bughi mambo rag

Posts Tagged ‘Cartarescu

În 2004, președintele Băsescu spunea ca citește Levantul. 5 ani mai târziu, în 2009, Băsescu spunea – răspunzând la întrebarea lui Mihnea Măruță, care modera dialogul candidaților prezidențiali, că Levantul e ultima carte citită.  „Traian Băsescu s-a străduit, dar nu cred că a trecut prin toate cele 200 de pagini. Sunt 7.000 de versuri acolo.” zicea autorul, Mircea Cărtărescu.

Dar de ce a citit Băsescu Levantul ? Că nu pare deloc genul cititor de poezie… Ipoteza mea e că i-a pomenit cineva de această „profeție”:

Când poteca se lărgeste, e de-a curmezișu-aleii
Neted zid dă stâncă, unde eco crește și descrește:
Când momâța dă un chiot, parcă zece chiuiește.

– Spun elinii cum că eco vrăjitor e și oracul,
Zisă Manoil. Hai dară ca să iscodim ce veacul
Și destinul ne v-aduce. Să-ntrebăm dară pă rând.
Și strigară câte unul, zidul vorbele-ngânând:

ZOE:
Eco, cât mai este
Pân s-aud aceste:
Că numai poporul
Este domnitorul
Sângur la putere ?

ECO:
Ere, ere, ere, ere…

……………………..

MANOIL:
După ce-om da jos
Tiranul fălos,
Cine a domniei
Și a volniciei
I-o gusta lichiorul?

ECO:
Chiorul, chiorul, chiorul, chiorul…

„Chiorul”, în carte, e – încă o aproape-coincidență – un pirat: „Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant”, care va deveni vodă după ce micul grup de revoluționari dă jos pe „tiranul fălos” și idealistul, visătorul Manoil refuză coroana.

Și astfel putem observa încă un om politic care a început, dar nu a terminat Levantul: noul ministru al culturii, Ionuț Vulpescu, care e convins că piratul Iaurta e un personaj episodic, care nu apare decât în primele 2 cânturi ale epopeei:

Iaurta nu este, totuşi, decât un personaj episodic în Levantul, dispărând după două cânturi (sic!). Rolul său nu este acela de raisonneur al intrigii, de…  jucător (cum i-ar plăcea, poate, citirorului de la Cotroceni), ci doar cel de etapă, pe care poetul Manoil, adevăratul personaj principal – dacă nu cumva tocmai istoria poeziei româneşti, de care vorbeam, este personajul unic al Levantului, restul fiind, cum ne previne autorul, doar actanţi –, o depăşeşte fără remuşcări.

Putem deduce aproximativ și unde s-a oprit ministrul din citit: cel târziu pe la cântul 7, că în cântul 8 Iaurta e iar în prim plan (episodul cu fiul lui, Zotalis, și cu țiganii).

Despre Levantul am mai scris aici.

Sărbători fericite de Crăciun tuturor celor care încă mai citesc blogul ăsta lăsat în paragina…

Anunțuri

… judecand dupa cum i-a grupat unul sub altul pe unii din prietenii vrtuali ai lui Mircea Cartarescu:

Cartarescu Facebook

(col. mijloc: Vali Florescu & luciat , col. dreapta: Vasile Ernu vs Mihai Neamtu)

Trebuie să recunosc foarte sincer şi fără ocolişuri care să îndulcească situaţia: nu sunt un fan al prozei lui Mircea Cărtărescu. Poate că sună inadecvat sau neserios. Să încerc s-o spun altfel, atrăgând asupra mea mânia generală: proza lui Mircea Cărtărescu mă lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi pastişaţi în Levantul. Nu cred că Mircea Cărtărescu este scriitorul nostru naţional şi universal, candidat cu şanse reale la Nobel.


Totusi nu va grabiti sa ma injurati.

Mai bine recititi primul paragraf.

In forma originala…

Trebuie să recunosc foarte sincer şi fără ocolişuri care să îndulcească situaţia: nu sunt un fan al poeziei lui Mihai Eminescu. Poate că sună inadecvat sau neserios. Să încerc s-o spun altfel, atrăgând asupra mea mânia generală: poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi înşiraţi în Epigonii. Nu cred că Eminescu este poetul nostru naţional şi universal.

(Răzvan Rădulescu,  „Eminescu văzut de departe”, text apărut în Dilema nr.  265, 27 februarie – 5 martie 1998, număr ce a avut ca temă „Eminescu„)

Ei ?

