bughi mambo rag

Ultima tema dată de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de creative writing: povestire despre un prieten imaginar (al unui copil).  Inspirația mi-a fost dată de  Che Guevara: A Revolutionary Life, o carte interesantă, despre care am scris, și de întrebarea cum aș fi reacționat la imaginea lui Che Guevara ,nu acum la maturitate, când deja, vorba aceea, am minte (si mai ales am amintirea anilor ’80, deci pot să-mi dau seama cum e în Cuba), ci dacă aveam sub 30 de ani , sau sub 20, sau sub 10 ? Mi-am amintit si de mica eroină din Persepolis, care la un moment dat se juca de-a Che Guevara (dar prietenul ei imaginar era Alah!) Astept impresii si critici constructive.

 

O vară  cu Che Guevara

Am fost un „puiuț de comunist” sau, cum spun americanii, „red diaper baby”, copil crescut în scutece roșii. Ai mei erau foarte-foarte de stânga. Mi-au pus numele Vladimir, după Lenin, dar cum era cam lung, de obicei îmi ziceau Vlad. Tata avea nu unul ci două tricouri cu Che Guevara, unul roșu și unul verde-oliv, iar mama avea un tatuaj cu Che Guevara, care nu se vedea decât la plajă. Cântecele copilăriei mele au fost „Internaționala”, „Bandiera rossa” și „Hasta siempre”. Iar prietenul meu cel mai bun din copilărie a fost Che Guevara.

Fără ca părinții să-mi facă anume educație politică, vrând nevrând respiram toate astea din aer. Parcă îi aud și acum cântând în mașină (totdeauna cântau în mașină): „Avanti o popolo, alla riscossa ! Bandiera rossa ! Bandiera rossa !” „Pantera rosa va trionfera !” îi acompaniam eu, căci pe când eram mic eram convins că misteriosul cântec într-o limbă necunoscută e despre o panteră roz. Mă uitam cu ei la filmele despre Che Guevara: viitorul Che călătorind pe motocicletă, dând mâna cu leproșii și traversând Amazonul înot, Che luptând și învingând în Cuba, Che luptând și murind în Bolivia. Firește, Che a devenit eroul meu preferat.

Într-o seară i-am spus lui tata să nu-mi mai citească povești cu feciori și fete de împărat, mai bine  să-mi citească de Che Guevara. De atunci, în fiecare seară, tata îmi citea din cărțile lui Che, fie din „Jurnalul revoluției cubaneze”, fie, mai rar, din „Jurnalul pe motocicletă”, că de obicei preferam ceva de război. Pe covorul din camera mea făcusem un orășel din căsuțe de lego, ziceam că e Santa Clara și în fiecare zi duceam lupte pentru cucerirea lui cu soldățeii de plastic: cei verzi erau revoluționarii lui Che Guevara, cei maro erau soldații dictatorului Batista. Aveam și un trenuleț electric pe care îl făceam să deraieze, zicând că e trenul blindat de la Santa Clara. Iar în vacanță la bunici, prin jungla de ierburi înalte și tufe de zmeură din fundul grădinii, mă jucam de-a luptele revoluționarilor din munții Sierra Maestra: sub comanda lui Che Guevara, porneam în atacuri-surpriză asupra avanposturilor inamice – șura, cocina și cotețul păsărilor – spre spaima găinilor și enervarea cocoșului și gâștelor.

Am fost foarte fericit când am găsit într-o ladă în podul bunicilor costumul de pionier al lui tata: avea o bască exact pe măsura mea. E drept că nu era neagră ci albă, iar în loc de stea avea o stemă cu o flacără și spice de grâu, dar, cum îmi și crescuse părul în vacanță, cu ea pe cap parcă semănam un pic cu idolul meu. O purtam tot timpul. N-am îndrăznit să iau și cravata, deși aș fi vrut, dar știam de la tata că pionier nu te faci singur ci te face cineva.

Tot luptând sub comanda lui Che, m-am obișnuit să vorbesc cu el și am început să o fac și în afara jocului, în gând, de pildă seara în pat sau duminica, când mă duceau bunicii la biserică. Curând am ajuns să îl și văd aievea, cu basca lui neagră cu steluță, cu pletele în vânt și privirea dusă departe; ba ajunsesem să și simt mirosul trabucurilor cubaneze pe care le fuma mai tot timpul.

– Che, nu e bine să fumezi atâta, i-am zis odată. Fumatul dăunează grav sănătății. (ni se spusese la școală)
– Ce să-mi mai dăuneze dacă am murit deja ? a zis el râzând și slobozind un norișor de fum.
– Dacă ai murit înseamnă că acum ești fantomă ?
– Tu crezi în fantome ?
– Nu, am zis eu hotărât. Fantomele nu există.
Che a zâmbit – se vede că îi plăcuse răspunsul meu, răspuns de marxist adevărat.

