bughi mambo rag

Craciun fericit si un An Nou 2018 asa cum va doriti !

Daca aveti prin casa forme de biscuiti de Craciun, le puteti da o utilizare inedita.

Felicitarile de Craciun:


Pentru felicitari, pe langa formele de fursecuri de Craciun, e nevoie de cartoane divers colorate (se gasesc la papetarii, format A4), panglici colorate de la cadouri, stelute-stickere, bling-uri  colorate si sclipicioase pe o parte, lipicioase pe cealalta (tot de la papetarie) si desigur creion, foarfeca  si eventual lipici, dar merge si fara, lipind elementele pe fundal cu blinguri la colturi.

Această prezentare necesită JavaScript.


Decorurile de geam:


Se pulverizeaza cu sprayul de zapada de la distanta, apoi se desprinde foaia.

Pentru decorarea ferestrei, aveti nevoie, pe langa formele de biscuiti, de un spray de zapada artificiala, o foaie, creion, foarfeca, banda scotch si o carpa pt sters geamul.


Această prezentare necesită JavaScript.

Alte decoruri de Craciun, facute mai demult:

Cum faci o coronita decorativa de Craciun din crengi de brad

Cum faci un om de zapada din sosete


Che Guevara is maybe one of the most interesting personalities of the 20th century. He is a tragic figure, who wanted to make the world a better place and made it worse, who did many wrong, even evil things, with the best intentions, firmly convinced, until his last moment, that he is the good guy and fights the good fight. He becomes even more interesting at a closer look; one may discover unexpected aspects.


1. “Che” meant “Hey, you!” in Argentina – and “Argentine” outside it

Although his name is linked to the history of Cuba, Che Guevara, born Ernesto Guevara de la Serna, was an Argentine. “Che” is an Argentinian interjection meaning something like “Hey, you!” or “Yo!” or “Bro!” or “Buddy” that Argentines use a lot – so much so that Hispanics from other countries called them all “Che”.  That’s why the young future Che, then only Ernesto Guevara, referred somewhere in his “Motorcycle Diaries” to his motorcycle companion and himself as “Little Che and Big Che (Alberto and I)”: they were called so by the local Chileans.

So when his Cubans friends nicknamed him “Che”,  they actually called him “Argentine”, only shortly. Che liked it – it was less derogatory than his former Argentinian nicknames, “Chancho” (“Pig”) and “El Loco Guevara”(“The Mad Guevara”) –  and adopted it as nom de guerre, signing so not only his letters, but also later the Cuban banknotes, as National Bank president. But after Che Guevara made his nickname renowned worldwide, the custom of calling all Argentines “Che” declined. Now Hispanics call Che Guevara “El Che” (“the Che”).



2. Odd Jobs: from Toilet Cleaning to Selling Christ Images

Che Guevara was a doctor, but he practiced his profession very little and admitted to know very little about it. Most of the time he sustained himself by doing all kinds of odd jobs. In Argentina, as medical student, he did research in the laboratory of an allergy clinic, but he also prepared insecticide in his family’s garage (until he got ill from it) and sold shoes door to door (but many shoes were without pair, so after he sold the paired ones and the resembling ones, he himself wore some of the totally mismatched ones). He embarked as male nurse on a ship that sailed to Trinidad and Brazil (he said he operated a sailor with a knife). He loaded furniture in Chile and unloaded barrels of tar in Guatemala. In Chile he had also his most unpleasant job: cleaning toilet on a ship (he embarked clandestinely onboard, hiding in that toilet – so the captain made him pay this way for his travel). In Panama, he published two travel articles in newspapers, about Amazon (“A View from the Banks of the Giant of Rivers”) and about “Machu-Picchu: Stone Enigma of the Americas” and he also gave a lecture on allergies. In Guatemala, he sold images of the allegedly miraculous black Christ of Esquipulas  (making up himself more stories about supposed miracles). In Mexico, he was a photographer, first on his own, itinerant photographer in parks and plazas, then for a press agency, photographing sport events at Pan American Games. Finally he found a job as doctor and researcher at a Mexican hospital – but not long after, he left it to go to Cuba with Fidel Castro and, as his biographer Jon Lee Anderson said, “In war, [Che] finally found his true métier.”


3. From Don Juan to Don Quixote



Che Guevara and his first wife Hilda

Young Ernesto Guevara wasn’t interested in politics, but in books, travel and women. In all these, but particularly in women, he looked for novelty and diversity: he had Whites, Blacks, Indians and mestizas, rich and poor, young and older, beautiful and even ugly… His first woman (at 14 or 15) was a black maid , his first great love and fiancée, Chichina,  was a 16 years old beauty from a rich upper class family, his first wife, Hilda, was a Peruvian mestiza, older than him and quite plain, but smart and well read. And beside these main characters of his love life, there were many others in episodic roles.

Just an example. He had a prudish aunt, Beatriz, that always locked her young maid in her room at night, but that didn’t stop young Ernesto to add one more conquest. Once, when dining with his aunt and his younger cousin, he left for a moment, went to the kitchen, had a quickie with the maid on the kitchen table  then went back to the dining room, eating like nothing happened. His aunt had no idea what happened behind her back, but the cousin saw enough through the open door…

But all this changed in the revolution, when Che became a “new man” and met Aleida, a young secret courier for the rebels who became his second wife and his “only one in the world”, as he liked to say, with a verse from the Turkish poet Nazim Hickmet. Now the women chased him and he made great efforts to resist temptations and keep them at a distance. And it wasn’t easy – the aura of revolutionary hero added to his natural handsomeness and charisma made him a magnet to women.

But not only women fell under Che’s charm. He made a most unexpected conquest: a Soviet male high official, Nikolai Metutsov, Andropov’s deputy. In a talk late in the night, when Che used all his power of persuasion and charisma to convince him that he was not a Maoist deviationist, Metutsov, an older, jowly man with big ears, fell in love with Che (although homosexuality was a crime in both their countries), lost all his official pose and melted in a risky confession about how much he liked him, especially his looks!


Che Guevara and his second wife Aleida, after their wedding


4. Wannabe Poet

Che Guevara had a great passion for poetry, especially for that of Pablo Neruda, and throughout his adult life he tried to write poems, but he was always unsatisfied with the result. In his early twenties, he wrote awkward, pretentious verses like “Inconclusive tombstone of abstract garden”.  Then he became communist and his verses too received an intensely red color that once made him arrested by the police, but the police commander let the young and apparently inoffensive poet free after advising him to write about roses …

Of course he didn’t take the advice. He wrote a poem about a dead patient, “poor old Maria”, victim of asthma and poverty, promising her vengeance and that “your grandchildren will all live to see the dawn” and another about Fidel Castro, naming him “ardent prophet of the dawn”.

Even In his last days in the fatal expedition in Bolivia, he wrote a love poem for his wife Aleida,  who he left behind in Cuba with their children – a poem found among his papers after his death, in which, after images evoking their love and their children and the pain of separation, he ends up by saying: “This I give (convinced and happy) to the Revolution.”