Ca sa va amintesc si ce reactii a generat numarul respectiv de Dilema, e suficient sa enumar cateva titluri dintre cele stranse de Cezar Paul Badescu in volumul „Cazul Eminescu„:  „Atac stupid contra lui Eminescu”, „Atentat  la  statuia  poetului  naţional”, „Nulităţi  şi  trădători”, „O mizerie morală colectivă”, „Suflete  râioase”, „Iar veniră detractorii?”

Toate acele epitete fiind aplicate participantilor la numarul cel exploziv al Dilemei, printre care Mircea Cartarescu insusi si cativa dintre „discipolii” lui de la Cenaclul Litere: Razvan Radulescu, T.O. Bobe, Cezar Paul Badescu –  atunci in 1998 total necunoscuti, acum scriitori apreciati (inclusiv de catre unii dintre voi).

–––––-

Pana aici am scris in iunie; am renuntat sa-l termin si sa-l public cand am realizat ca a doua zi era ziua lui luciat – nu se cadea sa o necajesc chiar de ziua ei. Apoi am uitat. Mi-am adus aminte acum, cand Cartarescu a fost pomenit pe doua bloguri-prietene, la capricorn si la zum.

Ok, am exagerat. E adevarat ca nu sunt un fan al prozei lui Mircea Cărtărescu dar nu e adevarat ca proza lui Mircea Cărtărescu mă lasă rece – nu intotdeauna. Parerea mea despre Orbitor I (Aripa stanga) e destul de asemanatoare cu a lui dreamingjewel („Magie in cioburi”) iar Nostalgia mi-a placut mai mult.  Celelalte volume din Orbitor tot nu le-am citit…

Voiam numai sa semnalez  primejdia unui anumit mod de raportare la Cartarescu – citez din postul lui capricornk13 care m-a starnit sa scriu atunci in iunie:

Iată cât chin, ceva mai departe, continuă să-l pârjolească pe MC, din pricina loviturilor pe care le primeşte O3.  Mă întreb ce vor simţi cei care au scris toate cele când citesc acest Jurnal…şi mi-e tare teamă că numai satisfacţia de a-şi fi obţinut scopul mârşav sau cea de a fi “avut dreptate” în cazurile benigne.  “Eu am spus ce cred” se vor mândri ei.  Mândriţi-vă, dragilor, trăiţi-vă vieţile de insectă şi speraţi în continuare că aripile fluturelui care aţi putea deveni mai trăiesc în voi.  Dacă nu ştiţi cum arată, există nişte pagini ale lui Mircea Cărtărescu ce vă pot ilumina.  Poate e timpul să le mai citiţi o dată…

“Încă mă gândesc la cei care mi-au batjocorit cartea, deşi ştiu că n-are sens.  E în subconştient.  N-am dormit nopţile astea, m-am tot gândit.  E inuman să suferi atât.  De parcă fiica mea ar fi fost violată.”

Foarte probabil ca Mircea Cartarescu va fi fost criticat si de catre unii cu agenda, situati in tabere politice sau culturale opuse sau iritati de notorietatea lui, care il refuza by default si care i-au citit cartea cu dorinta de a i-o face praf.  Am vazut fenomenul in blogosfera si nu exclud posibilitatea sa se petreaca si la case mai mari. Dar… a stigmatiza la modul general criticile (negative), a percepe obiectiile drept „batjocuri”,  „lovituri”, „violuri” e cea mai nesanatoasa atitudine posibila fata de critica !

Pentru o atmosfera literara sanatoasa si respirabila e esential ca nimeni sa nu fie intangibil, sacrosanct, ca admiratia sa nu devina obligatie. E ok, nu e nici o crima sau impietate ca lui Razvan Radulescu sa NU ii placa Eminescu, lui Eugen Ionescu, Arghezi, lui Nabokov, Dostoievski, lui luciat, Hesse si mie, uneori, Cartarescu. Va rog, pentru binele lui si al nostru si al literaturii, nu-l cocotati pe Cartarescu pe soclul ala de unde tocmai l-ati dat jos pe Eminescu !

12 capete -> 12 pareri diferite cand e vorba sa aleaga cartea romaneasca preferata:

Mircea Cartarescu – Nostalgia

aleasa de Mihaela Ursa

My all times favourite din proza românească nu există. Pentru că nu am preferinţe atât de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.