Lui Che îi plăcea aici la noi. Satul bunicilor era un sat izolat de munte, cu case răsfirate, la care se ajungea printr-un drum de țară abrupt care șerpuia printre stânci. Che zicea că locul e perfect pentru pornit revoluția. Mă plimbam cu el prin împrejurimi, ca să căutăm ascunzișuri potrivite pentru tabăra revoluționarilor și locuri potrivite pentru ambuscade asupra drumului. Dar cum pentru o revoluție e nevoie în primul rând de revoluționari, Che mi-a zis să încerc să mai recrutez și pe alții.

Așa că într-o zi, după o partidă de fotbal în curtea școlii cu băieții din sat – de fapt nu erau toți din sat, unii erau ca mine, veniți la bunici în vacanță – le-am propus să ne facem luptători de gherilă. Au rămas toți mirați, că nu știau ce-i aia, așa că a trebuit să le explic:
– Luptătorii de gherilă sunt un fel de haiduci care trăiesc ascunși în munți și se bat cu armata. Nu-s haiduci obișnuiți, că nu s-au făcut haiduci ca să jefuiască, ci revoluționari, din motive politice, că sunt împotriva puterii.
– A, da, știu, zise vecinul meu Nelu. Am avut și eu un unchi care a fost luptător de-ăsta din munți, împotriva puterii, pe vremea comunismului – pe-atunci li se zicea bandiți. A făcut și pușcărie.
– Și bunicu-meu a luptat aici în munți contra comunismului, zise Dan, un băiat de la oraș. Dup-aia a stat câțiva ani ascuns în pod la frate-său. Până la urmă tot l-au prins, că l-a denunțat cineva.
– Și bunică-mea s-a întâlnit cu bandiții din munți, când era fată, zise Sandu, băiatul pădurarului. Ducea mâncare la câmp lui taică-său și i-au luat-o.
– Luptătorii, nu bandiții ! protestă Dan. Ce, bunicul meu e bandit ?
Apoi întorcându-se spre mine, zise hotărât:
– Pe mine poți conta, Vlad! Când începem ?
Eu încremenisem. Cum să-i spun că eu voiam o revoluție comunistă ?
– Și eu vin, zise Nelu.
– Și eu! Și eu! se porni un cor de voci – ni se alăturaseră aproape toți.

Eu nu știam ce să mai zic. Pe de-o parte mă bucura succesul ideii mele, pe de altă parte mă întrebam câți mai rămân când află de ce revoluție e vorba. Am hotărât să nu le spun deocamdată, să mă mai gândesc cum să le spun și să mă sfătuiesc și cu Che. Ne-am înțeles să ne vedem a doua zi la trei, tot în curtea școlii – să-și aducă fiecare haine groase, o pătură, mâncare cătă pot duce și, dacă au, arme. Pe Sandu în special l-am rugat să încerce să aducă pușca lui taică-său, pădurarul, să avem măcar o arma adevărată.

A doua zi am înghesuit într-un rucsac vechi un fâș, un pulover, o pătură, ciocolata, pateuri, o pâine de casă făcută de bunica, o tablă de slănină, un cuțit, pistolul meu (de jucărie, desigur) și m-am strecurat neobservat din casă și am luat-o spre curtea școlii, unde așteptau deja câțiva băieți. Curând au venit și ceilalți – toți erau nerăbdători să înceapă aventura. Am întrebat de arme. Câțiva aveau praștii, alții tuburi cu cornete, alții, ca mine, pistoale și puști de jucărie. Sandu nu adusese pușca lui taică-său, zicea că o ține încuiată și nu dibuise cheia.

Am pornit, prin locuri mai ferite, spre un ascunziș găsit de mine si de Che, sus în munte. A durat destul până am ajuns, că și drumul era greu, și rucsacii grei.
Locul ales de mine era cam abrupt si stâncos, dar avea avantajul că de-acolo se putea vedea dedesubt toată zona ca-n palmă – inamicul nu ne putea lua prin surprindere. Ne-am încropit niște colibe din crengi, le-am acoperit cu frunziș pentru camuflaj, apoi, cum se însera, am făcut un foc de tabără, am prăjit slănină și am mâncat. Am mai povestit o vreme, la foc, peripeții de-ale luptătorilor din munți – Dan de-ale lui bunicu-său, eu de-ale lui Che Guevara – apoi, cum se făcuse târziu și tot mai rece, ne-am înghesuit în colibe să dormim.