5. Close to Die in His First Battle – Shot in the Neck

The Cuban revolution started with an almost complete disaster: the guerilla troop was discovered and attacked by the Cuban army and air force soon after arrival, before reaching the mountains, in Alegria de Pío, near a sugar cane field, so that out of the 82 men that came on boat, only about a dozen survived, dispersed and demoralized. All seemed lost.

Che Guevara was then the troop’s doctor (he just treated for blisters a fighter who would die that day), but, in his baptism of fire, he made a choice relevant for his nature and decisive for his future: he abandoned his medical kit to take a pack of ammunition left by another fighter.

But in the next moments he wouldn’t prove himself such a fierce, unstoppable warrior. After a bullet hit him in the neck, he lay on the ground, convinced he was going to die. Comrades passed by him, seeking refuge in the nearby cane field; he lay there, waiting for his death, thinking of a story by Jack London, about a man who, after losing any chance of survival, waits for his death in the snow, in the arctic cold.

Fortunately for him, one of their captains, Juan Almeida, saw him and ordered him to go on. Che tried to follow the order and, surprised, he discovered he could move in spite of the pain, dragging himself to the cane field, to his comrades. The neck wound wasn’t fatal in fact, the bullet didn’t hit anything vital. But without that order from Almeida, Che would have laid there until the army found him – and Cuban history would be different…


6. Che Guevara Disguised as a Bald Old Man


Che Guevara’s fake passport

When Che left Cuba to fight in Congo and Bolivia, he had to travel incognito by plane through hostile countries. For Africa, it was enough to shave his beard and moustache and shorten his hair – reverting to his youth look before becoming Che – and to put on a suit, a tie, a hat and thick glasses. But in Latin America his figure was very well known, so he needed a total change. A physiognomy specialist from Cuban intelligence had to transform him in an unattractive, unremarkable businessman in his mid-fifties. He made him bald, removing all the hairs on top of his head one by one, and whitened his surviving hair at the temples. Thick glasses, false teeth and paddings around the body to make him fatter completed the change.


Now they had to test if Che was really unrecognizable. Fidel Castro “introduced” him to some Cuban ministers (his former colleagues) as a foreign visitor and nobody recognized him. He was also “introduced” as a foreign visitor to his future soldiers prepared for Bolivia, many of whom fought in Cuba under his command, and they also didn’t recognize him until he started to curse them using his favorite expressions. The final test was his last meeting, in disguise, with his own children. They treated him like a stranger, having no idea that they see their father and for the last time. When he cuddled his 5 years old daughter Aleidita, she went to her mother and whispered to her: “I believe that this man is in love with me.


7. Che Guevara Suffered from Debilitating Asthma Attacks

Che suffered from severe asthma from early childhood – he had his first crisis at the age of 2. Due to his illness, he started school only when he was 9, until then being educated at home by his mother. He was even rejected at Argentina’s military draft, due to “diminished physical abilities” caused by asthma!

He arrived in Cuba sick and without asthma medicine and soon a severe asthma attack incapacitated him completely: he could barely walk, let alone fight. Another guerilla had to help him walk, carrying his pack and cursing him: “You Argentine son of a bitch! You’ll walk or I’ll hit you with my rifle butt.”  After that, the clandestine urban network that sustained them took care to provide him constantly with medicine, without which he wouldn’t have become the famous guerilla.


Che Guevara in Bolivia

But in Bolivia the guerillas were isolated. The native peasants were afraid of the armed foreigners and even the Bolivian communist party disapproved of them. So, after the army discovered their camp and later their buried supplies, including Che’s medicine, what followed for Che was a prolonged illness drastically diminishing his ability to fight or to command. To obtain medicine for Che, the guerilla troop conquered a small town – but the local pharmacy hadn’t anything for asthma. So Che continued to suffer. One time he was so ill that his men had to carry him in a hammock. He lost consciousness; when he regained it, he found that he had soiled his pants (he also suffered from diarrhea). He could not even wash properly because water was also a big problem – so, as he noted in his diary, “my stench extends for a league”.


8. Che Guevara Killed Many People – and a Puppy

There is no consensus about the number of victims executed by Che Guevara. But everybody agrees that he killed.  He mentions in his own diary some executions in the mountains – informers, deserters, even revolutionaries turned robbers and rapists – a few of them ordered or done by him. And in the first months after the victory of the revolution, as commander of the prison-fortress La Cabaña, Che was officially in charge of organizing the summary trials and executions of the enemies of the Revolution: mainly officers, policemen and other officials accused of taking part part in dictator Batista’s repression, but also some informers. The prison’s priest, Javier Arzuaga, said he witnessed 55 executions there, in the first 5 months after the victory of the revolution.

His first victim, executed with his own hand, was a peasant, Eutimio Guerra, their guide in the mountains. The army captured him and promised him lots of money if he killed Fidel Castro. He made the deal, but, back in the camp, he hesitated to do it, even then, one night, he slept next to Fidel under the same blanket.   But after his treason and pact with the army were discovered, Che didn’t hesitate to shoot the traitor in the head.  “I ended the problem giving him a shot with a .32 [-caliber] pistol in the right side of the brain, with exit orifice in the right temporal [lobe].” wrote Che in his diary.

His youngest victim was probably Ariel Lima, a 19 years old boy  who joined revolution at 17. Arrested, he talked to the police, giving valuable information about others. Some say he did it after the policemen threatened his mother, but his sister said he collaborated willingly after they showed him that the movement was infiltrated by communists. As in all cases from La Cabaña, it wasn’t Che who condemned the youth to death – the revolutionary tribunal gave the sentence – but Che presided the appeal, had the power to confirm it or not. Neither the pleading of the prison’s priest, nor the desperate imploration of Ariel’s mother, who threw herself at Che’s feet, could move him to spare the boy’s life.

But of course you want to know why did he kill the poor little puppy? No, the puppy wasn’t a traitor – on the contrary, its fidelity led to its death. It belonged to a young guerrilla fighter named Felix and it followed his master everywhere, so when the revolutionaries went on a mission, the faithful little dog followed them. When it started to bark, Che was worried that the army will discover them, so he ordered Felix to kill it and Felix strangled it with a rope.  Che was fond of puppies – and he also professed love for humanity – but he was ready to kill anybody, man or dog, if he thought that the revolution required it.


9. Che Guevara’s Remains Discovered after 30 years in a Secret Mass Grave

In 1967, after the Bolivian army captured Che, they gave him a taste of his own medicine, executing him without trial. Then, proud of their victory, they exposed his corpse for a day to press and public, in a nearby town, Vallegrande, unwittingly feeding his myth with the Christ-like appearance of his bearded and emaciated corpse. But after that, they made his body disappear – keeping only his hands, as a proof, in formaldehyde. When his brother Roberto came to ask for his body, they said he was incinerated and his ashes scattered. His resting place remained a secret for 30 years.