Un exerciţiu de amor, înţeleg că asta se aşteaptă de la mine, iar nu o selecţie critică. Or, dintre cărţile pe care le recitesc la un an-doi, răsare azi, mai strălucitoare decât celelalte, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Pentru că o iubesc de când, în ultimul meu an de liceu, am citit-o, albăstrui-verzuie, pe o hârtie păroasă, ca Visul. Pentru că de atunci am recitit-o în ediţia completă din 1993 până s-a ferferniţit şi tipei dandyiote de pe copertă i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.

Ea nu-mi vorbeşte numai despre literatură şi despre Totul-care-nu-încape-niciodată-în-creaţie, deşi creaţia e moartă dacă nu visează la El, ci şi despre nişte fetiţe care refac propriul lor Decameron şi mult mai mult decât atât, cam cum făceam în copilărie în jocurile mele cele mai reuşit voluptuoase, de o voluptate non-erotică, ci pur şi simplu transgresivă, despre arhitectul muzical şi caracatiţos pe care l-am invidiat multă vreme, despre ouăle Orbitorului (pentru că tot Orbitorul aici cuibăreşte), pe care-mi place să le pipăi cu duioşie. Ea-mi vorbeşte şi despre mine şi colegii mei de clasă, care am crescut 18 ani într-o lume, ca să fim azvârliţi într-alta cam pe când citeam prima ediţie a acestei cărţi.

 ***

Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic

aleasa de zum

o calatorie in timp, in vremea liceului – sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.

sau mai departe – Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca

inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.

poate unul dintre romanele ‘tinerilor prozatori’… da!

nu faceti ochii mari (sau faceti-i) – romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie… care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.

(despre cartea asta zum a scris mai pe larg aici)

***

Camil Petrescu – Ultima noapte

aleasa de Strelnikov

un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala “lectie de filozofie” din capitolul 3: “ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda’n pat si pune Nietzsche’n ea in loc sa”. capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.

ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce – nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu’s intotdeauna foarte tari pe existentialism.

cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care’o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si’n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u’ll enjoy the novel.

 *** 

Camil Petrescu – Patul lui Procust

aleasa de Dragos

pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.
un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: “dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine”; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine.” and so on.

(imaginea aleasa de Dragos e din filmul Patul lui Procust al lui Sergiu Prodan & Viorica Mesina, 2001)

 ***

Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop

aleasa de Klara

Anunt Publicitar

Esti adolescent si totusi te simti batrin?
Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?
Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?
Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?
Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?
Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?
Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?

Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.

Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.

Citeste-l.

(nota b.m.r. : despre cartea asta am scris si eu aici)

 ***

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

aleasa de Dreamingjewel

Sunt cărţi peste care ai norocul să nimereşti exact la momentul potrivit, iar „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regăsit în eroul principal, “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Un om atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine niciun lucru pe care îl începe – fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale – şi a cărui capacitate de a despica firul în multipli de şaisprezece îl face incapabil să acţioneze într-un sens sau altul. M-am regăsit în nesfârşitele lui frici: frica de a nu acţiona greşit, frica de a nu fi aşteptat prea mult, frica de a nu se dovedi laş în faţa fricii.

Farmecul cărţii este că, la fel ca viaţa, subminează fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai răspunsuri şi certitudini, dacă porneşti la luptă trebuie să o faci fără ele. Toate revelaţiile pot fi paşi spre înţelepţire sau pretexte pentru resemnare.

E o carte foarte personală, izvorâtă din frământări reale. Citind-o, simţi că nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus în toată vulnerabilitatea sa. Să descopăr, în momentul în care, ca adult, sunt acut conştientă de propriile mele limitări şi defecte, că şi ceilalţi oameni sunt imperfecţi şi măcinaţi de îndoieli, că ezită, că se tem să nu eşueze, mi se pare cumva încurajator: asta înseamnă că nu sunt slabă sau ratată, ci sunt doar un om ca mulţi alţii. Şi, dacă ei, confruntându-se cu propriile lor îndoieli, au totuşi curajul de a încerca şi, unii, norocul de a reuşi, atunci acest lucru este posibil şi pentru mine.

 ***

Radu Tudoran – Fiul Risipitor

aleasa de capricornk13

A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever – sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:)  M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre “cel mai”, ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: “Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia.  Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.

(capricornk13 a facut pe blogul ei si un sondaj de opinie  despre cel mai bun roman romanesc)

 ***

Ion Creanga – Amintiri din copilarie

aleasa de Adinab

 — Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor!