Până aici totul fusese bine și gândeam că-mi place viața de gherilă, dar când m-am înghesuit în coliba aia improvizată, presat între Sandu și Nelu, simțeam cum frigul nopții de munte pătrunde printre crengile colibei și pătrunde în mine, deși aveam pe mine și puloverul, și fâșul, și pătura. Nu puteam să adorm, oricât aș fi vrut, nu puteam nici să mă mișc, să mă întorc pe altă parte, că îi deranjam pe ceilalți, nu puteam nici să povestesc cu Che în gând, că nu voiam să-mi știe Che gândurile de acum, să mă vadă așa puțin călit, așa afectat de disconfort.

Nu știu cât am stat așa nemișcat în noapte – mi s-au părut secole – dar la un moment dat aud niște pași, văd un fascicul de lanternă luminând coliba și aud o voce bărbătească zicând:
– Astea nu erau aici înainte.
Mă uit prin gura colibei, văd doi bărbați – cel mai aproape, într-o uniformă verzuie și cu pușca-n spate, se apropie de gura colibei și strigă:
– Hei, e cineva acolo ?
Deci armata ne descoperise deja ! O să ne prindă și n-avem ce face, că n-aveam arme… De-ar fi adus Sandu pușca lui tată-său, aveam o șansă, că erau numai doi, poate-i puteam nimeri, că erau aproape… așa însă… În disperare de cauză, am luat pistolul meu, sperând că pe întuneric nu se vede că-i de jucărie, l-am îndreptat spre intrus și am zis, încercând să-mi îngroș glasul:
– Stai că trag !
– Ăsta-i Vlad al meu, dom’ brigadier, aud vocea lui bunicu.
Am ieșit din colibă – da, era bunicul, iar cel în verde, cu pușca-n spate, era pădurarul, tatăl lui Sandu.
– Haideți că sunt aici ! a strigat tatăl lui Sandu și imediat locul s-a umplut de părinți și bunici. Era chiar și bunicul lui Dan, care avea peste 80 de ani. Ceilalți băieți ieșeau și ei din colibe, treziți de zgomot, încă buimaci.
– Ce naiba faceți aici singuri în miez de noapte ? a zis bunicul apucându-mă de ureche. V-am căutat pe tot muntele ca disperații !

***

Când am ajuns acasă, la patul meu cald și moale, m-am simțit ușurat, de-a dreptul bucuros, îmi părea bine că lucrurile se sfârșiseră așa. Dar cel mai bine îmi părea că Sandu nu adusese pușca lui taică-său – altfel poate acum i-aș fi ucis cu ea propriul tată și mi-aș fi ucis propriul bunic… Nu-mi mai trebuiau lupte, împușcături, nici nopți chinuite în colibe încropite…Mi-am scos basca de pionier și am aruncat-o cât colo. A aterizat pe dulap, unde a rămas să strângă praf până astăzi. De-atunci Che Guevara nu m-a mai vizitat.

Povestire începută ca temă la cursul de creative writing al lui Marin Mălaicu-Hondrari – tema era descrierea cum un om coboară un deal și intră într-un sat, iar scopul era suprinderea atmosferei – și terminată (ultimele 3 paragrafe) în noaptea de Halloween. Aștept critici constructive !

 

Satul din vale

 

Ploaia îi pătrunsese până la oase când a ajuns pe coama dealului și a zărit satul în vale, cu căsuțele lui mărunte poleite de lumina lunii. Mai ales acoperișul de tablă al turlei bisericii strălucea ca un far pe mare. Priveliștea aceea i-a dat noi puteri. A grăbit pasul, fără să-i mai pese atât de ploaia șficiuitoare, de vântul care se lupta sa îl doboare, de noroiul cleios în care i se înfundau tălpile. Încă puțin și scăpa de toate astea, se încuraja privind țintă în față.

Mult mai ușor e la vale decât la deal, mai ales când te mână nădejdea. N-a trecut mult până s-a apropiat de primele case. Satul era adormit, nu era lumină nicăieri, nu se auzea nici măcar un câine. Numai niște ciori speriate de pașii lui zburară dintr-un prun din marginea drumului – în rest tăcere și nemișcare. Cum a ajuns la prima casă – o căsuță bătrânească, văruită alb, cu ferestre mici, pătrate, cum erau cele mai multe, mai ales aici în marginea satului – a dat să bată în fereastră, dar nu avea geam, nici măcar o bășică întinsă în chip de geam. A bătut în ușă, tot mai tare – nicio mișcare. A aruncat o privire înăuntru: atât cât se putea zări – și se vedea destul de bine pe luna plină – nu era nimeni înăuntru, nici în paturi, nici pe cuptor. Nici în curte nu se simțea vreo mișcare. Casa părea părăsită. A mers la următoarea, apoi la următoarea – și tot la fel.