But in 1995, an American journalist, Jon Lee Anderson, documenting for a book about Che, met a retired Bolivian general, Mario Vargas Salinas, who decades before, then a captain, fought in the anti-guerilla war. He made an unexpected revelation: Che was buried on an airstrip in Vallegrande.

So an international (Bolivian-Cuban-Argentinian) team of forensic experts began the search for Che’s remains. After lots of search and digging, finally, in 1997, they found 7 skeletons in a mass grave – one of them lacking hands!  The teeth matching his dental mold, the pronounced supraorbital ridge and the marks of bullets confirmed it was indeed Che (although some still doubt it), so they sent him to his final resting place in Cuba, in a mausoleum in Santa Clara, a city he conquered in the revolution. Fidel Castro used, of course, the occasion for some propaganda, organizing a grandiose ceremony.


10. Rebel Grandson Canek – Rock Guitarist, Dissident, Writer and Blogger

Canek Sanchez Guevara, named after the ancient Maya kings, born in 1974 to 18-year-old Hildita, Che’s firstborn daughter, and a rebel Mexican who hijacked a plane to land in Cuba, grew up in Italy, Spain and Mexico, always in an atmosphere of revolutionary fervor (his childhood songs were the Internationale and Bandiera Rosa). He came back to Cuba when 12 with his mother and only then, there, did he find out that he was the grandson of a legendary figure venerated on that island.

Everybody there expected him to be like Che, a perfect communist, a New Man. But he was more like Che before becoming Che. Soon he became a rebel teen with hair to his shoulders and earrings, and founded a heavy metal band named Metalizer with some friends – he was the guitarist. All this made him a suspect to the Cuban police – once they searched him in the anus for drugs!

Asked about the situation in Cuba by a foreign reporter, he answered frankly: „This revolution is in ruins” and “He [Che] never would have approved of what has become of this revolution. Let’s be honest, a young rebel like Fidel Castro in today’s Cuba wouldn’t be sent into exile. He’d be shot.” Soon, Canek went himself into exile. After leaving Cuba, he lived a nomad life, never having a fixed residence or a full time job, sometimes in Mexico, sometimes in Europe, working as a journalist and graphic artist. He also had a blog in Spanish, “Diary without Motorcycle”.

In 2015, after a heart surgery, he died unexpectedly at 40 – prematurely, like his ancestors: both his famous grandfather and his mother died at 39 (Che from bullets, Hildita from cancer). After his death, a manuscript was found among his papers and published – it was a short novel, “33 Revolutions”, about the everyday life in Cuba:

The whole country is a scratched record (everything repeats itself: every day is a repetition of the day before, every week, month, year; and from repetition to repetitions, the sound deteriorates until all that is left is a vague, unrecognizable recollection of the original recording—the music disappears, to be replaced by an incomprehensible, gravelly murmur).


Informatiile din articol sunt culese in primul rand din cartea  Che Guevara: A Revolutionary Life” de Jon Lee Anderson (despre care am mai scris) . L-am scris in engleza pt ca am vrut sa-l public pe Listverse, dar l-au refuzat – aveau deja un articol vechi despre Che Guevara, mai slabut, cu cateva informatii eronate (incepand cu numele, „Ernesto Lynch”), dar asta este.

Fotografiile sunt de la Wikimedia Commons.

Anul asta n-am mai prea avut spor la scris – asta e deocamdata singura povestire dusa la capat:

Cercuri în iarbă

Ca în fiecare vară, am fost exilat de părinți la țară, la bunica. Degeaba le-am spus că nu mai sunt copil ca să facă ei cu mine ce vor, că am buletin și din toamnă merg la liceu, că eu n-am ce face în satul ăla uitat de lume, unde nu există internet și nici măcar semnal de mobil. N-au vrut să audă de nimic. Ziceau că sunt prea palid, că stau toată ziua cu nasul în calculator, că am nevoie să mai ies la aer curat.

Vacanța trecea monotona, fără evenimente. Asta până  într-o zi. Mă scăldam în râu cu alți băieți din sat, când soră-mea Denisa, care făcea plajă pe mal cu fetele, vine în fugă și îmi spune pe nerăsuflate:

– Pe-aici au fost extratereștrii!

– Ce vorbești?

– E un cerc mare în iarbă, cum zicea la TV că au apărut în America unde au aterizat OZN-urile. Uite acolo, dincolo de salcia aia, vezi că iarba e altfel.

Am mers să văd – și eu și ceilalți. Da, era un cerc mare, de vreo 3-4 metri, pe tot conturul căruia, lat de vreo palmă, iarba era mai închisă la culoare. Când mi-a zis soră-mea, crezusem că ori e o glumă de-a ei, ori cine știe ce chestie cu o explicație naturală – urma lăsată de vreun obiect rotund – dar nu, era mult prea mare și iarba nu era culcata, era altfel colorată. Cine, de ce și cum să fi făcut una ca asta? Pământul nu era colorat – doar nu putea să vopsească iarba fir cu fir!

Numai la extratereștri nu mă așteptasem în sat la bunica. Aici nici internet nu aveam, nici semnal de mobil nu prindeam decât undeva pe un deal – și avem OZN-uri? Dar poate căutau anume locuri cât mai izolate, tocmai ca sa nu fie surprinși – poate dacă nu eram aici noi, de la oraș, cei din sat nici n-ar fi bănuit ce se întâmplă.

Am pornit sa cercetăm toată zona și am mai găsit câteva cercuri – era clar, extratereștrii veneau frecvent pe aici.  Le-am pozat cu mobilele, ca să avem dovezi. Eu mi-am făcut și selfie în cercuri (păcat că n-aveam semnal, să le pun pe Facebook) și am pus-o și pe Denisa să mă pozeze stând cu brațele întinse în centrul fiecăruia, ca să se vadă mai bine cât sunt de mari. Nimeni altcineva n-a avut curajul să intre în ele, că s-a trezit Cosmin, vecinul – el tot timpul face pe deșteptul – să-și dea cu părerea că dacă iarba o fi iradiată sau contaminată cu cine știe ce bacterii extraterestre?

Ne-am dus apoi să-i anunțăm pe oamenii din sat, dar or fi crezut că am trucat noi pozele în Photoshop, că nimeni nu ne-a luat  în serios. Afară de bunica. Întâi, când i-am zis de extratereștri și OZN-uri, părea nedumerită – ea e femeie simplă, cu 4 clase, câte se făceau pe vremea ei în sat – dar când a pomenit Denisa de cercurile din iarbă, pe dată s-a schimbat la față:

– N-ați pășit cumva acolo în cerc, nici n-ați pus mâna?

– Nu! am negat toți în cor (din fericire, nimeni nu m-a dat de gol).

– Nu care cumva să pășiți într-un cerc sau să-l atingeți, că vă iau cele frumoase! Ăla-i loc unde dănțuiesc ele noaptea! Nici vitele nu pasc iarba aia de acolo!

