bughi mambo rag

Posts Tagged ‘comunism

Che Guevara is maybe one of the most interesting personalities of the 20th century. He is a tragic figure, who wanted to make the world a better place and made it worse, who did many wrong, even evil things, with the best intentions, firmly convinced, until his last moment, that he is the good guy and fights the good fight. He becomes even more interesting at a closer look; one may discover unexpected aspects.


1. “Che” meant “Hey, you!” in Argentina – and “Argentine” outside it

Although his name is linked to the history of Cuba, Che Guevara, born Ernesto Guevara de la Serna, was an Argentine. “Che” is an Argentinian interjection meaning something like “Hey, you!” or “Yo!” or “Bro!” or “Buddy” that Argentines use a lot – so much so that Hispanics from other countries called them all “Che”.  That’s why the young future Che, then only Ernesto Guevara, referred somewhere in his “Motorcycle Diaries” to his motorcycle companion and himself as “Little Che and Big Che (Alberto and I)”: they were called so by the local Chileans.

So when his Cubans friends nicknamed him “Che”,  they actually called him “Argentine”, only shortly. Che liked it – it was less derogatory than his former Argentinian nicknames, “Chancho” (“Pig”) and “El Loco Guevara”(“The Mad Guevara”) –  and adopted it as nom de guerre, signing so not only his letters, but also later the Cuban banknotes, as National Bank president. But after Che Guevara made his nickname renowned worldwide, the custom of calling all Argentines “Che” declined. Now Hispanics call Che Guevara “El Che” (“the Che”).



2. Odd Jobs: from Toilet Cleaning to Selling Christ Images

Che Guevara was a doctor, but he practiced his profession very little and admitted to know very little about it. Most of the time he sustained himself by doing all kinds of odd jobs. In Argentina, as medical student, he did research in the laboratory of an allergy clinic, but he also prepared insecticide in his family’s garage (until he got ill from it) and sold shoes door to door (but many shoes were without pair, so after he sold the paired ones and the resembling ones, he himself wore some of the totally mismatched ones). He embarked as male nurse on a ship that sailed to Trinidad and Brazil (he said he operated a sailor with a knife). He loaded furniture in Chile and unloaded barrels of tar in Guatemala. In Chile he had also his most unpleasant job: cleaning toilet on a ship (he embarked clandestinely onboard, hiding in that toilet – so the captain made him pay this way for his travel). In Panama, he published two travel articles in newspapers, about Amazon (“A View from the Banks of the Giant of Rivers”) and about “Machu-Picchu: Stone Enigma of the Americas” and he also gave a lecture on allergies. In Guatemala, he sold images of the allegedly miraculous black Christ of Esquipulas  (making up himself more stories about supposed miracles). In Mexico, he was a photographer, first on his own, itinerant photographer in parks and plazas, then for a press agency, photographing sport events at Pan American Games. Finally he found a job as doctor and researcher at a Mexican hospital – but not long after, he left it to go to Cuba with Fidel Castro and, as his biographer Jon Lee Anderson said, “In war, [Che] finally found his true métier.”


3. From Don Juan to Don Quixote



Che Guevara and his first wife Hilda

Young Ernesto Guevara wasn’t interested in politics, but in books, travel and women. In all these, but particularly in women, he looked for novelty and diversity: he had Whites, Blacks, Indians and mestizas, rich and poor, young and older, beautiful and even ugly… His first woman (at 14 or 15) was a black maid , his first great love and fiancée, Chichina,  was a 16 years old beauty from a rich upper class family, his first wife, Hilda, was a Peruvian mestiza, older than him and quite plain, but smart and well read. And beside these main characters of his love life, there were many others in episodic roles.

Just an example. He had a prudish aunt, Beatriz, that always locked her young maid in her room at night, but that didn’t stop young Ernesto to add one more conquest. Once, when dining with his aunt and his younger cousin, he left for a moment, went to the kitchen, had a quickie with the maid on the kitchen table  then went back to the dining room, eating like nothing happened. His aunt had no idea what happened behind her back, but the cousin saw enough through the open door…

But all this changed in the revolution, when Che became a “new man” and met Aleida, a young secret courier for the rebels who became his second wife and his “only one in the world”, as he liked to say, with a verse from the Turkish poet Nazim Hickmet. Now the women chased him and he made great efforts to resist temptations and keep them at a distance. And it wasn’t easy – the aura of revolutionary hero added to his natural handsomeness and charisma made him a magnet to women.