Trecuse  de jumătatea satului – se apropia deja de biserică, îi zărea turla sclipitoare ițindu-se peste acoperișurile caselor – fără să fi găsit vreun suflet de om sau de câine sau alt dobitoc. Doar ciorile ce mai brăzdau cerul nopții, în rest nicio mișcare si niciun zgomot. Ar fi putut să se adăpostească de ploaie în oricare din casele părăsite, nu era nimeni care să-l oprească, dar nu se încumeta. O neliniște surdă creștea în sufletul lui – de ce plecaseră cu toții? Vreo molimă? Sau ceva și mai rău?

Când i-a zărit în jurul bisericii, ușurarea a fost copleșitoare. Tot satul părea să fie acolo, cu mic cu mare, în straie albe de sărbătoare. Ce făceau acolo în toiul nopții nu se putea dumiri dar nici nu-i păsa. Grăbi pasul. O casă mai mare, de om cu stare, îi ascunse vederii. Când trecu de ea, nu mai era nici țipenie de om în preajma bisericii, luna mai lumina doar pietrele mormintelor din cimitirul ce-o înconjura.

Citește în continuare »

Abia am terminat cursul de creative writing de la Vama Veche si am inceput altul, de data asta online, organizat tot de Club RevDePov, dar avandu-l ca profesor pe scriitorul Marin Malaicu Hondrari. Prima tema pe care ne-a dat-o a fost sa scriem inceputuri de povestiri de cat mai multe genuri. M-as bucura sa primesc critici constructive – care dintre aceste inceputuri v-ar incita sa cititi mai departe povestirile si care v-ar face sa le lasati balta – si de ce?

Dragoste

Prima oara n-o prea bagase in seama; nici nu retinuse macar cum o cheama. I se paruse cam grasuta, probabil din cauza fetei rotunde, ca de copil. I se paruse ca rade prea mult. Nici n-ar fi stiut sa spuna ce culoare au ochii ei, ochii care il vor obseda apoi ani de zile.

Basm

A fost odata un baiat care voia sa fie vrajitor. Era orfan, mic si plapand; baietii din sat radeau de el, il umileau, cateodata il si bateau si el nu avea ce le face. In satul ala traia un vrajitor – de fapt nu in sat, ci intr-o casa singuratica si suie, in padurea de la marginea satului, unde putini se incumetau sa intre, doar manati de mare nevoie. Vrajitorul era omul cel mai temut din partea locului; multe se sopteau pe seama lui, lucruri care iti dadeau fiori, dar nimeni nu s-ar fi incumetat sa i le zica in fata. Cu greu isi aduna baiatul curajul sa bata la usa lui, ca sa il roage sa-l primeasca ucenic; cand auzi usa veche scartaind in balamale, ar fi luat-o la fuga, dar gandi ca acum deja era prea tarziu.

Cu/pentru copii

– Mihai, am o idee! striga Ilie, trantindu-si cartea pe masa cu asa elan, ca turnul din carti de joc pe care Mihai il ridicase cu incetul cand frate-sau citea, potrivind cartile cu grija si migala, aproape tinandu-si rasuflarea, se prabusi intr-o clipa.
– Ilie! zise Mihai cu glasul incarcat de repros; simtea ca ii vine sa planga si nu voia, ca baietii nu plang si el era baiat mare, avea 6 ani.
– Hai ma, stii ca n-am vrut! zise Ilie. Vrei sa-l facem la loc amandoi ?
Mihai facu din cap semn ca nu.
– Nu vrei sa stii ce idee am ? relua Ilie; si observand o scanteie de interes in ochii fratelui sau, continua cu entuziasm molipsitor: Putem avea insula noastra, ca Robinson !

Aventura

Un lucru foarte necesar oricui se aventureaza prin jungla, mai necesar chiar decat o arma, e o plasa de tantari. Pentru ca, cu putin noroc, cu fiare periculoase poate nu te vei intalni, ca si ele se tem de oameni; cu tantarii insa vei avea de-a face cu siguranta. Sunt peste tot, te ataca in roiuri si muscaturile lor sunt mult mai virulente decat ale celor obisnuiti; nu poti sa nu te scarpini si te trezesti pe tot corpul cu niste umflaturi de zici ca ai cine stie ce boala. Dar, cum se zice, tot raul spre bine: daca stiam asta pe-atunci, daca aveam plasa la mine, daca nu m-ar fi chinuit tantarii toata noaptea aceea, scarpinandu-ma si zvarcolindu-ma in culcusul improvizat, daca as fi putut dormi – si, dupa toata obsoeala zilei acceleia, sigur as fi dormit dus – nu cred ca mai traiam acum sa va povestesc.