Am rămas perplex. Ce fete frumoase vin să danseze noaptea pe malul râului, așa departe de sat? Și de ce vorbește buna ca și când a fi luați (de bărbați?) de niște fete frumoase ar fi ceva rău?

– Cele frumoase sunt ielele,  m-a lămurit Cosmin, nepierzând ocazia să facă pe deșteptul.  Oamenii le zic în multe feluri: „iele”, „dânsele” sau „frumoasele”, „mândrele”… Se crede că dansează noaptea în horă pe câmp și că e periculos să le vezi și mai ales să le superi cu ceva.

A, deci era vorba de o superstiție! O clipă chiar crezusem că cercurile noastre fuseseră făcute nu de extratereștri ci de niște simple fete care dansau noaptea afară din sat. Dar nu era posibil, de la dans iarba ar rămâne culcată, nu altfel colorată. Mi-a fost cam rușine de ceilalți, mai ales de Cosmin, că bunică-mea crede în iele, dar m-am liniștit zicându-mi că probabil și bunicile lor sunt la fel. De mirat nu m-am mirat – știam că buna crede în tot felul de superstiții: în solomonari care călăresc norii și aduc ploaia și grindina, în oameni care se preschimba în câini, numiți pricolici, în deochi – dacă ne durea capul ne stingea cărbuni – și multe altele de genul ăsta.


M-am înțeles în secret cu Cosmin să mergem în nopțile următoare să stăm la pândă pe malul râului, sperând să prindem odată o vizită a extratereștrilor, că era clar că vizitaseră zona de mai multe ori.

Abia am așteptat să se înnopteze, să ne culcăm și să adoarmă bunica și Denisa. Bunica a adormit devreme, ca de obicei, dar Denisa s-a uitat la desene animate pe tabletă, în pat, până către miezul nopții. M-am gândit să-i spun, dar mi-era că nu mai scap de gura ei, că o să insiste să vină cu noi până o trezește pe bunica. Și nu puteam să o iau, era prea mică pentru o treabă așa serioasă, fetiță de clasa a VI-a, pe când eu deja nu mai eram copil, aveam buletin, din toamnă începeam liceul.

Până la urmă a adormit cu tableta în mână. Am mai așteptat un pic, asigurându-mă că a adormit de tot, apoi m-am îmbrăcat pe pipăite pe întuneric, am coborât în stradă pe fereastră și m-am dus să-i bat în geam lui Cosmin.  Abia am reușit să-l trezesc. A deschis geamul somnoros și mi-a zis că s-a gândit mai bine și nu vine, că e prea primejdios – dacă ne iau extratereștrii să facă experimente pe noi? Degeaba am insistat, i-am zis că nu-l credeam așa  fricos, că o sa-i para rău, că ratează cea mai mare aventură a vieții lui – nu l-am clintit; până la urma i-am zis că e un laș și s-a supărat, a închis îmbufnat geamul.

Sincer aș fi renunțat și eu, nu-mi venea să umblu singur noaptea pe coclauri, dar vedeam că mă urmărește de după perdea și după ce-l făcusem laș că a renunțat, nu mai puteam să fac și eu la fel. Așa că mi-am luat inima-n dinți si am pornit singur  în noapte, tresărind la fiecare lătrat de câine, luminându-mi calea cu lanterna slabă a telefonului. Noroc că era o noapte frumoasă, senină, cu lună plină și puzderie de stele, altfel nu știu dacă reușeam să găsesc locul.

Nu mai speram la întâlniri de gradul trei. Nu mai speram decât să ajung fără peripeții la cercuri, să le pozez cu mobilul ca să-i pot demonstra a doua zi lui Cosmin că într-adevăr am fost, apoi să mă întorc tot fără peripeții acasă. Dar cum m-am apropiat de râu, imediat am văzut că se petrecea ceva neobișnuit acolo mal. O clipă n-am știut dacă să mă îndepărtez cât pot de repede sau să mă încumet să mă apropii de siluetele acelea luminoase, albicioase.

Până la urmă curiozitatea a biruit și am mai făcut câțiva pași – și am rămas încremenit. Nu erau extratereștrii, erau „cele frumoase” – și își meritau pe deplin acest nume. Dansau foarte repede, învârtindu-se în horă parcă fără să atingă pământul, învolburându-și pletele foarte lungi și rochiile albe, străvezii – dar parcă și ele însele erau străvezii, sau așa păreau din cauză că se mișcau foarte repede? Trupurile zvelte, mlădioase, de o albeață strălucitoare, li se zăreau prin veșmintele transparente. Cântau un cântec ca un murmur fără cuvinte, o melodie de o frumusețe la fel de nepământeană ca frumusețea lor. Priveam și ascultam vrăjit.

Nu știu cât am stat așa, încremenit, dar la un moment dat mi-a trecut prin cap că ar trebui să imortalizez momentul, sa am o dovadă că toate acestea se întâmplă cu adevărat. Am scos telefonul să le fotografiez, sau mai degrabă să le filmez, să prind și muzica. În momentul acela hora s-a oprit brusc și ele toate s-au întors spre mine, privindu-mă mustrător, amenințător. N-aș fi crezut că niște ființe așa frumoase, grațioase și mlădioase pot emana atâta severitate – și doar prin privire. Imediat am pus telefonul în buzunar.

Cea mai înaltă și mai semeață dintre ele mi-a făcut semn să mă apropii. Am pășit spre ele ca în transă – nu puteam și nici nu voiam sa fac altfel, fascinația era mai mare decât teama. Erau și mai frumoase văzute de aproape. Acum simțeam și parfumul lor, sau al cununilor de flori din părul lor; era îmbătător. Cum am ajuns lângă ele, m-au prins între ele în horă – le simțeam prin țesătură tricoului brațele răcoroase – și dansul s-a pornit iar, din ce în ce mai repede. Vedeam peisajul nocturn învârtindu-se, fugindu-mi prin fața ochilor, simțeam că plutesc, că amețesc, dar era o amețeală plăcută și aș fi vrut să nu se mai sfârșească niciodată…


Când m-am trezit dimineața, melodia lor îmi suna încă în urechi. Mă întrebam dacă totul a fost doar un vis și mă temeam că deschizând ochii, amintirea lui se va spulbera. Dar când i-am deschis, m-am convins că n-a fost vis: dormisem în iarbă, pe malul râului, în mijlocul unui cerc!

Am luat-o la fugă spre sat, nerăbdător sa povestesc totul bunicii, Denisei, lui Cosmin. Părea să fie foarte devreme, că n-am întâlnit pe nimeni pe drum. Dar la noi poarta era descuiată, semn că bunica se sculase. Era în curte, dădea de mâncare la găini. A întors capul auzind poarta, a făcut ochi mari văzându-mă intrând la ora aia și a zis ceva, dar n-am înțeles ce. Am vrut să-i spun cum a fost cu „cele frumoase”, dar n-am putut – nu-mi găseam cuvintele. Am rămas cu gura deschisă ca prostul, incapabil să articulez un cuvânt, doar sunete vagi. Bunica mă privea speriată. A zis ceva – probabil m-a întrebat ceva – dar am realizat șocat că nu înțeleg nimic din ce zice, parcă ar fi într-o limbă necunoscută. Nu mai știam să vorbesc!


