bughi mambo rag

Archive for Iunie 2010

12 capete -> 12 pareri diferite cand e vorba sa aleaga cartea romaneasca preferata:

Mircea Cartarescu – Nostalgia

aleasa de Mihaela Ursa

My all times favourite din proza românească nu există. Pentru că nu am preferinţe atât de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.

Un exerciţiu de amor, înţeleg că asta se aşteaptă de la mine, iar nu o selecţie critică. Or, dintre cărţile pe care le recitesc la un an-doi, răsare azi, mai strălucitoare decât celelalte, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Pentru că o iubesc de când, în ultimul meu an de liceu, am citit-o, albăstrui-verzuie, pe o hârtie păroasă, ca Visul. Pentru că de atunci am recitit-o în ediţia completă din 1993 până s-a ferferniţit şi tipei dandyiote de pe copertă i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.

Ea nu-mi vorbeşte numai despre literatură şi despre Totul-care-nu-încape-niciodată-în-creaţie, deşi creaţia e moartă dacă nu visează la El, ci şi despre nişte fetiţe care refac propriul lor Decameron şi mult mai mult decât atât, cam cum făceam în copilărie în jocurile mele cele mai reuşit voluptuoase, de o voluptate non-erotică, ci pur şi simplu transgresivă, despre arhitectul muzical şi caracatiţos pe care l-am invidiat multă vreme, despre ouăle Orbitorului (pentru că tot Orbitorul aici cuibăreşte), pe care-mi place să le pipăi cu duioşie. Ea-mi vorbeşte şi despre mine şi colegii mei de clasă, care am crescut 18 ani într-o lume, ca să fim azvârliţi într-alta cam pe când citeam prima ediţie a acestei cărţi.

 ***

Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic

aleasa de zum

o calatorie in timp, in vremea liceului – sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.

sau mai departe – Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca

inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.

poate unul dintre romanele ‘tinerilor prozatori’… da!

nu faceti ochii mari (sau faceti-i) – romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie… care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.

(despre cartea asta zum a scris mai pe larg aici)

***

Camil Petrescu – Ultima noapte

aleasa de Strelnikov

un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala “lectie de filozofie” din capitolul 3: “ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda’n pat si pune Nietzsche’n ea in loc sa”. capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.

ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce – nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu’s intotdeauna foarte tari pe existentialism.

cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care’o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si’n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u’ll enjoy the novel.

 *** 

Camil Petrescu – Patul lui Procust

aleasa de Dragos

pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.
un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: “dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine”; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine.” and so on.

(imaginea aleasa de Dragos e din filmul Patul lui Procust al lui Sergiu Prodan & Viorica Mesina, 2001)

 ***

Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop

aleasa de Klara

Anunt Publicitar

Esti adolescent si totusi te simti batrin?
Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?
Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?
Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?
Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?
Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?
Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?

Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.

Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.

Citeste-l.

(nota b.m.r. : despre cartea asta am scris si eu aici)

 ***

Octavian Paler – Viaţa pe un peron

aleasa de Dreamingjewel

Sunt cărţi peste care ai norocul să nimereşti exact la momentul potrivit, iar „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regăsit în eroul principal, “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Un om atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine niciun lucru pe care îl începe – fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale – şi a cărui capacitate de a despica firul în multipli de şaisprezece îl face incapabil să acţioneze într-un sens sau altul. M-am regăsit în nesfârşitele lui frici: frica de a nu acţiona greşit, frica de a nu fi aşteptat prea mult, frica de a nu se dovedi laş în faţa fricii.

Farmecul cărţii este că, la fel ca viaţa, subminează fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai răspunsuri şi certitudini, dacă porneşti la luptă trebuie să o faci fără ele. Toate revelaţiile pot fi paşi spre înţelepţire sau pretexte pentru resemnare.

E o carte foarte personală, izvorâtă din frământări reale. Citind-o, simţi că nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus în toată vulnerabilitatea sa. Să descopăr, în momentul în care, ca adult, sunt acut conştientă de propriile mele limitări şi defecte, că şi ceilalţi oameni sunt imperfecţi şi măcinaţi de îndoieli, că ezită, că se tem să nu eşueze, mi se pare cumva încurajator: asta înseamnă că nu sunt slabă sau ratată, ci sunt doar un om ca mulţi alţii. Şi, dacă ei, confruntându-se cu propriile lor îndoieli, au totuşi curajul de a încerca şi, unii, norocul de a reuşi, atunci acest lucru este posibil şi pentru mine.

 ***

Radu Tudoran – Fiul Risipitor

aleasa de capricornk13

A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever – sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:)  M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre “cel mai”, ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: “Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia.  Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.