Absurd

Animalul preferat al Oliviei era ornitorincul. Avea unul mic, pe care il hranea cu lapte. Cand il plimba in lesa pe Calea Victoriei, toate privirile se intorceau dupa ei.
– Olivia, eu sunt mamifer sau pasare? o intreba intr-o zi ornitorincul.
– Esti mamifer, raspunse Olivia, mangaindu-i blana afectuos.
– Si atunci de ce am cioc ?
– Pentru ca esti un mamifer foarte, foarte special.
Si ornitorincul crestea – pana s-a facut mare. Acum nu mai voia lapte; prefera viermii.
– Olivia, eu sunt singurul ornitorinc din Bucuresti ? o intreba intr-o zi.
– Da, esti foarte, foarte special, nu mai exista nimeni ca tine in tot orasul.
– Asta inseamna ca n-o sa intalnesc niciodata o ornitorinca ?
Olivia nu stiu ce sa-i zica; tacu. Tacu si ornitorincul si ramase ganditor multa vreme.

Citește în continuare »

20160915_152611„Ugly Fashion”. „La ieftinache”. „Container”. „The Best Shaorma from Vama Veche” (pe romaneste n-o puteau spune ?). Un pitic cu caciula sparta si un zambet ciudat, cu buze rosu aprins, parca rujate, sta pe buda – ba nu, pe un butoi de bere. O bicicleta spanzurata de un balcon, o alta vopsita in alb, de care atarna ghivece de flori. O puzderie de chitare si note muzicale pe un balcon dar localul se cheama „La canapele”. Printre toate dughenele si pravaliile, o casa normala, galbena, cu balcon din fier forjat cu muscate; in fata ei, intr-un balansoar albastru, o bunica si un nepotel buclat de vreo doi ani.

Bijuterii de ceramica de toate felurile („Lucrate manual” zice vanzatorul barbos, cu parul carunt prins in codita scurta la spate), un ghem multicolor de floricele de ata colorata, linguri de lemn sculptate (un cap de bour, un cap de dac barbos, doi porumbei, o pasare-mama hranindu-si puiul, un peste mai mare inghitindu-l pe cel mic).

Caini de rasa mari si mici, putrati in lesa, caini vagabonzi latrandu-i nervosi sau dand din coada pe langa clientii de la terase. Un caine flocos, cam jegos dar haios, s-a oprit in fata unei blonde bronzate cu camasa in carouri, care scrie de zor sezand pe o treapta, langa un grafitti albastru reprezentand o fata cu gene lungi. Un catelus alb, stand pe banca langa stapana lui, la o terasa, priveste lumea cu ochi mari inocenti.

Un cuplu de tineri, si el si ea cu parul la fel de lung, lasat pe spate. Alt tanar, cu cu cosuri si parul prins in coada, isi trece tandru mana prin parul lung al prietenei lui, apoi prinde mana ei si i-o saruta delicat la incheietura. O fetita cu funda tricolora dusa de mana parinti – o familie obisnuita, ce-or fi cautand pe-aici? Doi vanzatori, un baiat si o fata, sed pe cate o lada, de o parte si de alta a intrarii unui magazin, butonandu-si telefoanele.

In sfarsit, marea. Plaja e aproape pustie. Umbrele de paie, sezlonguri cu dungi albe si albaste, sticle de bere, capace de bere, doze de bere turtite, pahare de plastic, hartii, nenumarate mucuri de tigara. La marginea marii, gramezi de alge aruncate de valuri. Dar marea… marea e aceeasi: acelasi verde-albastrui, acelasi miros, acelasi freamat de valuri. Pe mare plutesc patru lebede, iar pe plaja pustie se plimba un pescarus.

20160918_093216-1––––

Asta a fost a 4-a tema de la atelierul de scriere creativa al lui T.O. Bobe din Vama Veche – descrierea. Trebuia sa descriem strada din Vama Veche care duce la mare, din perspectiva unui batran peste 60 de ani. M-am bucurat cand am primit tema – ca ma temeam de ceva gen „dunga de la pantaloni”, ca la legendarul cenaclu Central – dar se pare ca nu m-am achitat de ea atat de bine cat as fi dorit, judecand dupa criticile (constructive) primite de la Teo si de la colegi,  din care cauza am ezitat atunci sa o pun pe blog si am pus-o abia acum,  cand totul imi apare colorat de nostalgie.

Ai avut o viaţă a ta. Da, au fost momente cînd ai avut o viaţă. Ai fost copil – pe-atunci ai fost probabil fericit; desigur, nu-ți mai amintești foarte bine. Ai fost apoi adolescent, apoi tânăr; elev de liceu, apoi student. Poate erai încă fericit, te simțeai bine în pielea ta, în viața ta, în generația ta; sau poate nu, poate sufereai adesea că nu te integrai destul de bine printre ceilalți. Oricum, a trecut și asta. Facultatea s-a terminat și ai înțeles, poate imediat sau poate abia mai târziu, că s-a terminat partea cea mai bună a vieții tale.