Nu mai știam nici să vorbesc, nici să scriu, nici să citesc. Denisa credea că m-au operat extratereștrii la creier – se mira doar că nu se vede niciun semn. Bunica zicea, bineînțeles, că sunt „luat de cele frumoase” și voia să cheme o babă din alt sat, despre care umbla vorba că face farmece, să mă descânte. Dar au venit părinții și m-au luat la oraș, să mă ducă la doctor.

M-au dus pe la tot felul de medici, care mi-au făcut tot felul de investigații. Unii au zis că am avut un atac vascular cerebral chiar la centrul vorbirii din creier – erau uimiți că la așa vârstă fragedă și că nu răspund la niciun tratament, ziceau că n-au mai avut un astfel de caz.

Astea toate le-am aflat mai târziu – pe atunci nu înțelegeam nimic din ce se vorbea și, în consecință, aproape nimic din ce se întâmpla în jurul meu. O vreme părinții m-au dus și la un logoped ca să-mi recuperez vorbirea, dar fără rezultat – așa că până la urmă au angajat un profesor de la școala de surdomuți ca să ne învețe și pe mine și pe ei limbajul semnelor. Că doar prin semne mai puteam comunica acum cu restul lumii.

Începuse școala. O vedeam pe Denisa plecând și venind cu ghiozdanul în spate. Eu vegetam. Mă jucam toată ziua pe computer sau pe mobil. Iar noaptea mă gândeam la iele, încercam și nu reușeam să-mi aduc aminte cântecul lor. Ciudat, nu eram supărat pe ele pentru ce-mi făcuseră. Aș fi vrut să mă reîntorc în sat, să le mai văd,  să le înduplec să mi-redea graiul, promițând că nu le voi trăda taina; sau dacă nu, să rămân de tot cu ele. Eram convins că mă voi putea înțelege cu ele cumva. Dar părinții nu m-au mai dus la bunica. Eu nu aveam cum să le spun ce vreau. Și nici să mă descurc să plec singur cu autobusul nu puteam, cum nu mai știam nici vorbi, nici citi.



Denisa era în formația de dansuri populare a școlii. Probabil vă miră interesul pentru dansuri populare la o fetiță așa modernă, care nu lăsa tableta din mână, dar cu formația de dansuri a umblat prin lume, a văzut o mulțime de țări, din Polonia până în Turcia. Acum aveau spectacol, veniseră formații de elevi din toată țara. M-am dus cu mama să o vedem pe scenă. Stăteam în primul rând, să o vedem bine, eu chiar la capătul rândului, pe unde se urca pe scenă.  Denisa parcă nu mai era ea, îmbrobodită cu un batic negru, cu ie, pieptar și catrință cusute de bunica. Au dansat în perechi, apoi o horă – mama privea cu mândrie, eu însă mă gândeam că nu se compara cu dansul ielelor.

După ei urma o formație de călușari. Nu păreau de pe la noi, probabil erau de prin sudul țării, că nu purtau căciuli negre, ca la noi, ci pălării împodobite toate cu mărgele și cu panglici lungi la spate. Aveau și un fel de steag, de fapt o prăjină în vârful căreia legaseră un ștergar și o legătură de buruieni. Cred că era și usturoi printre buruienile alea și nu știu ce naiba mai aveau pe-acolo, că mirosea tare. Stegarul stătea chiar în fața mea, în capătul șirului, și din când în când fâlfâia steagul chiar peste capul meu – simțeam că mi se face rău de la mirosul ăla. Îmi venea să plec, dar nu aveam cum să-i spun mamei. Plus că ar fi fost păcat, dansul chiar merita văzut, călușarii săreau de ziceai că zburau, se mișcau așa repede că părea că nu ating pământul, ca ielele.

Așa că mă străduiam să rezist, deși simțeam că greața îmi dă frisoane, dar la un moment dat n-am mai putut: starea de rău m-a copleșit, m-am prăbușit lângă scaun, tremurând, scuturat de convulsii. Mama, îngrozită, a încercat să mă ridice, dar n-a putut, n-avea destulă forță, mă zbăteam prea tare.

Călușarii tocmai terminaseră și coborau de pe scenă. Au pășit peste mine, unul câte unul, în frunte cu stegarul. Mama îi privea indignată, dar adevărul e că n-aveau cum trece altfel: blocasem de tot culoarul, cum mă prăbușisem de-a curmezișul lui, între rândul de scaune și perete.

Ultimul dintre ei se vede că s-a împiedicat de mine, că a căzut cât era de lung, colegii lui a trebuit să-l adune de pe jos. Mie însă în sfârșit îmi trecuse tremuratul și am fost în stare să mă ridic. Mama tocmai sunase la salvare și le zicea unde să vină. Am atins-o pe umăr și i-am zis „Nu mai e nevoie, mi-a trecut!” și abia zicând asta mi-am dat seama că nu-mi trecuse numai tremuratul, ci și muțenia! Mama m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi. Ceilalți spectatori, ignorând spectacolul de pe scenă, se uitau când la mine, când la călușarul inert pe care camarazii lui îl purtau pe brațe spre ieșire…

Acum un an și zece zile, în 4 decembrie 2015, publicam postarea Utopia română – sau Cum să ne luăm țara înapoi ? unde scriam sub forma unor „amintiri din viitor”:

Schimbarea a început în anul electoral 2016, dar semnele schimbării apăruseră cu ani înainte. Se vădeau în exasperarea tot mai pronunțată a electoratului mai tânăr și mai instruit față de întreaga clasă politică – aceeași mizerie, deosebirile fiind de grad, nu de esență. A fost însă greu să coaguleze nemulțumirea generală într-o mișcare unitară – primele încercări au dat greș […]

Atunci au inteles in sfarsit unde greseau si ce e de facut. Le-a slujit drept exemplu UDMR-ul, care, desi reprezenta doar cateva procente din populatie, a avut tot timpul reprezentare parlamentara si de cele mai multe ori participare la guvernare. La fel ca ungurii, tinerii intelectuali, fie ei liberali, unii chiar cu tenta libertariana, conservatori, unii chiar cu tenta nationalista, sau socialisti, unii chiar cu tenta marxista,  fie ei credinciosi, agnostici si atei, au trecut peste diferente si s-au aliat pentru un scop comun: inlocuirea clasei politice corupte si incompetente cu oameni noi, competenti si necompromisi. Au cautat printre ei specialisti tineri (pe la 30 sau 40 de ani, cu mici exceptii) bine pregatiti, care isi dovedisera valoarea – si i-au promovat la alegerile parlamentare cu toata fervoarea si ingeniozitatea pe care o cheltuisera anterior inutil cu Nicusor Dan si Monica Macovei, de data asta cu un scop realist: ca tanara alianta reformatoare sa ajunga in parlament.