(capricornk13 a facut pe blogul ei si un sondaj de opinie  despre cel mai bun roman romanesc)

 ***

Ion Creanga – Amintiri din copilarie

aleasa de Adinab

 — Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor!

 ***

Gramatica Academiei

aleasa de Diacritica

Gramatica Academiei e aşa, cam ca o femeie.

E multă, zdravănă şi rotundă la cotoare.

Şi e două (Cuvântul şi Enunţul), ca orice femeie adevărată: curvă în pat (că ce-i enunţul, de nu o curvă pe care-o răstălmăceşti după cum îţi pică bine?) şi doamnă în public (că ce-i cuvântul, de nu doamnă căreia nu-i e permis s-apară-n public altfel decât corect aranjată?).
Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau bălaie, iar ea-ţi răspunde-n cei doi peri ai cozii de peşte: e fie aşa, fie invers. Apoi, din senin, din iarbă verde (de obicei taman când îţi vine chefu’ s-o-ntorci pe degete), ridică sprânceana şi-ţi spune verde-n faţă NU. Niciodată noştri cu doi i.

Iar în caz de discuţiune intelectuală la o cafea, te-abureşte de te-ameţeşte, te plimbă printre infixe, afixe, sufixe şi prefixe, până-ţi zdruncină încrederea în putinţele-ţi diverse şi-ncepi să-ţi zici că nu-i de nasul tău. Şi că dna Ştefania Popescu e mult mai abordabilă – poţi chiar s-o iei cu tine-n pat.

Când nu te scoate din minţi, Gramatica Academiei e chiar  cool. Genul de femeie cu care poţi să ieşi fără teamă în lume.

 ***

Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche

aleasa de Poematike

Cea  mai bună bucată de proză românească

În cazul meu, răspunsul se livrează by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru că este, de ex., inimitabilă. De câţi scriitori aţi mai auzit că scriu ”în stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru că este, de ex., intraductibilă. Cine s-ar încumeta, fără să cadă în rizibil, să transpună moleşeala levantină, depravarea bucureşteană, melancolia balcanică? Sunt lucruri pentru care nu există echivalenţă în alte limbi (occidentale, cel puţin).  Stilul e inclasificabil. Ba emfatic  ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante.   Combinaţia paracelsică dintre obscenitate şi aristocraţie este secretul valorii mateine. N-am văzut niciodată în ”Crai” decadenţă sau prolixitate, preţiozitate ori gravitate naivă. Aş putea să spun că-I ceva între paseism şi oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept în putrefacţie, dar aş consuma degeaba cuvinte. Eram în serioase şi stufoase discuţii cu mine dacă să mărturisesc despre ”Crai” sau despre cealaltă parte de proză care mă bântuie. [La mine, locul întâi e întotdeauna un yinyang d’ăsta..]. Cealaltă faţă a monstrului fiind ”Nopţi la Serampore” a lui Eliade. Poate altădată

 ***

Gellu Naum – Zenobia

aleasa de Oceania

Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.

O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.

Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.

„Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele – in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.

Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place,  inseamna ca nu imi place indeajuns de mult…

 ***

Petru Dumitriu – Cronica de familie

aleasa de mine – am scris mai pe larg despre ea aici

Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu. Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret… O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism… care se sfarseste brusc prin ’47-’48. Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala… Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.

Caut de lucru, fie colaborare fie full time. Ideal ar fi ceva care sa imi placa, sa ma intereseze… poate ceva in legatura cu internetul, sau cu cartile… poate colaborare la un blog colectiv gen BookBlog sau VoxPublica…  n-as refuza, desigur, nici o colaborare la o publicatie pe hartie, dar pentru asa ceva nu stiu daca e momentul acum, cu atatea ziare si reviste desfiintate si jurnalisti cu experienta disponibilizati…

 Blogul i-a adus Ionucai un job de redactor de carte:

Da, sunt o persoana norocoasa. Uite, inca nu am 20 de ani si azi am spus “da” unei slujbe de redactor la editura Tritonic. La o EDITURA! Eu… lucrez… editura… carti… multe carti!!!

Irenei un job de copywriter:

M-am angajaaaaat! Trebuie sa multumesc blogului meu, care mi-a adus 3 interviuri si dupa cum se vede, in cele din urma, un job :).