Brusc, cercul tău s-a îngustat. A trebuit să ai un servicu, să intri în rândul lumii adulte. Poate a fost un serviciu lejer si plicticos, prost platit, unde trebuia să fii prezent de la 8 la 4 si ascultai barfele colegilor asteptand ora plecarii. Poate a fost un serviciu solicitant si bine platit, dar care iti acapara toata viata si energia. Ai facturi de platit, poate si rate, la casa, la masina. Zilele tale au inceput sa semene intre ele. E un cerc vicios din care ai vrea sa iesi, dar stii ca nu se poate.

Si poate iesi din el. Poate te zmulgi tu cu o sfortare disperata, sinucigasa, sau poate mecanismul te scuipa afara. Si ajungi intr-un limb in care nu se mai intampla nimic. Viata curge mai departe, dar tu esti acum in afara ei. Singurul lucru care ti se mai intampla e degradarea inceata, treptata a organismului.

––––––––––––

Asta a fost tema mea de azi, ultima mea tema la Atelierul de scriere creativa al lui T.O. Bobe de la Vama Veche, care astazi s-a terminat .Voia sa fie in maniera lui Houellebecq, inspirata din „Extinderea domeniului luptei”, de unde am imprumutat primele 2 propozitii. Pesimismul textului rezultat m-a suprins chiar si pe mine.

 

A fost tema primita ieri de la scriitorul T.O. Bobe, la atelierul de scriere creativa de la Vama Veche: dialog intre personaje in tren.


 

Intoarcerea

Trenul trecea pe langa dealuri inverzite si tufe de liliac. Tanarul de la geam privea peisajul, nu cu indiferenta, ca sa-si umple timpul, ci complet absorbit, parca nu mai vazuse asa ceva. Era foarte slab, foarte palid, cu trasaturi delicate, tuns la zero si imbracat intr-o uniforma de liceu mototolita, uzata, cu miros de vechi, dar parea sa aiba vreo 25 de ani. Batranica imbrobodita din fata lui il privea cu curiozitate; avea chef de vorba, i se parea, dar el nu avea.

Batrana scoase din sacosa un pachet unsuros invelit in ziar, il deschise – erau placinte – si il atinse pe baiat pe umar:

– Ia, maica!

Baiatul intoarse capul cu o usoara iritare, care insa la vederea placintelor se schimba in cel mai viu entuziasm. Lua una, o infuleca rapid, cu pofta si se retinu cu greu sa mai ia una, dar privirea era graitoare.

– Mai ia, maica! zise batrana. Astea-s cu branza, astea-s cu ceapa.

Baiatul inghiti rapid inca una si, incurajat de privirile ei, o lua si pe a treia.

– De la puscarie ? intreba batrana pe tonul cel mai firesc, parca ar fi intrebat „De la spital?”.

Baiatul dadu din cap afirmativ – avea gura plina.

– Si omu’ meu o fost 2 ani la canal, cand cu colectivizarea, zise batrana. Manca-le pe toate.

Si muta pachetul pe cealalta bancheta, langa el.

– Cum te cheama ?

– Felix.

– Esti la liceu ?

– Eram la liceu cand m-au luat, acum 6 ani. Cu cateva saptamani inainte de bacalaureat.

– Da’ ce-ai facut?

– Nici n-am apucat sa facem ceva. Am vorbit intre noi, niste colegi, sa facem manifeste. La proces au scos din asta ditamai conspiratia cu sprijin american si ne-au condamnat pentru „uneltire impotriva ordinii sociale” – 6 ani. A fost ca la Auschwitz, doar ca nu ne-au gazat.

Se intreba daca batrana stia de Auschwitz si de gazare. Poate ca nu, dar poate stia deja cum e la inchisoare, de la „omu’ ei”.

– Da’ draguta ai ? Te asteapta ?

Felix rosi tot. Rosi si mai tare cand batrana continua:

– Te’asteapta ea – si daca nu, gasesti tu alta, ca esti ficior fain.

Din fericire, cu asta tacu. Felix se simtea vinovat de iritarea lui impotriva femeii bagarete dar care il ospatase atat de bine. Placintele erau delicoase – cel putin asa i se pareau lui, dupa anii de foame. Mai ramasese una singura, cu ceapa.

