai obisnuita: nu puterea ci averea – pentru care e in stare sa faca orice, lupta cu o energie neobosita si cu o lipsa de scrupule crescanda, iar in situatii limita, pe fundalul rascoalei din 1907, se vadeste capabila de lucruri de care nu s-ar fi crezut in stare…
Ambitia tanarului Serban Romano e de alta natura: filosofia, cunoasterea, adevarul. Pleaca in Germania sa studieze filosofia (asemeni autorului), vedem crampeie din viata universitara germana, inclusiv traditionalele dueluri, insa patria filosofiei incepea deja sa se transforme in patria nazismului si, deziluzionat, tot mai convins ca „nu se mai poate nimic in filosofie”, ca nu exista adevar, certitudini, nimic solid, dincolo de placerile senzoriale imediate, tanarul inteligent, serios si studios se metamorfozeaza in hedonistul, dandy-ul pe care il vedem in teaser.
O ambitie de aceeasi factura are si sculptorul Pius Dabija, care vrea sa calce pe urmele lui Michelangelo. Nu stiu in ce masura e vorba de un alter ego al lui Petru Dumitriu; un indiciu ar fi initialele numelui (asta n-am descoperit-o eu, zicea in postfata); ca infatisare, mic de statura, cu ceva “bestial”, teluric, e exact opusul autorului (inalt, elegant, dandy); insa il reprezinta cel putin in ce priveste crezul estetic (inlocuind Michelangelo cu Balzac) si in ce priveste disponibilitatea de a colabora cu noul regim, fara sa fie comunist, doar pentru posibilitatea desfasurarii talentului sau. Asa ca, spre oroarea alor sai, accepta comanda unei uriase statui a lui Stalin. O idee originala, indrazneata mi s-a parut prietenul lui Pius, Rafael, homosexualul comunist – si inca ilegalist ! Tare ma mir cum a trecut de cenzura.
- vol. III
Nu toti sunt animati de ambitie. Alexandra Lascari traieste linistita in lumea ei fara griji, cu mondenitati, partide de tenis, o relatie discreta de lunga durata acceptata tacit de sotul ei, care uzeaza si el de aceeasi libertate in relatiile conjugale. Asta pana cand viata ii este bulversata de instaurarea comunismului si incepe o existenta cu totul diferita – vezi fragmentul al doilea din teaser, poate singura descriere a unei cozi intr-o carte publicata sub comunism. Descrierea cozii si alegerea de infatisa viata burghezo-mosierimii in mizerie focalizand tocmai pe blanda Alexandra, care nu facuse rau nimanui (iar nu pe vreunul din numeroasele personaje dubioase sau chiar odioase din familia ei) prezinta noua oranduire intr-o lumina nu tocmai favorabila, lasand sa se stravada rezerva interioara a autorului.
Acestia sunt doar cativa din descendentii neamului Cozianu, doar cateva din numeroasele personaje care se perinda prin cele peste 1500 de pagini de roman… o intreaga lume…
–––––––––––––––––
* „Tatăl său, Petre Dumitriu, căpitan (colonel după alte surse), era român, în timp ce mama, Maria-Theresia (născută von Debretzy), făcea parte din mica nobilime secuiască, dar vorbea, atât cu soţul ei, cât şi cu fiul, mai mult în franţuzeşte şi, de aceea, franceza i-a fost scriitorului, din copilărie, o a doua limbă” (Wikipedia)
Constantin Fantana – Sentinta
Posted on: 24 ianuarie 2010
- In: Recenzii
- 13 Comments
Constantin Fantana, Sentinta, Editura Fundatia Academia Civica, 2002
Tare mi-a placut cartea asta la prima lectura (in ciuda unor evidente defecte – voi vorbi si despre ele). N-as putea spune insa exact de ce. Poate pentru ca am empatizat f. tare cu eroul ei, Felix, un adolescent cuminte si studios, sensibil si visator, naiv si idealist – pe cat de inteligent, pe-atat de naiv si pe cat de precoce pe-atat de copil – si prin toate acestea, foarte dezarmat si vulnerabil. Abia iesit dintr-un liceu militar a carui disciplina severa si atmosfera cazona nu se potriveau deloc firii sale sensibile, se trezeste in mijlocul unei societati care, desi tot mai ingrijorata de schimbarile sociale (sunt anii 48-49 ai tranzitiei spre comunism) nu abandoneaza speranta (alimentata de posturile de radio straine) si pe cat posibil nici vechiul fel de viata. Pe acest fundal isi traieste Felix adolescenta si isi face educatia sentimentala, traieste prima dragoste, pentru chiriasa lor, frumoasa Nicole, cu 5-6 ani mai mare, deja maritata.