Si au reusit. E drept, au obtinut sub 10 procente – nici nu era de sperat altceva, cu o campanie facuta predominant de voluntari pe net – dar suficient ca sa treaca pragul electoral, ba chiar mai mult decat UDMR si alte partide cu vechime  – si  destul ca sa nu se poata face majoritatea necesara guvernarii fara ei.

Din păcate,  n-am mai nimerit-o cu ultima propoziție citată (și cu ce am scris după ea).

Totuși, „profeția” mea a fost corectă până acolo, chiar și în detalii:

  • USR a atras tineri și din dreapta și din stânga:  de la fostul ministru Cristian Ghinea (ale cărui poziții de dreapta le știm din Dilema Veche) până la tânăra Florina Presadă (o „neomarxistă” în opinia adversarilor); și credincioși ca Clotilde Armand și soțul ei, matematicanul Sergiu Moroianu, și anticlericali ca Bogdan Bob Rădulescu de la Cluj.
  • scorul obținut de USR: 8,88% la senat și 8,83% la deputați – deci cum spuneam, sub 10 procente, dar mai mult decât UDMR, ALDE-ul lui Tăriceanu șî PMP-ul lui Băsescu.

Un pas mare pentru un partid abia născut de câteva luni… sa vedem ce va face mai departe…


Ultima tema dată de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de creative writing: povestire despre un prieten imaginar (al unui copil).  Inspirația mi-a fost dată de  Che Guevara: A Revolutionary Life, o carte interesantă, despre care am scris, și de întrebarea cum aș fi reacționat la imaginea lui Che Guevara ,nu acum la maturitate, când deja, vorba aceea, am minte (si mai ales am amintirea anilor ’80, deci pot să-mi dau seama cum e în Cuba), ci dacă aveam sub 30 de ani , sau sub 20, sau sub 10 ? Mi-am amintit si de mica eroină din Persepolis, care la un moment dat se juca de-a Che Guevara (dar prietenul ei imaginar era Alah!) Astept impresii si critici constructive.


O vară  cu Che Guevara

Am fost un „puiuț de comunist” sau, cum spun americanii, „red diaper baby”, copil crescut în scutece roșii. Ai mei erau foarte-foarte de stânga. Mi-au pus numele Vladimir, după Lenin, dar cum era cam lung, de obicei îmi ziceau Vlad. Tata avea nu unul ci două tricouri cu Che Guevara, unul roșu și unul verde-oliv, iar mama avea un tatuaj cu Che Guevara, care nu se vedea decât la plajă. Cântecele copilăriei mele au fost „Internaționala”, „Bandiera rossa” și „Hasta siempre”. Iar prietenul meu cel mai bun din copilărie a fost Che Guevara.

Fără ca părinții să-mi facă anume educație politică, vrând nevrând respiram toate astea din aer. Parcă îi aud și acum cântând în mașină (totdeauna cântau în mașină): „Avanti o popolo, alla riscossa ! Bandiera rossa ! Bandiera rossa !” „Pantera rosa va trionfera !” îi acompaniam eu, căci pe când eram mic eram convins că misteriosul cântec într-o limbă necunoscută e despre o panteră roz. Mă uitam cu ei la filmele despre Che Guevara: viitorul Che călătorind pe motocicletă, dând mâna cu leproșii și traversând Amazonul înot, Che luptând și învingând în Cuba, Che luptând și murind în Bolivia. Firește, Che a devenit eroul meu preferat.

Într-o seară i-am spus lui tata să nu-mi mai citească povești cu feciori și fete de împărat, mai bine  să-mi citească de Che Guevara. De atunci, în fiecare seară, tata îmi citea din cărțile lui Che, fie din „Jurnalul revoluției cubaneze”, fie, mai rar, din „Jurnalul pe motocicletă”, că de obicei preferam ceva de război. Pe covorul din camera mea făcusem un orășel din căsuțe de lego, ziceam că e Santa Clara și în fiecare zi duceam lupte pentru cucerirea lui cu soldățeii de plastic: cei verzi erau revoluționarii lui Che Guevara, cei maro erau soldații dictatorului Batista. Aveam și un trenuleț electric pe care îl făceam să deraieze, zicând că e trenul blindat de la Santa Clara. Iar în vacanță la bunici, prin jungla de ierburi înalte și tufe de zmeură din fundul grădinii, mă jucam de-a luptele revoluționarilor din munții Sierra Maestra: sub comanda lui Che Guevara, porneam în atacuri-surpriză asupra avanposturilor inamice – șura, cocina și cotețul păsărilor – spre spaima găinilor și enervarea cocoșului și gâștelor.

Am fost foarte fericit când am găsit într-o ladă în podul bunicilor costumul de pionier al lui tata: avea o bască exact pe măsura mea. E drept că nu era neagră ci albă, iar în loc de stea avea o stemă cu o flacără și spice de grâu, dar, cum îmi și crescuse părul în vacanță, cu ea pe cap parcă semănam un pic cu idolul meu. O purtam tot timpul. N-am îndrăznit să iau și cravata, deși aș fi vrut, dar știam de la tata că pionier nu te faci singur ci te face cineva.

Tot luptând sub comanda lui Che, m-am obișnuit să vorbesc cu el și am început să o fac și în afara jocului, în gând, de pildă seara în pat sau duminica, când mă duceau bunicii la biserică. Curând am ajuns să îl și văd aievea, cu basca lui neagră cu steluță, cu pletele în vânt și privirea dusă departe; ba ajunsesem să și simt mirosul trabucurilor cubaneze pe care le fuma mai tot timpul.

– Che, nu e bine să fumezi atâta, i-am zis odată. Fumatul dăunează grav sănătății. (ni se spusese la școală)
– Ce să-mi mai dăuneze dacă am murit deja ? a zis el râzând și slobozind un norișor de fum.
– Dacă ai murit înseamnă că acum ești fantomă ?
– Tu crezi în fantome ?
– Nu, am zis eu hotărât. Fantomele nu există.
Che a zâmbit – se vede că îi plăcuse răspunsul meu, răspuns de marxist adevărat.

Lui Che îi plăcea aici la noi. Satul bunicilor era un sat izolat de munte, cu case răsfirate, la care se ajungea printr-un drum de țară abrupt care șerpuia printre stânci. Che zicea că locul e perfect pentru pornit revoluția. Mă plimbam cu el prin împrejurimi, ca să căutăm ascunzișuri potrivite pentru tabăra revoluționarilor și locuri potrivite pentru ambuscade asupra drumului. Dar cum pentru o revoluție e nevoie în primul rând de revoluționari, Che mi-a zis să încerc să mai recrutez și pe alții.