But not only women fell under Che’s charm. He made a most unexpected conquest: a Soviet male high official, Nikolai Metutsov, Andropov’s deputy. In a talk late in the night, when Che used all his power of persuasion and charisma to convince him that he was not a Maoist deviationist, Metutsov, an older, jowly man with big ears, fell in love with Che (although homosexuality was a crime in both their countries), lost all his official pose and melted in a risky confession about how much he liked him, especially his looks!


Che Guevara and his second wife Aleida, after their wedding


4. Wannabe Poet

Che Guevara had a great passion for poetry, especially for that of Pablo Neruda, and throughout his adult life he tried to write poems, but he was always unsatisfied with the result. In his early twenties, he wrote awkward, pretentious verses like “Inconclusive tombstone of abstract garden”.  Then he became communist and his verses too received an intensely red color that once made him arrested by the police, but the police commander let the young and apparently inoffensive poet free after advising him to write about roses …

Of course he didn’t take the advice. He wrote a poem about a dead patient, “poor old Maria”, victim of asthma and poverty, promising her vengeance and that “your grandchildren will all live to see the dawn” and another about Fidel Castro, naming him “ardent prophet of the dawn”.

Even In his last days in the fatal expedition in Bolivia, he wrote a love poem for his wife Aleida,  who he left behind in Cuba with their children – a poem found among his papers after his death, in which, after images evoking their love and their children and the pain of separation, he ends up by saying: “This I give (convinced and happy) to the Revolution.”


5. Close to Die in His First Battle – Shot in the Neck

The Cuban revolution started with an almost complete disaster: the guerilla troop was discovered and attacked by the Cuban army and air force soon after arrival, before reaching the mountains, in Alegria de Pío, near a sugar cane field, so that out of the 82 men that came on boat, only about a dozen survived, dispersed and demoralized. All seemed lost.

Che Guevara was then the troop’s doctor (he just treated for blisters a fighter who would die that day), but, in his baptism of fire, he made a choice relevant for his nature and decisive for his future: he abandoned his medical kit to take a pack of ammunition left by another fighter.

But in the next moments he wouldn’t prove himself such a fierce, unstoppable warrior. After a bullet hit him in the neck, he lay on the ground, convinced he was going to die. Comrades passed by him, seeking refuge in the nearby cane field; he lay there, waiting for his death, thinking of a story by Jack London, about a man who, after losing any chance of survival, waits for his death in the snow, in the arctic cold.

Fortunately for him, one of their captains, Juan Almeida, saw him and ordered him to go on. Che tried to follow the order and, surprised, he discovered he could move in spite of the pain, dragging himself to the cane field, to his comrades. The neck wound wasn’t fatal in fact, the bullet didn’t hit anything vital. But without that order from Almeida, Che would have laid there until the army found him – and Cuban history would be different…


6. Che Guevara Disguised as a Bald Old Man


Che Guevara’s fake passport

When Che left Cuba to fight in Congo and Bolivia, he had to travel incognito by plane through hostile countries. For Africa, it was enough to shave his beard and moustache and shorten his hair – reverting to his youth look before becoming Che – and to put on a suit, a tie, a hat and thick glasses. But in Latin America his figure was very well known, so he needed a total change. A physiognomy specialist from Cuban intelligence had to transform him in an unattractive, unremarkable businessman in his mid-fifties. He made him bald, removing all the hairs on top of his head one by one, and whitened his surviving hair at the temples. Thick glasses, false teeth and paddings around the body to make him fatter completed the change.


Now they had to test if Che was really unrecognizable. Fidel Castro “introduced” him to some Cuban ministers (his former colleagues) as a foreign visitor and nobody recognized him. He was also “introduced” as a foreign visitor to his future soldiers prepared for Bolivia, many of whom fought in Cuba under his command, and they also didn’t recognize him until he started to curse them using his favorite expressions. The final test was his last meeting, in disguise, with his own children. They treated him like a stranger, having no idea that they see their father and for the last time. When he cuddled his 5 years old daughter Aleidita, she went to her mother and whispered to her: “I believe that this man is in love with me.


7. Che Guevara Suffered from Debilitating Asthma Attacks

Che suffered from severe asthma from early childhood – he had his first crisis at the age of 2. Due to his illness, he started school only when he was 9, until then being educated at home by his mother. He was even rejected at Argentina’s military draft, due to “diminished physical abilities” caused by asthma!