In usa compartimentului aparuse un grup de tineri, un baiat si doua fete, una blonda, alta bruna. Erau cu siguranta studenti. Baiatul era inalt si desirat, cu ochelari, cu figura inteligenta. Fetele erau amandoua izbitor de frumoase – sau asa i se parea lui ?

– Aveti locul 63 ? o intreba blonda pe batrana pe un ton acuzator.

– Da, zise batrana si arata biletul.

– Acolo scrie vagonul 3 si aici e vagonul 9, zise la fel de categoric baiatul.

– Ma iertati, n-am vazut, nu mai vad bine, se scuza batrana, luandu-si sacosa si plecand.

– Ramaneti, doamna, ma mut eu acolo, se trezi Felix cu intarziere.

– Lasa, maica, sa stea fiecare la locul lui, zise batrana iesind.

Blonda se aseza in locul batranei, dupa ce il sterse cu un servetel – era uns si cu miezuri de la placinte – studentul se aseza langa ea, iar bruneta se aseza langa Felix, spre bucuria lui – totdeauna preferase brunetele. Bucuria ii disparu insa vazand ca fata lasa intre ei maximum de distanta posibil si se simte vizibil inconfortabil – aspectul lui i se parea, se vede, suspect.

– Facem schimb de locuri, Maria ? zise baiatul.

Maria schimba imediat locul cu el, vizibil usurata. Urma un moment de tacere, pe care il intrerupse blonda.

– 1 Mai pica marti, nu? Daca facem rost de scutiri pe luni, putem sta la cabana de sambata pana miercuri in 2. Oricum nu avem luni decat materii inutile.

Studentul se incrunta.

– Ce faci mutra asta, Sandu? De ce nu ?

– Stii bine de ce, Ana. Uneori vii cu niste idei… Suntem comunisti, ce exemplu dam ? Nu te gandesti deloc la asta ?

– Tu esti comunist, noi deocamdata suntem doar UTM-iste.

– Comunismul nu inseamna un carnet. Comunismul inseamna niste convingeri, niste atitudini, pe care daca nu le transpui in viata…

Felix iesi precipitat din compartiment. Simtea ca explodeaza si nu, nu voia sa faca o scena si sa riste sa se intoarca de unde venea. Ceilalti privira lung in urma lui, soptira intre ei, apoi Maria, care avea o voce frumoasa si puternica, incepu sa cante: „Bandiera rossa la trionferà / Evviva il comunismo e la libertà!”


T.O. Bobe mi-a sugerat sa incep cu linia de dialog „Ia, maica!”, ca sa il introduc pe cititor direct in povestire.

Astept si

Am scris-o alaltaieri seara, contracronometru, ca sa ma inscriu la atelierul de scriere creativa al scriitorului T. O. Bobe, care va fi in septembrie la Vama Veche (unul dintre atelierele de scriere organizate de Club  RevDePov ). Apropo, mai merge cineva din „blogosfera” ?

Asa scurta cum este, 2 pagini, e prima mea tentativa de proza finalizata, neabandonata. Am mai scris, e drept, si un scenariu, dar era adaptarea unei carti. Astept critici constructive.

 

Dependența

Se trezi amorțit de frig și de poziția incomodă în care dormise pe bancă. Răsărea soarele , se reflecta roșiatic în apa lacului.  Frumusețea peisajului îl lăsa rece. Văzuse o suta de răsărituri de când trăia în parc și nu îi spuneau decât că începe  ora cea mai urâtă a zilei, ora rememorărilor și reflecțiilor.

Scoase din rucsacul de la căpătâi comoara lui cea mai de preț, micul său laptop convertibil cu energie  solară. Desprinse tastatura de ecranul devenit tabletă  și le așeză pe bancă, cu fața în jos, alegând cu grijă unghiul astfel ca soarele să bată în panourile solare de pe spatele lor. Se spălă pe față și pe mâini la țâșnitoarea din apropiere, se pieptănă la oglinda lacului, scoase doua felii de pâine din rucsac și le mâncă goale (una avea totuși o urmă de muștar). Apoi, rutina sumară a dimineții încheiată, nu-i mai ramase decât să aștepte încărcarea tabletei. Să aștepte, să mediteze, să rememoreze.