Dar, suflet pur si idealist, gandeste in termenii: „dragostea mea pentru Nicole pretuia mai mult decat viata dar nu mai mult decat onoarea” – si astfel ajunge in situatia ca atat Nicole cat si sotul ei incearca sa-l foloseasca, el pentru supravegherea ei, ea ca alibi pentru o mica aventura. Nu mai stiu sigur dar parca Dostoievski zicea (parca apropo de Don Quijote) ca nu poti crea un personaj pozitiv viu si credibil fara sa il faci putin ridicol. Insa ispita e mereu prezenta, el locuind sub acelasi acoperis cu Nicole si urmand-o peste tot ca un paj, mai ales ca puritatea si idealismul nu ii retin totusi privirea sa se bucure pe furis, cand apare ocazia… (Asta e, dupa mine, una din reusitele cartii: se mentine in limitele decentei, fara sex propriu-zis, totusi se creeaza o tensiune erotica mai puternica decat in multe romane contemporane cu continut explicit sexual.) Pe deasupra mai apare in scena si Magda, femeie de 30 de ani, jucatoare, aventuriera, foarte libera in moravuri, cu care ati facut cunostinta in teaser.
In fundal, evenimentele se precipita, comunistii castiga teren, cei din jurul lui sunt tot mai ingrijorati; el inregistreaza destul de absent ce se intampla in jur, absorbit de viata sa interioara; comunismul ii repugna dar nu isi face griji, e convins ca vin americanii si totul va fi bine; il framanta nu tradarea aliatilor ci a lui Nicole care flirteaza cu un elegant si irezistibil bucurestean, folosindu-l pe el ca paravan.
Dar toate astea au un sfarsit brusc: Felix e arestat de securitate si ajunge la inchisoare. Nu e spolier, acolo il gasim in primele pagini, depanandu-si amintirile. Incepe pentru el o existenta noua si total diferita, intr-un alt univers, ostil, in care el e un „bandit”, un „criminal”, un „dusman al poporului”. Cum anume l-au torturat nu ni se spune – doar:
Nu stiu cum am rezistat. Cat eram in celula, „lingandu-mi” ranile, ma cuprindea o slabiciune si-mi ziceam ca daca ma mai scot o data la interogatoriu (de fapt nu era interogatoriu, fiindca eu ma incapatanam sa nu mai rostesc nici un cuvant, ca si cum as fi fost mut, iar ei se straduiau sa ma faca sa vorbesc, insa fara succes, ceea ce ii scotea din minti) n-o sa mai rezist. Cand auzeam pasii gardianului apropiindu-se de celula mea si cheile zanganind, ma apuca un tremur nervos, asa cum tremura un caine batut indelung.
Culmea absurdului (specific acelui sistem) e ca securistii incercau, in acest mod, sa scoata de la el lucruri pe care el chiar nu le stia, in schimb ei le cam stiau: discutiile politice „dusmanoase” care se purtau in mediul lui, carora el, neinteresat de politica, nu le daduse atentie, treceau pe langa el ca un zgomot de fond – din conversatiile din jur, adolescentul le retinea mai degraba pe cele cu tenta sexuala, de pilda despre viata amoroasa a Magdei; in schimb, securitatea avea un informator in cercul lor, probabil chiar acea Magda, prin care era la curent cu ce se discuta.
Imaginea e din documentarul ceh Rene, despre un alt adolescent dupa gratii, detinut de drept comun insa.