Inozzei colaborarea la revista Tabu:

Ultima veste buna e ca, datorita Inozza, m-a descoperit o persoana foarte speciala, un fel de royalty in lumea presei feminine si ca s-ar putea sa lucrez in una dintre cele mai tari redactii din tara! *joy! joy! joy!* 😀 😀 😀

Asa ca imi incerc si eu norocul, deoarece cu criza am ajuns intr-o situatie financiara… s-o numesc „critica” ar fi un eufemism… chiar daca blogul meu are mai putini vizitatori pe zi decat ale celor 3 x I…  nu am de pierdut, doar de castigat… e si un experiment, un mod de a verifica puterea blogurilor – desi, fiind in joc bunastarea mea, nu il pot privi cu detasarea cuvenita…

N-o sa-mi afisez CV-ul aici, n-o sa vorbesc despre pregatirea mea si experienta mea profesionala – in primul rand pentru ca tin la anonimatul meu, la protejarea identitatii mele reale, cel putin la fel de mult ca luciat (de aceea nu voi dezvalui aceste detalii decat angajatorului la incheierea contractului), in al doilea rand pentru ca as vrea o schimbare, altceva, deci experienta mea de pana acum ar fi nerelevanta. Ce fel de om sunt, cum gandesc, de ce sunt in stare, aflati mai degraba din acest blog decat dintr-un CV.

Potentialii angajatori ma pot contacta chiar aici in comentarii sau pe mail la adresa bughimamborag (at) gmail . com .

Data trecuta l-am ascultat pe Verlaine, acum sa-l ascultam si pe Rimbaud (tot despre izolare si regrete tardive, din cate inteleg):

Chanson de la plus haute tour

Oisive jeunesse
A tout asservie,
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie.
Ah ! Que le temps vienne
Où les coeurs s’éprennent.

Je me suis dit : laisse,
Et qu’on ne te voie :
Et sans la promesse
De plus hautes joies.
Que rien ne t’arrête,
Auguste retraite.

J’ai tant fait patience
Qu’à jamais j’oublie ;
Craintes et souffrances
Aux cieux sont parties.
Et la soif malsaine
Obscurcit mes veines.

Ainsi la prairie
A l’oubli livrée,
Grandie, et fleurie
D’encens et d’ivraies
Au bourdon farouche
De cent sales mouches.

Ah ! Mille veuvages
De la si pauvre âme
Qui n’a que l’image
De la Notre-Dame !
Est-ce que l’on prie
La Vierge Marie ?

Oisive jeunesse
A tout asservie,
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie.
Ah ! Que le temps vienne
Où les coeurs s’éprennent !

Etichete: , ,

Am primit un fel de leapsa de la zum; pentru ea si pentru ceilalti fani nerabdatori, am adunat aici, in ordine cronologica:

Interviuri cu scenaristul, regizorul si scriitorul Razvan Radulescu

2001 – „La noi, orice ai face, esti tratat ca o umbra“. Interviu cu Razvan Radulescu  luat de Svetlana Carstean pentru Observatorul Cultural

2005 – Răzvan Rădulescu: „Mi se spune scenarist ca urmare a unei conjuncturi” –  din revista HBO

2006 – „Fac foarte multe lucruri din siciiala“. Interviu cu Razvan Radulescu –  din nou in Observatorul Cultural

2008 – Razvan Radulescu: „Nu este vorba de nici un val al cinematografiei” – luat de Cezar Paul-Badescu pentru Adevarul Literar si Artistic

2008 – Razvan Radulescu: „Mi-as face iluzii sa cred ca sunt scenarist profesionist”  

2009 – Interviu in 4 episoade la HBO  luat de Ana Maria Sandu (video)

2009 – Interviu in engleza cu Melissa de Raaf & Razvan Radulescu (video)

2010 – În cadru: regizorul Florin Şerban şi scenaristul Răzvan Rădulescu la Cinemagia (video)

2010 – Interviu cu Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf 

2010 –  „Razvan Radulescu: As vrea ca spectatorii sa ramana cu experienta pe care a avut-o Felicia” (video)

2010 – TIFF Lounge (3): Răzvan Rădulescu. Magistral – discutie cu publicul moderata si transcrisa pe blogul sau de Mihnea Maruta

***

Cu fraza din titlu incheia acum 2 ani  Razvan Radulescu interviul dat lui Cezar Paul-Badescu pentru Adevarul Literar si Artistic:

– Scrisul de scenarii e o activitate ofertanta, iti aduce tot felul de satisfactii materiale, ai glorie, poti fi receptat mult mai usor la nivel international etc. Spre deosebire de asta, scrisul de literatura e mult mai anonim: nu ai nici glorie, nici bani de pe urma lui. Continui sa scrii literatura?