Așa că într-o zi, după o partidă de fotbal în curtea școlii cu băieții din sat – de fapt nu erau toți din sat, unii erau ca mine, veniți la bunici în vacanță – le-am propus să ne facem luptători de gherilă. Au rămas toți mirați, că nu știau ce-i aia, așa că a trebuit să le explic:
– Luptătorii de gherilă sunt un fel de haiduci care trăiesc ascunși în munți și se bat cu armata. Nu-s haiduci obișnuiți, că nu s-au făcut haiduci ca să jefuiască, ci revoluționari, din motive politice, că sunt împotriva puterii.
– A, da, știu, zise vecinul meu Nelu. Am avut și eu un unchi care a fost luptător de-ăsta din munți, împotriva puterii, pe vremea comunismului – pe-atunci li se zicea bandiți. A făcut și pușcărie.
– Și bunicu-meu a luptat aici în munți contra comunismului, zise Dan, un băiat de la oraș. Dup-aia a stat câțiva ani ascuns în pod la frate-său. Până la urmă tot l-au prins, că l-a denunțat cineva.
– Și bunică-mea s-a întâlnit cu bandiții din munți, când era fată, zise Sandu, băiatul pădurarului. Ducea mâncare la câmp lui taică-său și i-au luat-o.
– Luptătorii, nu bandiții ! protestă Dan. Ce, bunicul meu e bandit ?
Apoi întorcându-se spre mine, zise hotărât:
– Pe mine poți conta, Vlad! Când începem ?
Eu încremenisem. Cum să-i spun că eu voiam o revoluție comunistă ?
– Și eu vin, zise Nelu.
– Și eu! Și eu! se porni un cor de voci – ni se alăturaseră aproape toți.

Eu nu știam ce să mai zic. Pe de-o parte mă bucura succesul ideii mele, pe de altă parte mă întrebam câți mai rămân când află de ce revoluție e vorba. Am hotărât să nu le spun deocamdată, să mă mai gândesc cum să le spun și să mă sfătuiesc și cu Che. Ne-am înțeles să ne vedem a doua zi la trei, tot în curtea școlii – să-și aducă fiecare haine groase, o pătură, mâncare cătă pot duce și, dacă au, arme. Pe Sandu în special l-am rugat să încerce să aducă pușca lui taică-său, pădurarul, să avem măcar o arma adevărată.

A doua zi am înghesuit într-un rucsac vechi un fâș, un pulover, o pătură, ciocolata, pateuri, o pâine de casă făcută de bunica, o tablă de slănină, un cuțit, pistolul meu (de jucărie, desigur) și m-am strecurat neobservat din casă și am luat-o spre curtea școlii, unde așteptau deja câțiva băieți. Curând au venit și ceilalți – toți erau nerăbdători să înceapă aventura. Am întrebat de arme. Câțiva aveau praștii, alții tuburi cu cornete, alții, ca mine, pistoale și puști de jucărie. Sandu nu adusese pușca lui taică-său, zicea că o ține încuiată și nu dibuise cheia.

Am pornit, prin locuri mai ferite, spre un ascunziș găsit de mine si de Che, sus în munte. A durat destul până am ajuns, că și drumul era greu, și rucsacii grei.
Locul ales de mine era cam abrupt si stâncos, dar avea avantajul că de-acolo se putea vedea dedesubt toată zona ca-n palmă – inamicul nu ne putea lua prin surprindere. Ne-am încropit niște colibe din crengi, le-am acoperit cu frunziș pentru camuflaj, apoi, cum se însera, am făcut un foc de tabără, am prăjit slănină și am mâncat. Am mai povestit o vreme, la foc, peripeții de-ale luptătorilor din munți – Dan de-ale lui bunicu-său, eu de-ale lui Che Guevara – apoi, cum se făcuse târziu și tot mai rece, ne-am înghesuit în colibe să dormim.

Până aici totul fusese bine și gândeam că-mi place viața de gherilă, dar când m-am înghesuit în coliba aia improvizată, presat între Sandu și Nelu, simțeam cum frigul nopții de munte pătrunde printre crengile colibei și pătrunde în mine, deși aveam pe mine și puloverul, și fâșul, și pătura. Nu puteam să adorm, oricât aș fi vrut, nu puteam nici să mă mișc, să mă întorc pe altă parte, că îi deranjam pe ceilalți, nu puteam nici să povestesc cu Che în gând, că nu voiam să-mi știe Che gândurile de acum, să mă vadă așa puțin călit, așa afectat de disconfort.

Nu știu cât am stat așa nemișcat în noapte – mi s-au părut secole – dar la un moment dat aud niște pași, văd un fascicul de lanternă luminând coliba și aud o voce bărbătească zicând:
– Astea nu erau aici înainte.
Mă uit prin gura colibei, văd doi bărbați – cel mai aproape, într-o uniformă verzuie și cu pușca-n spate, se apropie de gura colibei și strigă:
– Hei, e cineva acolo ?
Deci armata ne descoperise deja ! O să ne prindă și n-avem ce face, că n-aveam arme… De-ar fi adus Sandu pușca lui tată-său, aveam o șansă, că erau numai doi, poate-i puteam nimeri, că erau aproape… așa însă… În disperare de cauză, am luat pistolul meu, sperând că pe întuneric nu se vede că-i de jucărie, l-am îndreptat spre intrus și am zis, încercând să-mi îngroș glasul:
– Stai că trag !
– Ăsta-i Vlad al meu, dom’ brigadier, aud vocea lui bunicu.
Am ieșit din colibă – da, era bunicul, iar cel în verde, cu pușca-n spate, era pădurarul, tatăl lui Sandu.
– Haideți că sunt aici ! a strigat tatăl lui Sandu și imediat locul s-a umplut de părinți și bunici. Era chiar și bunicul lui Dan, care avea peste 80 de ani. Ceilalți băieți ieșeau și ei din colibe, treziți de zgomot, încă buimaci.
– Ce naiba faceți aici singuri în miez de noapte ? a zis bunicul apucându-mă de ureche. V-am căutat pe tot muntele ca disperații !


Când am ajuns acasă, la patul meu cald și moale, m-am simțit ușurat, de-a dreptul bucuros, îmi părea bine că lucrurile se sfârșiseră așa. Dar cel mai bine îmi părea că Sandu nu adusese pușca lui taică-său – altfel poate acum i-aș fi ucis cu ea propriul tată și mi-aș fi ucis propriul bunic… Nu-mi mai trebuiau lupte, împușcături, nici nopți chinuite în colibe încropite…Mi-am scos basca de pionier și am aruncat-o cât colo. A aterizat pe dulap, unde a rămas să strângă praf până astăzi. De-atunci Che Guevara nu m-a mai vizitat.

Povestire începută ca temă la cursul de creative writing al lui Marin Mălaicu-Hondrari – tema era descrierea cum un om coboară un deal și intră într-un sat, iar scopul era suprinderea atmosferei – și terminată (ultimele 3 paragrafe) în noaptea de Halloween. Aștept critici constructive !