***

Până la criză, ducea viața normală a unui tânăr deștept, educat, de viitor.  Avea un serviciu bun la o multinațională, care îi consuma majoritatea timpului, iar chiria ii consuma majoritatea banilor. Dar a venit criza și concedierea.  Împuținarea banilor l-a făcut să se refugieze la părinți, în orașul natal, iar descurajarea, îngrijorarea și izolarea, să se refugieze în lumea virtuală :  jocuri și internet de dimineața până seara, întrerupte doar când și când de un șir de interviuri ratate, cu inevitabila întrebare « De ce ați fost concediat ? » (parcă el știa ?), căreia după o vreme i s-a adăugat încă una:  «  Și cum de în tot acest timp nu ați găsit altceva de lucru? Cu ce vă ocupați acum ? »  Cu timpul, relațiile cu părinții deveniseră tot mai tensionate; după o vreme, sătul de reproșuri și nemaivoind să fie povară pentru părinți, a plecat din casa și din orașul lor. S-a refugiat la cel mai bun prieten al lui.  Prietenul l-a primit călduros ; soția sa însă, cu o nemulțumire abia disimulată – din ce in ce mai puțin disimulată pe măsură ce timpul trecea și nu intervenea nicio schimbare . După o lună, prietenul, jenat, i-a spus că nu-l mai poate ține, că soția i-a dat ultimatum:  « Ori pleacă el, ori plec eu ! »

Se refugiase iar,  la cel mai ieftin hostel din oraș. Își vându laptopul (încă nou și performant, luat cu puțin înaintea catastrofei), cumpărând micul laptop convertibil cu panou solar și trăind din diferență cât a putut. Când banii nu i-au mai ajuns de cazare,  venise luna mai, primăvara era prematur de călduroasă (simțea aproape recunoștință pentru încălzirea globală) liliacul era înflorit, aerul  înmiresmat și perspectiva de a dormi în parc sub cerul liber (provizoriu, câteva nopți, își spunea, până apare un job sau un prieten înduioșat) nu părea chiar așa îngrozitoare.

Cu puținii bani rămași, mâncase în cantine și fast food-uri ieftine, făcându-și și toaleta (spălat, pieptănat, spălat pe dinți) in băile lor. Dar după ce banii se terminaseră – ultimii i-a dat pe o punga de pufuleți, după care se luptase cu foamea pana la căderea întunericului, fiindu-i rușine să caute în gunoi în văzul lumii – igiena devenise o problema chiar mai mare decât hrana.  Căci după ce și-a înfrânt rușinea și sila, umplerea stomacului nu mai era o problemă . Era o terasa la marginea parcului, unde se serveau mai ales mici și rămânea mereu pâine și muștar , uneori și un deget-două de bere sau suc sau câte o bucată de mic de la un copil mai mofturos, o rămășiță de cotlet cu ceva carne pe os sau câțiva cartofi prăjiți; dacă era pe fază, le lua direct de pe mese, dacă nu, din coșul de gunoi. La început, fetele care serveau la terasă îl priveau cam urât, fără totuși să îndrăznească să-i zică ceva (inspira frică ?), apoi însă s-au obișnuit cu el, văzând că nu cerșește, nu fură și evită să deranjeze clienții ; poate chiar le părea bine că debarasa el mesele in locul lor.

Supraviețuise astfel luni de zile – dar cât mai putea dura ? Acum era sfârșit de august. Zilele erau încă foarte calde, dar nopțile deveniseră deja mai reci. Spera într-un septembrie călduros – conta pe încălzirea globală – dar apoi ? De un job în profesia lui nu mai putea fi vorba, aspectul lui de boschetar îl excludea din start. Dar chiar și pentru munca de jos constatase că înfățișarea lui mizera e un impediment.

Ar fi putut obține bani vânzându-și micul laptop convertibil (desigur toți ar fi crezut că l-a furat, dar unii nu s-ar fi sinchisit de asta), dar îi era drag ca lumina ochilor, că era poarta lui spre alta lume. Pe micul lui ecran putea vedea aproape orice film, juca aproape orice joc, citi aproape orice carte, găsi aproape orice informație. Și din clipa când se conecta la net (era wifi gratuit in tot parcul) nu mai era un șomer, un boschetar, un ratat. Era iarăși el cel de dinainte : un tip deștept, informat, versat într-ale netului , simpatizat și respectat. Avea un blog cu sute de vizitatori zilnici (din care însă nu reușise să scoată bani), era moderator pe doua forumuri, era « cineva ». Părerile lui aveau greutate, unii mai tineri chiar îi cereau sfaturi in diverse probleme de viață (inclusiv pentru angajare).  Nici nu își putea imagina viața lui fără net. Probabil ar fi înnebunit de disperare sau s-ar fi sinucis – sau s-ar fi zbătut mai tare și ar fi reușit să iasă din situația asta ?

***

Aprinderea ledului verde al tabletei puse capăt meditațiilor lui sumbre – era semnul că era destul de încărcată ca să poată fi folosită. Cu o tresărire de bucurie, o luă în mână, ținând-o cu grijă într-un unghi in care să mai primească cât mai multa lumină pe panoul solar, o porni, introduse parola – și grijile, nevoile, necazurile-i dispărură ca un fum…

I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Decembrie 2016
L M M M V S D
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031