– Sigur ca da. Dar as vrea sa fac deocamdata o pauza cu publicarea. Mi se pare ca ar trebui sa dau literaturii pe care o scriu sansa onesta de a fi receptata ca literatura, si nu ca urmare a notorietatii mele ca scenarist (atata cata e). Acum trei zile am primit un telefon de la Editura Dacia din Cluj, care mi-a facut oferta unei antologii de opere complete – cu toate scenariile si cele doua romane, republicate. Mi se pare prematur. Mi se pare onorant, dar pe de alta parte inteleg foarte bine cum merg lucrurile. inteleg foarte bine ca „Teodosie cel Mic” s-a publicat cu usurinta, dupa ce sase ani a fost refuzat, pentru ca sunt mai cunoscut ca scenarist. Acum s-a reeditat „Viata si faptele lui Ilie Cazane” tot din acelasi motiv. Cand a aparut prima data romanul, nu a interesat pe nimeni sau a interesat pe foarte putini. Prin urmare, ce scriu acum ca literatura as vrea sa fie perceput ca literatura. De altfel, asa va si fi – nu o sa public probabil urmatorul roman in urmatorii doi ani. 

– De ce totusi te mai intereseaza literatura, cand iti da totul scenariul de film?

– Sa fim seriosi. Te referi la bani? Nu sunt atat de multi; nici gloria nu este atat de mare, nici acoperirea estetica pe care o are scenariul ca scriitura nu e completa. Sunt lucruri pe care vreau sa le spun scriind
literatura.

Dar filmele aduc faima actorilor, regizorilor, nu scenaristilor: faceti o lista cu regizorii cunoscuti, apoi una cu scenaristii (care nu sunt si regizori)  – aici stiti vreun (alt) nume ? Publicarea lui Teodosie cel Mic nu s-a datorat notorietatii lui ca scenarist ci trezirii interesului editurii Polirom pentru literatura romana tanara (doar Cezar Paul-Badescu a publicat acolo chiar inaintea lui); reeditarea cartii Viata si faptele lui Ilie Cazane s-a datorat mai degraba succesului lui Teodosie cel mic decat notorietatii ca scenarist a autorului… Eu am auzit intai, de pe bloguri, de scriitorul Razvan Radulescu, i-am citit cartile si abia apoi am aflat ca e si scenarist, ca e in spatele multora dintre filmele din „noul val” – ca tot nu-i place lui expresia – desi cateva din filmele respective le vazusem deja… Voi ? Cum l-ati descoperit si in ce ipostaza mai intai ? In plus, cei 2 ani de abtinere deliberata de la publicare de care vorbea in interviul din martie 2008 au trecut deja, deci… as vrea sa-i remintesc ca sunt lucruri pe care voia sa le spuna scriind literatura… sa-i spun toate astea si altele…  dar mi-e imposibil: desi cel mai geek dintre scriitorii romani – indeletnicirea lui preferata e sa repare laptop-uri Apple !  – spre deosebire de multi scriitori din generatia lui, care au bloguri proprii sau cel putin citesc si comenteaza pe ale altora, el nu a calcat (aparent) niciodata prin blogosfera romaneasca…

***

Later Edit: am o veste buna si una proasta.

Incep cu cea proasta: iar o sa va dau un motiv de frustrare. Ieri seara, in timp ce eu scriam postul asta, deplangand faptul ca Razvan Radulescu n-are nici un fel de tagente cu blogosfera, acesta statea de vorba (foarte deschis) cu bloggerii, la discutia care a urmat unei proiectii speciale pentru bloggeri, in avanpremiera, a filmului „Felicia inainte de toate” , organizata de revista Tabu… Habar nu am avut… eu care credeam ca sunt la curent cu ce se intampla prin blogosfera… asta mi-a scapat…

Acum vestea cea buna: din cate zicea Cristina Bazavan de la Tabu, organizatoarea evenimentului:

Dupa publicarea recenziilor voastre, Razvan Radulescu si Melissa de Raaf vor alege 5 bloggeri carora le vor acorda un interviu in exclusivitate.

Si pentru asta cred ca nu e prea tarziu: daca ati vazut deja filmul la TIFF sau pe net, sau daca il vedeti maine (11 iunie), cand are premiera in cinematografe, puteti scrie despre el si cine stie, poate asa veti avea ocazia sa il intrebati personal pe Razvan Radulescu: Pe cand o noua carte ?

***

Dar ma intreb daca nu cumva „Felicia inainte de toate”, a carui tema pentru Razvan Radulescu era atat de personala ca a simtit ca n-o poate incredinta nimanui si trebuie sa o regizeze el insusi, este chiar acel „Cat cost” metamorfozat in film, dat fiind ca lucrurile pe care voia sa le spuna in carte si cele pe care le-a spus acum in film sunt despre relatia cu parintii; a se vedea interviul cel mai vechi, din 2001, luat de Svetlana Carstean si pe de alta parte ce spune Ozana Oancea, actrita din rolul Feliciei, in interviul din revista Tabu:

Istoria filmului porneste de la sora lui Razvan, care e mai mare decat el si care traieste in Italia. […]

Ce mi s-a parut apasator a fost ca am inceput repetitiile cu un film pe care ni l-a proiectat Razvan, despre familia lui. A facut niste interviuri  foarte dureroase si foarte personale cu mama si sora lui. Ce am spus noi in film are o incarcatura similara, dar nu e acelasi lucru.