He arrived in Cuba sick and without asthma medicine and soon a severe asthma attack incapacitated him completely: he could barely walk, let alone fight. Another guerilla had to help him walk, carrying his pack and cursing him: “You Argentine son of a bitch! You’ll walk or I’ll hit you with my rifle butt.”  After that, the clandestine urban network that sustained them took care to provide him constantly with medicine, without which he wouldn’t have become the famous guerilla.


Che Guevara in Bolivia

But in Bolivia the guerillas were isolated. The native peasants were afraid of the armed foreigners and even the Bolivian communist party disapproved of them. So, after the army discovered their camp and later their buried supplies, including Che’s medicine, what followed for Che was a prolonged illness drastically diminishing his ability to fight or to command. To obtain medicine for Che, the guerilla troop conquered a small town – but the local pharmacy hadn’t anything for asthma. So Che continued to suffer. One time he was so ill that his men had to carry him in a hammock. He lost consciousness; when he regained it, he found that he had soiled his pants (he also suffered from diarrhea). He could not even wash properly because water was also a big problem – so, as he noted in his diary, “my stench extends for a league”.


8. Che Guevara Killed Many People – and a Puppy

There is no consensus about the number of victims executed by Che Guevara. But everybody agrees that he killed.  He mentions in his own diary some executions in the mountains – informers, deserters, even revolutionaries turned robbers and rapists – a few of them ordered or done by him. And in the first months after the victory of the revolution, as commander of the prison-fortress La Cabaña, Che was officially in charge of organizing the summary trials and executions of the enemies of the Revolution: mainly officers, policemen and other officials accused of taking part part in dictator Batista’s repression, but also some informers. The prison’s priest, Javier Arzuaga, said he witnessed 55 executions there, in the first 5 months after the victory of the revolution.

His first victim, executed with his own hand, was a peasant, Eutimio Guerra, their guide in the mountains. The army captured him and promised him lots of money if he killed Fidel Castro. He made the deal, but, back in the camp, he hesitated to do it, even then, one night, he slept next to Fidel under the same blanket.   But after his treason and pact with the army were discovered, Che didn’t hesitate to shoot the traitor in the head.  “I ended the problem giving him a shot with a .32 [-caliber] pistol in the right side of the brain, with exit orifice in the right temporal [lobe].” wrote Che in his diary.

His youngest victim was probably Ariel Lima, a 19 years old boy  who joined revolution at 17. Arrested, he talked to the police, giving valuable information about others. Some say he did it after the policemen threatened his mother, but his sister said he collaborated willingly after they showed him that the movement was infiltrated by communists. As in all cases from La Cabaña, it wasn’t Che who condemned the youth to death – the revolutionary tribunal gave the sentence – but Che presided the appeal, had the power to confirm it or not. Neither the pleading of the prison’s priest, nor the desperate imploration of Ariel’s mother, who threw herself at Che’s feet, could move him to spare the boy’s life.

But of course you want to know why did he kill the poor little puppy? No, the puppy wasn’t a traitor – on the contrary, its fidelity led to its death. It belonged to a young guerrilla fighter named Felix and it followed his master everywhere, so when the revolutionaries went on a mission, the faithful little dog followed them. When it started to bark, Che was worried that the army will discover them, so he ordered Felix to kill it and Felix strangled it with a rope.  Che was fond of puppies – and he also professed love for humanity – but he was ready to kill anybody, man or dog, if he thought that the revolution required it.


9. Che Guevara’s Remains Discovered after 30 years in a Secret Mass Grave

In 1967, after the Bolivian army captured Che, they gave him a taste of his own medicine, executing him without trial. Then, proud of their victory, they exposed his corpse for a day to press and public, in a nearby town, Vallegrande, unwittingly feeding his myth with the Christ-like appearance of his bearded and emaciated corpse. But after that, they made his body disappear – keeping only his hands, as a proof, in formaldehyde. When his brother Roberto came to ask for his body, they said he was incinerated and his ashes scattered. His resting place remained a secret for 30 years.

But in 1995, an American journalist, Jon Lee Anderson, documenting for a book about Che, met a retired Bolivian general, Mario Vargas Salinas, who decades before, then a captain, fought in the anti-guerilla war. He made an unexpected revelation: Che was buried on an airstrip in Vallegrande.