Satul din vale


Ploaia îi pătrunsese până la oase când a ajuns pe coama dealului și a zărit satul în vale, cu căsuțele lui mărunte poleite de lumina lunii. Mai ales acoperișul de tablă al turlei bisericii strălucea ca un far pe mare. Priveliștea aceea i-a dat noi puteri. A grăbit pasul, fără să-i mai pese atât de ploaia șficiuitoare, de vântul care se lupta sa îl doboare, de noroiul cleios în care i se înfundau tălpile. Încă puțin și scăpa de toate astea, se încuraja privind țintă în față.

Mult mai ușor e la vale decât la deal, mai ales când te mână nădejdea. N-a trecut mult până s-a apropiat de primele case. Satul era adormit, nu era lumină nicăieri, nu se auzea nici măcar un câine. Numai niște ciori speriate de pașii lui zburară dintr-un prun din marginea drumului – în rest tăcere și nemișcare. Cum a ajuns la prima casă – o căsuță bătrânească, văruită alb, cu ferestre mici, pătrate, cum erau cele mai multe, mai ales aici în marginea satului – a dat să bată în fereastră, dar nu avea geam, nici măcar o bășică întinsă în chip de geam. A bătut în ușă, tot mai tare – nicio mișcare. A aruncat o privire înăuntru: atât cât se putea zări – și se vedea destul de bine pe luna plină – nu era nimeni înăuntru, nici în paturi, nici pe cuptor. Nici în curte nu se simțea vreo mișcare. Casa părea părăsită. A mers la următoarea, apoi la următoarea – și tot la fel.

Trecuse  de jumătatea satului – se apropia deja de biserică, îi zărea turla sclipitoare ițindu-se peste acoperișurile caselor – fără să fi găsit vreun suflet de om sau de câine sau alt dobitoc. Doar ciorile ce mai brăzdau cerul nopții, în rest nicio mișcare si niciun zgomot. Ar fi putut să se adăpostească de ploaie în oricare din casele părăsite, nu era nimeni care să-l oprească, dar nu se încumeta. O neliniște surdă creștea în sufletul lui – de ce plecaseră cu toții? Vreo molimă? Sau ceva și mai rău?

Când i-a zărit în jurul bisericii, ușurarea a fost copleșitoare. Tot satul părea să fie acolo, cu mic cu mare, în straie albe de sărbătoare. Ce făceau acolo în toiul nopții nu se putea dumiri dar nici nu-i păsa. Grăbi pasul. O casă mai mare, de om cu stare, îi ascunse vederii. Când trecu de ea, nu mai era nici țipenie de om în preajma bisericii, luna mai lumina doar pietrele mormintelor din cimitirul ce-o înconjura.

Citește restul acestei intrări »

Abia am terminat cursul de creative writing de la Vama Veche si am inceput altul, de data asta online, organizat tot de Club RevDePov, dar avandu-l ca profesor pe scriitorul Marin Malaicu Hondrari. Prima tema pe care ne-a dat-o a fost sa scriem inceputuri de povestiri de cat mai multe genuri. M-as bucura sa primesc critici constructive – care dintre aceste inceputuri v-ar incita sa cititi mai departe povestirile si care v-ar face sa le lasati balta – si de ce?


Prima oara n-o prea bagase in seama; nici nu retinuse macar cum o cheama. I se paruse cam grasuta, probabil din cauza fetei rotunde, ca de copil. I se paruse ca rade prea mult. Nici n-ar fi stiut sa spuna ce culoare au ochii ei, ochii care il vor obseda apoi ani de zile.


A fost odata un baiat care voia sa fie vrajitor. Era orfan, mic si plapand; baietii din sat radeau de el, il umileau, cateodata il si bateau si el nu avea ce le face. In satul ala traia un vrajitor – de fapt nu in sat, ci intr-o casa singuratica si suie, in padurea de la marginea satului, unde putini se incumetau sa intre, doar manati de mare nevoie. Vrajitorul era omul cel mai temut din partea locului; multe se sopteau pe seama lui, lucruri care iti dadeau fiori, dar nimeni nu s-ar fi incumetat sa i le zica in fata. Cu greu isi aduna baiatul curajul sa bata la usa lui, ca sa il roage sa-l primeasca ucenic; cand auzi usa veche scartaind in balamale, ar fi luat-o la fuga, dar gandi ca acum deja era prea tarziu.

Cu/pentru copii

– Mihai, am o idee! striga Ilie, trantindu-si cartea pe masa cu asa elan, ca turnul din carti de joc pe care Mihai il ridicase cu incetul cand frate-sau citea, potrivind cartile cu grija si migala, aproape tinandu-si rasuflarea, se prabusi intr-o clipa.
– Ilie! zise Mihai cu glasul incarcat de repros; simtea ca ii vine sa planga si nu voia, ca baietii nu plang si el era baiat mare, avea 6 ani.
– Hai ma, stii ca n-am vrut! zise Ilie. Vrei sa-l facem la loc amandoi ?
Mihai facu din cap semn ca nu.
– Nu vrei sa stii ce idee am ? relua Ilie; si observand o scanteie de interes in ochii fratelui sau, continua cu entuziasm molipsitor: Putem avea insula noastra, ca Robinson !


Un lucru foarte necesar oricui se aventureaza prin jungla, mai necesar chiar decat o arma, e o plasa de tantari. Pentru ca, cu putin noroc, cu fiare periculoase poate nu te vei intalni, ca si ele se tem de oameni; cu tantarii insa vei avea de-a face cu siguranta. Sunt peste tot, te ataca in roiuri si muscaturile lor sunt mult mai virulente decat ale celor obisnuiti; nu poti sa nu te scarpini si te trezesti pe tot corpul cu niste umflaturi de zici ca ai cine stie ce boala. Dar, cum se zice, tot raul spre bine: daca stiam asta pe-atunci, daca aveam plasa la mine, daca nu m-ar fi chinuit tantarii toata noaptea aceea, scarpinandu-ma si zvarcolindu-ma in culcusul improvizat, daca as fi putut dormi – si, dupa toata obsoeala zilei acceleia, sigur as fi dormit dus – nu cred ca mai traiam acum sa va povestesc.


Animalul preferat al Oliviei era ornitorincul. Avea unul mic, pe care il hranea cu lapte. Cand il plimba in lesa pe Calea Victoriei, toate privirile se intorceau dupa ei.
– Olivia, eu sunt mamifer sau pasare? o intreba intr-o zi ornitorincul.
– Esti mamifer, raspunse Olivia, mangaindu-i blana afectuos.
– Si atunci de ce am cioc ?
– Pentru ca esti un mamifer foarte, foarte special.
Si ornitorincul crestea – pana s-a facut mare. Acum nu mai voia lapte; prefera viermii.
– Olivia, eu sunt singurul ornitorinc din Bucuresti ? o intreba intr-o zi.
– Da, esti foarte, foarte special, nu mai exista nimeni ca tine in tot orasul.
– Asta inseamna ca n-o sa intalnesc niciodata o ornitorinca ?
Olivia nu stiu ce sa-i zica; tacu. Tacu si ornitorincul si ramase ganditor multa vreme.

Citește restul acestei intrări »


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Februarie 2018
« Dec