Acolo, la inceput, am intrat in povestea grea a unor oameni si nici macar nu mi se pare ca a fost absolut necesar. Poate pentru el a fost, dar noi am fi putut si fara.

Chiar daca e o mare distanta  intre o carte autobiografica, incepand cu copilaria (chiar cu nasterea!) si un film care plecand de la biografia personala a ajuns la situatia tipica, generica, a copilului-adult universal, ca sa zic asa – reactia cea mai frecventa a spectatorilor a fost sa se recunoasca, sa-si recunoasca parintii, situatia, discutiile lor cu parintii etc. – si care nu expune tot traseul, copilaria, adolescenta, tineretea, ocaziile care au dus la acumularea tensiunii si neintelegerilor, care au cladit bariera, doar le lasa sa se banuiasca in spate si eventual sa fie pomenite sumar, ca in izbucnirea finala a Feliciei… pana la urma e vorba de aceeasi tema, doar de alta modalitate de abordare… Sigur, asta e doar o speculatie,  o ipoteza…

***

Pentru ca asta e un fel de leapsa, i-o dau mai departe Inozzei, la care am gasit informatiile despre proiectia si interviul Tabu, care a scris despre „Felicia inainte de toate” si pe care o invit sa scrie si despre Razvan Radulescu ca scriitor inainte de toate, daca il stie si sub acest aspect…

 Le ciel est, par-dessus le toit,
          Si bleu, si calme !
Un arbre, par-dessus le toit,
          Berce sa palme.

La cloche, dans le ciel qu’on voit,
          Doucement tinte.
Un oiseau sur l’arbre qu’on voit
          Chante sa plainte.

Mon Dieu, mon Dieu, la vie est là
          Simple et tranquille.
Cette paisible rumeur-là
          Vient de la ville.

Qu’as-tu fait, ô toi que voilà
          Pleurant sans cesse,
Dis, qu’as-tu fait, toi que voilà,
          De ta jeunesse ?

(from Wikisource)

Versurile astea, se pare, au fost compuse de Verlaine in inchisoare – si tot in inchisoare, in inchisorile comuniste, vor fi mai tarziu recitate, repetate, dupa cum isi aminteste Steinhardt si nu numai el

 Valeriu Anania – Amintirile peregrinului apter
 Editura Paralela 45, 2000 (16.03 RON la librarie.net)
 Edtiura Polirom, 2009 ( 44.95 RON editie cartonata) 
 (fragment) 

Cartea vrea sa ne plimbe prin manastirile oltene si sa ne vorbeasca despre ele impletind planul prezentului cu cel istoric si cu cel supranatural.  Naratorul, peregrinul apter, este el insusi un personaj supranatural, dupa cum aflam din prima povestire: un inger care si-a pierdut aripile si, ramas pe pamant (romanesc) ca simplu om, devine calugar auzind ca „calugarii sunt ingeri in trup”, trecand prin veacuri la varsta unei eterne adolescente.   

In planul prezentului – prezentul secolului XX, din anii razboiului pana in anii ’70-’80, devenit intre timp trecut recent –  avem diverse figuri, de multe ori pitoresti, de calugari si arhierei si nu numai, in care nu rareori putem recunoaste modele reale. In planul trecutului istoric avem, pe langa calugari din vechime, domnitori, doamne si domnite, boieri, turci si alte figuri istorice culese din cronici: intalnim de pilda pe Constantin Brancoveanu sau pe doamna Chiajna si fiicele ei; in planul supranatural intalnim nu numai  personaje specifice crestinismului, ci si fapturi fantastice din origine mitologica  sau populara.   