So an international (Bolivian-Cuban-Argentinian) team of forensic experts began the search for Che’s remains. After lots of search and digging, finally, in 1997, they found 7 skeletons in a mass grave – one of them lacking hands!  The teeth matching his dental mold, the pronounced supraorbital ridge and the marks of bullets confirmed it was indeed Che (although some still doubt it), so they sent him to his final resting place in Cuba, in a mausoleum in Santa Clara, a city he conquered in the revolution. Fidel Castro used, of course, the occasion for some propaganda, organizing a grandiose ceremony.


10. Rebel Grandson Canek – Rock Guitarist, Dissident, Writer and Blogger

Canek Sanchez Guevara, named after the ancient Maya kings, born in 1974 to 18-year-old Hildita, Che’s firstborn daughter, and a rebel Mexican who hijacked a plane to land in Cuba, grew up in Italy, Spain and Mexico, always in an atmosphere of revolutionary fervor (his childhood songs were the Internationale and Bandiera Rosa). He came back to Cuba when 12 with his mother and only then, there, did he find out that he was the grandson of a legendary figure venerated on that island.

Everybody there expected him to be like Che, a perfect communist, a New Man. But he was more like Che before becoming Che. Soon he became a rebel teen with hair to his shoulders and earrings, and founded a heavy metal band named Metalizer with some friends – he was the guitarist. All this made him a suspect to the Cuban police – once they searched him in the anus for drugs!

Asked about the situation in Cuba by a foreign reporter, he answered frankly: „This revolution is in ruins” and “He [Che] never would have approved of what has become of this revolution. Let’s be honest, a young rebel like Fidel Castro in today’s Cuba wouldn’t be sent into exile. He’d be shot.” Soon, Canek went himself into exile. After leaving Cuba, he lived a nomad life, never having a fixed residence or a full time job, sometimes in Mexico, sometimes in Europe, working as a journalist and graphic artist. He also had a blog in Spanish, “Diary without Motorcycle”.

In 2015, after a heart surgery, he died unexpectedly at 40 – prematurely, like his ancestors: both his famous grandfather and his mother died at 39 (Che from bullets, Hildita from cancer). After his death, a manuscript was found among his papers and published – it was a short novel, “33 Revolutions”, about the everyday life in Cuba:

The whole country is a scratched record (everything repeats itself: every day is a repetition of the day before, every week, month, year; and from repetition to repetitions, the sound deteriorates until all that is left is a vague, unrecognizable recollection of the original recording—the music disappears, to be replaced by an incomprehensible, gravelly murmur).


Informatiile din articol sunt culese in primul rand din cartea  Che Guevara: A Revolutionary Life” de Jon Lee Anderson (despre care am mai scris) . L-am scris in engleza pt ca am vrut sa-l public pe Listverse, dar l-au refuzat – aveau deja un articol vechi despre Che Guevara, mai slabut, cu cateva informatii eronate (incepand cu numele, „Ernesto Lynch”), dar asta este.

Fotografiile sunt de la Wikimedia Commons.


Ultima tema dată de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de creative writing: povestire despre un prieten imaginar (al unui copil).  Inspirația mi-a fost dată de  Che Guevara: A Revolutionary Life, o carte interesantă, despre care am scris, și de întrebarea cum aș fi reacționat la imaginea lui Che Guevara ,nu acum la maturitate, când deja, vorba aceea, am minte (si mai ales am amintirea anilor ’80, deci pot să-mi dau seama cum e în Cuba), ci dacă aveam sub 30 de ani , sau sub 20, sau sub 10 ? Mi-am amintit si de mica eroină din Persepolis, care la un moment dat se juca de-a Che Guevara (dar prietenul ei imaginar era Alah!) Astept impresii si critici constructive.


O vară  cu Che Guevara

Am fost un „puiuț de comunist” sau, cum spun americanii, „red diaper baby”, copil crescut în scutece roșii. Ai mei erau foarte-foarte de stânga. Mi-au pus numele Vladimir, după Lenin, dar cum era cam lung, de obicei îmi ziceau Vlad. Tata avea nu unul ci două tricouri cu Che Guevara, unul roșu și unul verde-oliv, iar mama avea un tatuaj cu Che Guevara, care nu se vedea decât la plajă. Cântecele copilăriei mele au fost „Internaționala”, „Bandiera rossa” și „Hasta siempre”. Iar prietenul meu cel mai bun din copilărie a fost Che Guevara.