 ***

Gramatica Academiei

aleasa de Diacritica

Gramatica Academiei e aşa, cam ca o femeie.

E multă, zdravănă şi rotundă la cotoare.

Şi e două (Cuvântul şi Enunţul), ca orice femeie adevărată: curvă în pat (că ce-i enunţul, de nu o curvă pe care-o răstălmăceşti după cum îţi pică bine?) şi doamnă în public (că ce-i cuvântul, de nu doamnă căreia nu-i e permis s-apară-n public altfel decât corect aranjată?).
Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau bălaie, iar ea-ţi răspunde-n cei doi peri ai cozii de peşte: e fie aşa, fie invers. Apoi, din senin, din iarbă verde (de obicei taman când îţi vine chefu’ s-o-ntorci pe degete), ridică sprânceana şi-ţi spune verde-n faţă NU. Niciodată noştri cu doi i.

Iar în caz de discuţiune intelectuală la o cafea, te-abureşte de te-ameţeşte, te plimbă printre infixe, afixe, sufixe şi prefixe, până-ţi zdruncină încrederea în putinţele-ţi diverse şi-ncepi să-ţi zici că nu-i de nasul tău. Şi că dna Ştefania Popescu e mult mai abordabilă – poţi chiar s-o iei cu tine-n pat.

Când nu te scoate din minţi, Gramatica Academiei e chiar  cool. Genul de femeie cu care poţi să ieşi fără teamă în lume.

 ***

Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche

aleasa de Poematike

Cea  mai bună bucată de proză românească

În cazul meu, răspunsul se livrează by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru că este, de ex., inimitabilă. De câţi scriitori aţi mai auzit că scriu ”în stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru că este, de ex., intraductibilă. Cine s-ar încumeta, fără să cadă în rizibil, să transpună moleşeala levantină, depravarea bucureşteană, melancolia balcanică? Sunt lucruri pentru care nu există echivalenţă în alte limbi (occidentale, cel puţin).  Stilul e inclasificabil. Ba emfatic  ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante.   Combinaţia paracelsică dintre obscenitate şi aristocraţie este secretul valorii mateine. N-am văzut niciodată în ”Crai” decadenţă sau prolixitate, preţiozitate ori gravitate naivă. Aş putea să spun că-I ceva între paseism şi oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept în putrefacţie, dar aş consuma degeaba cuvinte. Eram în serioase şi stufoase discuţii cu mine dacă să mărturisesc despre ”Crai” sau despre cealaltă parte de proză care mă bântuie. [La mine, locul întâi e întotdeauna un yinyang d’ăsta..]. Cealaltă faţă a monstrului fiind ”Nopţi la Serampore” a lui Eliade. Poate altădată

 ***

Gellu Naum – Zenobia

aleasa de Oceania

Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.

O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.

Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.

„Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele – in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.

Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place,  inseamna ca nu imi place indeajuns de mult…

 ***

Petru Dumitriu – Cronica de familie

aleasa de mine – am scris mai pe larg despre ea aici

Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu. Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret… O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism… care se sfarseste brusc prin ’47-’48. Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala… Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.

Mircea Cartarescu (scriitor)

Draga luciat, dragi prieteni, ma intristeaza perspectiva ca blogul literar cel mai adevarat, mai inteligent si mai dezinteresat sa dispara. Dar e in logica lucrurilor.  […]
Vreau sa spun si cateva lucruri concrete. Mai intai, ca luciat mi-a facut intr-o seara onoarea de a se intalni cu mine. Am baut o cafea impreuna, in oras. A fost unul dintre cele mai magice momente ale vietii mele. Daca nu am inca Alzheimer, va spun cu mana pe inima ca ea nu este nici Vali sau Teo (bunii mei prieteni), nici altcineva din lumea literara. Iar mie inca nu mi-a spus nimeni ca mint sau ca ma implic in cabale de orice fel. Apoi, e total fals ca luciat a facut jocul Poliromului sau a oricarei alte edituri. […] Dar adeseori luciat a scris cu finetea si empatia atat de cunoscute despre carti aparute la multe alte edituri.
In fine, deplang conflictul, absurd de la inceput, dintre doi dragi prieteni ai mei, leo serban si luciat. Daca s-ar cunoaste, cei doi s-ar place nespus de mult. Asa, leo a declansat un friendly fire total gratuit impotriva unui blog exceptional, de parca n-ar exista suficiente tinte in jur, oh, Doamne, sunt chiar prea multe.
Ii multumesc luciei t pentru orele pe care, de cand mi l-a semnalat Cristi Teodorescu, le-am petrecut, mereu cu placere, pe blogul ei.