Toate acestea se intrepatrund in aproape fiecare povestire – dar problema majora a cartii e ca aceste trei planuri nu reusesc sa se imbine, sa se inchege intr-un tot armonios si firesc. Excelentul memorialist isi vadeste calitatile si aici – deci planul „prezent” e cel mai viu si mai reusit – dar din pacate nu este dublat de un la fel de bun creator de fictiune. Uneori autorul parca se saboteaza singur: in Pasarea maiastra, dupa farsa ce o joaca tanarul si ingeniosul frate Sile habotnicului si credulului calugar Talasie, facandu-l sa creada ca e cutremur, sau, in Cele patru domnite, dupa ce ne amuzam de credulitatea celor doi bautori care, iesind din birt, noaptea, dau cu ochii pe neasteptate peste mitropolitul Mirmilion si il cred Dumnezeu – intamplari ce hranesc partea sceptica, rationala, critica a mintii cititorului – cu greu mai putem inghiti evenimentele miraculoase care se intampla in continuare, cateva pagini sau doar cateva randuri mai departe. Mai sunt apoi si scapari si inconsecvente care fac povestea neverosimila, in special cand autorul, identificandu-se cu naratorul sau, ii atribuie  elemente din propria biografie. Ingerul apter nu e imun la trecerea timpului, doar ca efectul e mult mai incet, in cele cateva veacuri de la pierderea aripilor ajungand doar de la copilarie la adolescenta. Insa… il gasim adolescent, calugar ucenic aciuiat pe la diverse manastiri, in timpul domnitorilor pamanteni (Doamna Chiajna, Brancoveanu), in schimb copil, crescut de o mama adoptiva, Padureanca, in timpul rascoalei lui Vladimirescu. Sau ne vorbeste, mai pe larg decat in Memorii, de sora sa (reala) nevazatoare, Milica, care invata la o scoala pentru nevazatori unde canta la pian, apoi ne povesteste episodul dramatic cand, in inchisoare, a vrut sa se orbeasca cu mana lui, dar a renuntat dupa ce i-a aparut in vis sora sa, atunci deja moarta; dar plaseaza episodul cu temnita in trecutul pre-modern, in vremea unui domnitor nenumit impotriva caruia ar fi fost acuzat pe nedrept de conspiratie – in timp ce partea ce trebuia sa fie anterioara, cu scoala de nevazatori si pianul, trimite inevitabil in Romania moderna, in secolul XX sau cel putin sfarsitul lui XIX. Motivul antedatarii e evident: cenzura – cartea fiind scrisa in timpul comunismului, in anii 80, chiar daca a fost publicata abia dupa, in ’90, cenzura nelasandu-se satisfacuta, pacalita de astfel de subterfugii.     

la Polirom

 Cele mai reusite sunt paginile realiste, in care intalnim figuri vii, uneori pitoresti, de calugari, calugarite, arhierei si intamplari din viata monahala. Staretul aspru al unei manastiri ii trage o bataie propriului duhovnic pe care il prinde intorcandu-se la manastire pe trei carari, apoi ii pune patrafirul si ii cere iertare si dezlegare; trezit din betie, victima ii da canon cate 40 de metanii timp de 40 de zile, pe care staretul le executa constiincios, in vazul obstii. Un calugar cu viata si fire aspra (si rigida si morocanoasa) il invita la el pe epsicop, fost amic din tinerete, ca sa se trezeasca caterisit si sos din monahism de catre episcopul indignat de gazduirea saracacioasa, piscat de puricii din asternut si intepat de albine. La manastirea Polovragi, unde staretul Eudoxiu a strans un grup de foarte tineri calugari pe care ii tine la scoala, facand el toata treaba (muls vaca, gatit…) si cerandu-le doar sa invete, domneste o atmosfera tinereasca si scolareasca, propice glumelor si farselor, de care doar rigidul si morocanosul Talasie e indignat. Am pomenit deja mai sus patania care ii are ca eroi pe mitropolitul Mirmilion si soferul sau nenea Biju – zisi  „soferul si mitropolitul sau„.      

In multe din personajele acestor pagini cititorul Memoriilor recunoaste persoanele reale. Mirmilion este Firmilian, mitropolitul Olteniei, fost profesor, prieten si nas de calugarie al autorului. Bunul si inteleptul staret Eudoxiu de la Polovragi, devotat total ucenicilor sai, probabil cea mai luminoasa figura de monah din carte, este Gherasim Bica, staretul si prietenul autorului, a carui intalnire providentiala il va ajuta sa iasa dintr-o grava criza sufleteasca (dar care, dupa cum stim din Memorii, avea sa treaca el insusi printr-o criza sufleteasca in urma careia va iesi din monahism si se va casatori) ; fratele Sile cel istet si pus pe sotii este fratele Vasile, viitorul calugar si staret Veniamin Nicolae, cel care va ingropa la  la Polovragi pachetul fatal primit de autor de la Arghezi. Mirenii de la Polovragi:  plutonierul Moaca, mos Papurica, sunt pomeniti in carte cu numele (sau poreclele) lor reale. Apriga, autoritara si inflexibila stareta Evelina Gaitan, a carei darzenie avea sa se ciocneasca de darzenia egala a oltencelor de la manastire Horezu, carora vrea sa le impuna trecerea de la viata de sine la viata de obste (adica un fel de comunism monahal), este matusa maicii Olga Gologan (stareta de la manastirea Bistrita, buna prietena si ocrotitoarea autorului) iar tanara maica Domnica, copil gasit care nu-si cunoaste parintii, crescuta la (si pentru) manastire, fara sa fi cunoscut vreodata si fara sansa de a mai cunoaste afectiunea unei familii, aminteste de maica Artemia, iubirea imposibila a autorului. 