Procesul e o simpla formalitate – sentinta fiind deja stabilita. Urmeaza inchisoarea. Universul i se restrange acum la o celula. Singura schimbare de decor e drumul pana la closetul din curte, zilnic la aceeasi ora, insotit de gardian. In rest, de la fereastra celulei, mare si cu gratii solide, pe pervazul careia isi face veacul, ca in imaginea de mai sus, vede un petec de cer, un petec de iarba in curtea inchisorii, comunica prin semne cu o detinuta politica si doar prin priviri cu o frumoasa tigancusa, detinuta de drept comun. In fosta chilie calugareasca – inchisoarea fiind fosta manastire – ajuns un fel de sihastru fara voie, petrecandu-si zilele in izolare (singur in celula), ajunare (hrana fiind nu numai putina, saraca, ci uneori si gretoasa ca aspect; in primele saptamani refuza arpacasul, o „fiertura baloasa”, pana cand foamea si sfatul unui gardian mai omenos il fac sa-si invinga repulsia) si curatie – caci, desi mereu cu Nicole in minte, slabit, chinuit, infometat, „trupul asta, numai piele si oase, nu mai vrea nimic (sau nu mai poate nimic)”, cauta reazem sufletesc in credinta. Incearca sa isi umple lungile ceasuri goale (ca sa tina departe nu numai plictiseala ci si regretele dupa viata lui netraita) cu amintirea Nicolei, cu poezie si… matematica (rezolvand de pilda sisteme de 4 ecuatii in minte!)
Cele rele acum. Desi cartea are doar ~150 de pagini, destule pasaje ar putea lipsi. Cred ca ar fi avut mult de castigat dintr-o redactare ca lumea – de fapt, impresia mea e ca nu a existat redactor care sa se ocupe de ea. Unele pasaje sunt inutile in economia cartii: rant-uri anticomuniste si alte digresiuni, religioase de pilda, poezii intregi – una de Verlaine, alta de Magda Isanos – daca traia azi, probabil ar fi avut blog livresc si posta pds-uri. Acestea apar mai frecvent spre final, cand personajul, claustrat intre peretii celulei, ramane singur cu gandurile sale. Si exista cateva pasaje nereusite, neverosimile, jenante; din pacate unul dintre ele e chiar in primele pagini, in care, intr-un asa zis cuvant inainte, personajul Nicole ne vorbeste despre viata ei, inclusiv sexuala – se vede ca autorul nu s-a priceput sa „intre in pielea” unei femei. Greseala fatala – mai ales pentru un scriitor debutant – un inceput ratat poate face cititorul sa lase cartea din mana – ceea ce in cazul de fata e pacat, zic eu. Din fericire, din momentul in care naratorul devine Felix, lucrurile se schimba, aici autorul intra perfect in pielea personajului – poate pentru ca adolescent a fost dar femeie nu – creand un personaj viu, credibil, cu toata prospetimea, candoarea, idealismul si exaltarea varstei. Tot la cele rele, unele personaje secundare sunt prea schematice, teziste: boierul cel bun, care imparte grane taranilor in foametea din ’46, securistii cei rai, cu replici si gesturi brutale tipice – dar nu si temnicierii, intre care unii vadesc uneori surprinzatoare strafulgerari de umanitate.
Cu toate astea, cum ziceam, mi-a placut. Poate sa fi contat si faptul ca povestea e partial adevarata: „o sensibilă autobiografie de adolescent disimulată într-un roman” zice Romulus Rusan pe coperta a 4-a (nu stiu de ce nu foloseste termenul „autofictiune„); din cate aflam tot pe coperta a 4-a, autorul a facut el insusi cunostinta cu sistemul concentrationar comunist la 18 ani. Avea sa iasa 6 ani mai tarziu – la 24 deci. Dupa eliberare, s-a inscris la facultatea de matematica-fizica dar a fost exmatriculat in anul urmator; apoi timp de 10 ani a lucrat ca simplu muncitor, construind socialismul pe santierele patriei si astfel „reabilitat” i s-a permis sa termine facultatea – pe la 40 de ani – dupa care a lucrat ca seismolog, izolat pe un varf de munte, departe de lumea dezlantuita. Cu cartea asta a debutat la peste 70 de ani, iar dupa 3 ani a murit. So it goes.
bughi mambo rag 
Comentarii recente