Paul Cernat (critic literar)

În ultimul an, blogging-ul literar autohton a produs cîteva nume demne de toată atenţia, iar între ele, simpatic-misterioasa luciat, alias „terorism de cititoare” a devenit deja un reper.

Radu Pavel Gheo (scriitor) 

Dacă mi s-ar fi spus să aleg un singur blog cultural pe care să-l pot urmări zilnic, l-aş fi ales pe ăsta http://www.terorista.ro/. Şi, conform legilor lui Murphy adaptate la mizeria românească, exact blogul “terorism de cititoare” s-a întrerupt. “Terorista” nu mai scrie. Din motive care mă înfurie şi mai tare.
Trebuia să-mi dau seama că s-ar putea întîmpla şi aşa ceva. Era un blog cultural prea bun. În cei trei ani de activitate “terorista” (aşa o ştiu cam toţi cititorii şi scriitorii) devenise un reper. Părerile ei contau – mai mult decît ale multor critici literari consacraţi.

Adela Greceanu (scriitoare)

Luciat a scris de curind pe blogul „Terorism de cititoare” despre romanul meu. M-am bucurat, fireste, asa cum ma bucur de fiecare data cind unor oameni inteligenti si cu haz (cum ar zice domnul Cosasu) le plac cartile mele. Dar n-am apucat eu sa ma bucur prea mult, ca m-am intristat de-a binelea. Terorista a anuntat ca renunta la blog. Pentru cei care nu stiu, „Terorism de cititoare” este (era) unul dintre cele mai frecventate bloguri despre carti. Poate chiar cel mai frecventat. Si asta, cred eu, si fiindca terorista scria cu o pasiune molipsitoare de cititor indragostit, dar si cu umor, cu distanta, deci, despre carti dintre cele mai diverse ca stil, ca registru, ca mesaj, ca miza. Chiar daca nu eram intotdeauna de acord cu ea – ceea ce e cit se poate de firesc – o citeam cu placere.

Florin Iaru (scriitor)

Era un blog pe gustul meu, pentru că un om căruia îi plăceau cărţile vorbea despre ele. Asta nu e suficient. Mai trebuie ca tot ceea ce scrii să fie sub zodia inteligenţei şi competenţei. Apoi stilul să ţină în gheara tastei elementele comunicării. Nu mă înteresează cine eşti şi nici ce studii ai. Dar comentariile tale au (în)trecut repede de tîmpenia obtuză, greţoasă, suficientă şi preţioasă a 99% din bloguri.

Mihai Iovanel (critic literar)

Mi-e dor de blogul lui luciat, dar ea s-a retras in Caraibe: trebuie ca fumeaza, bea cocktailuri cu rom alb si scrie un roman.

Mircea Mihaies (critic literar)

 Intraţi, de pildă, pe blogul terorism de cititoare, al unei doamne pline de vervă şi desăvârşit gust literar

Ioana Nicolaie (scriitoare)

si despre Luciat: de ce nu putem crede ca exista cititori pur si simplu, destepti si altruisti, asa cum nu sint multi dintre criticii nostri literari?

si:

Şi-a închis blogul pentru că s-a simţit asaltată de voci negative, care nu acceptă ideea că există un blog de succes şi la cititori obişnuiţi, şi la profesionişti. […] Devenind o breaslă şi înmulţindu-se, bloggerii au orgoliile lor, au stimă de sine, fiecare vrea trafic. Ea, fireşte, era «the best» pe zona ei. Atunci normal că a stârnit invidii.

Cezar Paul-Badescu (scriitor)

Draga luciat,
Nu stiu daca ai publicat vreodata in presa paper based, dar da-mi voie sa te felicit pentru comentariul tau, care e mult mai aplicat si mai matur din punct de vedere literar decit mai toate textele jurnalistilor sau ale criticilor “cu patalama” care au scris despre “Luminita, mon amour”.

si

Ce-mi place mie, ca cititor mediocru si nici macar inistent, la blogul “Terorism de cititoare”: ca luciat vorbeste despre carti firesc, fara sa se cocoatze pe vreun soclu (asa cum se obisnuieste pe la noi) si fara sa-ti arunce, sictirita, fraze gongorice, care sa arate cit de desteapta e ea si cit de multe a citit. E un om normal care-ti vorbeste normal, asa cum ar face-o la o bere. Faptul ca isi pastreaza anonimatul si ca nu face parte din ciorba literara de la noi (compusa din tot felul de gasculitze, orgolii si interese care plutesc intr-o zeama lunga si insipida) e iarasi un punct cistigat, pentru ca-i da libertatea de a fi onesta si de a spune exact ce gindeste.