Unele povestiri sunt strabatute de o senzualitate surprinzatoare din partea unui batran calugar, viitor arhiepiscop/mitropolit si candidat la scaunul patriarhal,  considerat de catre unii liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii: in Portretul, niste tineri calugari ucenici, cantareti la strana, sorb din priviri pe pacatoasa Magdalena proaspat zugravita in fresca bisericii, privirile lor avide o dezbraca facandu-i haina din ce in ce mai transparenta, pana in finalul cantarii ea ramane goala iar culoarea galbena a hainei absorbite se imprima in ochii calugarasilor; apoi fantasma Magdalenei goale se strecoara in noaptea aia in  manastire, furisandu-se de la o chilie la alta in vizite nocture pe la tinerii novici. Dar cand in cele din urma o gaseste in chilia si in patul sau, naratorul nu i se alatura in asternut ci isi aminteste ca i-a fost candva inger pazitor si ii tine un lung discurs.  In care ii spune printre altele ca „toate pacatele tale erau tot atat de frumoase ca si trupul tau”… O alta povestire, Hrisant si nelinistea trupului sau, despre ispravile erotice (inclusiv postume) ale grecului Hrisant, bogatul si extrem de afemeiatul staret al manastirii Hurez, aproape ca ar fi putut figura in antologia „Povesti erotice romanesti  ba mai are si ceva necrofilie si incest pe deasupra. In Cele patru domnite, naratorul apter se simte infiorat erotic cand este imbratisat frateste si sarutat pe obraz de o fetita de 11 ani ! Fetita, Voichita, era o copila din flori de neam domnesc, ignorata de parintii ei reali, lipsita de caldura unei familii si dornica de afectiune.   

 Nu se ridica la nivelul Memoriilor, nu este un must read, totusi ar putea fi interesanta (pe alocuri) pentru cineva care, cucerit de Memorii, doreste sa citeasca inca un Valeriu Anania – dar poate fi si dezamagitoare (pe alocuri).

De data asta ghiceste cineva autorul si cartea din care am extras citatul ?

– Lucrurile, fartate, s-au petrecut intr-un chip cu totul neobinuit chiar pentru noi, cei ce vietuim cu minunea zilnica. Hrisant a trait asa cum a trait  si n-ar avea nici un rost sa-i mai aducem si noi invinuirile de care nu mai are nevoie. Ti-l amintesti imbatranind, eu l-am apucat batran de tot si bolnav. Pe patul de moarte i-a venit si lui vremea sa se spovedeasca, daca mai avea ce spovedi, ca pacatele lui erau stiute de toata lumea. Se pare insa ca duhovnicul Zaharia nu le prea stia. Inspaimantat de cate auzise din gura unui egumen, el a randuit, drept canon, ca acesta sa fie ingropat dupa moarte sub scara bisericii, sa calce lumea peste el si sa-l smereasca pana ce Dumnezeu s-o indura sa-i spele faradelegile. Inmormantarea s-a facut in taina, noaptea tarziu, iar de ea am stiut numai trei insi, adica duhovnicul Zaharia, staretul cel nou, Ioanichie, si eu, care de abia implinisem douazeci de ani si aveam brate puternice. Toti am fost legati cu juramant. Pentru cealalta lume s-a dat zvon ca egumenul isi dorise mormantul la Bucovat. Toate au fost bune – bune le credeam noi – numai ca vremea aceasta de dupa moartea lui Hrisant a adus in lavra un necaz atat de mare cum nici parintii Tebaidei nu si-au putut inchipui, cu toate ispitirile lor.  Pacostea n-a venit dintr-o data, ci incetul cu incetul, pe nesimtite,  si a fost luata in seama numai dupa vreo doi-trei ani. Acuma, se stie ca femeile au fost intotdeauna mai bisericoase decat barbatii, dar numarul celor ce veneau la slujbele de la Hurezi a prins a spori si a tot sporit pana ce s-a facut o adevarata imbulzeala. Cu atat inca n-ar fi nimic, dar se mai dovedeau si pline de neastampar, vanzolindu-se incolo si incoace, intr-un du-te -vino neostoit, ca al furnicilor la nunta. Veneau mai de aproape si mai de departe si, de cum treceau pragul bisericii, evlavia lor lua infatisari ciudate si de-a dreptul infricosatoare. Ochii li se aprindeau ca taciunii si  pironeau sfintii de pe pereti cu fulgere pacatoase. Calugarii de prin strani nu mai stiau cum sa-si infasoare fetele in camilavci, ferindu-se de niste priviri care strabateau pan’la izvoarele omului. De ani de zile vietuisera oamenii cu pace in chinovie sau venisera linistiti de prin alte manastiri , dar acum se pomeneau cu trupurile framantate de cazne. Pana la urma au prins a fugi care incotro, stramutandu-se pe la alte obsti, pana ce bietul Ioanichie a mai ramas cu cativa calugari,  si aceia foarte batrani si cu traista miscandu-li-se-n cui. Doar intr-un tarziu, intreband el in dreapta si in stanga si punandu-l si pe duhovnicul Zaharia sa cerceteze, a aflat pricina. De cum se indreptau spre biserica, femeile simteau ca din treptele scarii abureste o flacara dulce care le invaluie coapsele  intr-o aprindere lesietica  si biciuieste sangele cu plesnete de foc. La inceput stia fiecare pe seama ei,  apoi taina a prins a fi susotita  din ureche-n ureche. La pragul bisericii se imbulzeau, ca la o vraja, ca la un descantec de leac, fel de fel de muieret, vaduve parasite, neveste trecute, fete batrane si mai ales femei despre care se spune ca au carnea rece. Golisera manastirea de calugari. De abia atunci, intr-un tarziu, si-au adus parintii aminte de Hrisant…

– Si l-ati dezgropat, anticipai eu punand deoparte marul pe care, in sfarsit, ma hotarasem sa-l incep.

– Era noapte cu luna plina cand Ioanichie a hotarat sa dam la o parte lespezile de langa scara. L-am gasit pe Hrisant intreg. Putrezisera doar straiele de pe el,  iar trupul ii  zacea gol si teapan,  cu unghiile cat secera si cu barbatia crancena, de parca ar fi murit in fierbinteli si sangele nu avusese timp sa se traga indarat. Cu mare scarba l-am scos de acolo si l-am rezemat in picioare, de zidul pridvorului. Parintii au deschis cartile si i-au citit indelung, cand unul, cand altul, cand amandoi deodata, dar nu se intampla nimic.  In cele din urma, duhovnivcul Zaharia a oftat suspinand si  i-a citit din nou, dar de data asta cerand dezlegare nu numai  pentru mortul din fata noastra, ci si pentru roaba lui Dumnezeu Erotiida. Atunci abia, sub ochii nostri, tarana lui Hrisant a inceput a curge printre oase pana ce si ciolanele s-au desfacut din incheieturi si s-au facut gramada langa temelia pridvorului. Ioanichie i-a scris numele pe harca, dar nu intreg, ci numai cateva litere grecesti si cu anul mortii, adica XPSNT 1854,apoi i-am ingropat oasele in marginea cimitirului de la bolnita,  pe coasta dinspre parau, dar cruce nu i-am pus. Sa i se piarda urma.  Asta insa nu i-a intors pe calugari indarat, ei nu trebuiau sa stie nimic, altfel sminteala ar fi fost prea mare. […] Dar tu ce ai mai facut ?

– Lasa-ma pe mine, viata mea nu e interesanta decat prin ale altora, mai bine spune-mi cine a fost Erotiida si ce cauta aceasta femeie alaturi de numele lui Hrisant?

– La fel l-am intrebat si eu pe duhovnicul Zaharia, dar el nu mi-a spus-o decat inainte de a muri. E lucru infricosat, frate draga, si daca, iata, vorbim despre el, o facem nu ca sa intinam amintirea unui om care a fost – noi sa ne plangem pacatele noastre – ci pentru invatatura celor viitori. Acest Hrisant era feciorul unui hot de corabii, care murise in lanturi, tragand la catarga. La varsta cand baietilor le dau tuleiele,  din trupul lui Hrisant s-a aratat o boala urata, cu bubulite si mancarimi pe toata pielea, din crestet pana-n talpi. Doctorul i-a spus ca leacul nu-i poate fi decat insuratoarea, sa-si aiba adica femeia lui cu sine. Insula insa era destul de micuta, cu cateva catune de pescari, fetele de maritat erau putine, si apoi unde putea sa afle el o femeie, fie si desfranata, care sa se apropie de un trup ca al lui ? Mai mult decat el suferea maica-sa, ca orice mama nefericita. Din mila pentru fiu, ea s-a culcat cu el, ma intelegi, ca o nevasta cu barbatul ei, si au trait asa vreme de cativa ani, savarsind pacatul acela pe care-l osandeste si dumnezeiescul Pavel in epistola sa catre Corinteni…

– A-ha! ma batui eu cu palma peste frunte, asa se explica, probabil, inclinatia bolnava alui Hrisant pentru incest…

– Asa se explica blestemul, mormai el.

Etichete: ,

I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Iunie 2010
L M M M V S D
« Mai   Iul »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930