Costi Rogozanu (jurnalist, critic literar, scriitor)

Blogul ala despre carti era cam ce-si poate dori un cititor normal la cap – seninatate, public bun, carti multe. Era un stil nou de prezentat carti, nu avea mari ambitii si scria fara emfaza. 

Simona Sora (critic literar)

Deschid blogul luciatei (www.terorista.ro), cel mai inteligent, mai adecvat în comentarii şi mai decent blog despre cărţi din România

Cecilia Stefanescu (scriitoare)

Nu despre Lucia T. vreau sa scriu aici. Decizia ei este, la fel ca o demisie, un act unilateral. Am fost şi n-am fost de acord cu unele dintre părerile ei, dar era frumos să citeşti un om care, dezinteresat, pasionat si sincer, scrie despre carti pur si simplu. Daca e o persoana din lumea literara, atunci si-a jucat foarte bine rolul si ar trebui sa-l continue si in viata reala, acolo unde astfel de atitudini lipsesc. Daca nu e din lumea literara, atunci nu pot spune decit ca o invidiez la fel de sincer si dezinteresat pentru libertatea pe care, pentru o perioada, a avut-o in acest spatiu.

Mihaela Ursa (critic literar)

Limbajul blogului nu este limbajul publicaţiilor culturale. Ştiu toate astea. Dar glumeam doar pe jumătate când propuneam un premiu al Academiei pentru bloggeri de tipul regretatei întru internet teroriste luciat. Ei fac, pentru cultura noastră destul de snoabă, servicii de sanitarizare culturală.

Adică: vorbesc despre cărţi cu bun simţ, cu o intuiţie critică pentru care mulţi critici literari şi-ar sacrifica un deget, într-un limbaj non-elitist până la colocvial (fără să ajungă imund), din interiorul unei culturi personaliste a cărţii, cu o pasiune şi cu o onestitate netrucate, fără condiţionări care ţin de politici culturale, cumetrii sau ataşamente de şcoală. Marele câştig cultural al unei astfel de implicări electronice nu mi se pare neapărat judecata lor de valoare, subiectivă ca a unui critic literar “cu şcoală”, cât faptul că ei – şi nu criticii literari, s-o recunoaştem – sunt aceia care conving oamenii să citească.

Probabil va intrebati ce mi-a venit sa insir toate astea azi, in loc de pds. Imboldul a fost urmatoarea fraza din mesajul de adio al redactiei Dilemei Vechi catre apreciatul critic de film si enervantul troll de bloguri Alex Leo Serban, care a plecat in tarile calde:

Va lua cu el instinctul şi măiestria lui speciale de a detecta şi pune la punct orice fel de fanatism sau terorism cultural şi nu numai.

Cum mesajul e „semnat” anonim „Redactia”, nu stiu cine este autorul frazei. Dat fiind ca nu imi amintesc sa fi sesizat la nici un alt „dilematic” ostilitate fata de „terorista”, care a fost invitata in repetate raduri sa scrie in paginile revistei – parerile a doi dintre ei, Cezar Paul-Badescu si Simona Sora, le gasiti mai sus – am chiar banuiala ca „necrologul” (sau cel putin fraza cu pricina) a fost scris chiar de catre destinatarul sau, Alex Leo Serban in persoana…

Asa ca, pentru ca tovarasului sau de lupta isuciu, care a citat cu satisfactie pe blogul lui (nu pun link!)  fraza respectiva, ii sunt tare dragi apelurile la autoritate, il invit sa puna in balanta pe de o parte autoritatea tuturor celor mentionati de mine, scriitori si critici literari, si pe de alta parte cea a singurului anti-terorist din lumea culturala, critic de film. Cum zicea Mihai Iovanel intr-un alt context:

evident, e posibil sa ne inselam cu totii, dar parca e un pic mai probabil sa nu 🙂

Ca tot zicea dreamingjewel de Coelho si de aranjarea alfabetica a cartilor in librarii:

un raft din libraria Diverta


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Decembrie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031