Fără ca părinții să-mi facă anume educație politică, vrând nevrând respiram toate astea din aer. Parcă îi aud și acum cântând în mașină (totdeauna cântau în mașină): „Avanti o popolo, alla riscossa ! Bandiera rossa ! Bandiera rossa !” „Pantera rosa va trionfera !” îi acompaniam eu, căci pe când eram mic eram convins că misteriosul cântec într-o limbă necunoscută e despre o panteră roz. Mă uitam cu ei la filmele despre Che Guevara: viitorul Che călătorind pe motocicletă, dând mâna cu leproșii și traversând Amazonul înot, Che luptând și învingând în Cuba, Che luptând și murind în Bolivia. Firește, Che a devenit eroul meu preferat.

Într-o seară i-am spus lui tata să nu-mi mai citească povești cu feciori și fete de împărat, mai bine  să-mi citească de Che Guevara. De atunci, în fiecare seară, tata îmi citea din cărțile lui Che, fie din „Jurnalul revoluției cubaneze”, fie, mai rar, din „Jurnalul pe motocicletă”, că de obicei preferam ceva de război. Pe covorul din camera mea făcusem un orășel din căsuțe de lego, ziceam că e Santa Clara și în fiecare zi duceam lupte pentru cucerirea lui cu soldățeii de plastic: cei verzi erau revoluționarii lui Che Guevara, cei maro erau soldații dictatorului Batista. Aveam și un trenuleț electric pe care îl făceam să deraieze, zicând că e trenul blindat de la Santa Clara. Iar în vacanță la bunici, prin jungla de ierburi înalte și tufe de zmeură din fundul grădinii, mă jucam de-a luptele revoluționarilor din munții Sierra Maestra: sub comanda lui Che Guevara, porneam în atacuri-surpriză asupra avanposturilor inamice – șura, cocina și cotețul păsărilor – spre spaima găinilor și enervarea cocoșului și gâștelor.

Am fost foarte fericit când am găsit într-o ladă în podul bunicilor costumul de pionier al lui tata: avea o bască exact pe măsura mea. E drept că nu era neagră ci albă, iar în loc de stea avea o stemă cu o flacără și spice de grâu, dar, cum îmi și crescuse părul în vacanță, cu ea pe cap parcă semănam un pic cu idolul meu. O purtam tot timpul. N-am îndrăznit să iau și cravata, deși aș fi vrut, dar știam de la tata că pionier nu te faci singur ci te face cineva.

Tot luptând sub comanda lui Che, m-am obișnuit să vorbesc cu el și am început să o fac și în afara jocului, în gând, de pildă seara în pat sau duminica, când mă duceau bunicii la biserică. Curând am ajuns să îl și văd aievea, cu basca lui neagră cu steluță, cu pletele în vânt și privirea dusă departe; ba ajunsesem să și simt mirosul trabucurilor cubaneze pe care le fuma mai tot timpul.

– Che, nu e bine să fumezi atâta, i-am zis odată. Fumatul dăunează grav sănătății. (ni se spusese la școală)
– Ce să-mi mai dăuneze dacă am murit deja ? a zis el râzând și slobozind un norișor de fum.
– Dacă ai murit înseamnă că acum ești fantomă ?
– Tu crezi în fantome ?
– Nu, am zis eu hotărât. Fantomele nu există.
Che a zâmbit – se vede că îi plăcuse răspunsul meu, răspuns de marxist adevărat.

Lui Che îi plăcea aici la noi. Satul bunicilor era un sat izolat de munte, cu case răsfirate, la care se ajungea printr-un drum de țară abrupt care șerpuia printre stânci. Che zicea că locul e perfect pentru pornit revoluția. Mă plimbam cu el prin împrejurimi, ca să căutăm ascunzișuri potrivite pentru tabăra revoluționarilor și locuri potrivite pentru ambuscade asupra drumului. Dar cum pentru o revoluție e nevoie în primul rând de revoluționari, Che mi-a zis să încerc să mai recrutez și pe alții.

Așa că într-o zi, după o partidă de fotbal în curtea școlii cu băieții din sat – de fapt nu erau toți din sat, unii erau ca mine, veniți la bunici în vacanță – le-am propus să ne facem luptători de gherilă. Au rămas toți mirați, că nu știau ce-i aia, așa că a trebuit să le explic:
– Luptătorii de gherilă sunt un fel de haiduci care trăiesc ascunși în munți și se bat cu armata. Nu-s haiduci obișnuiți, că nu s-au făcut haiduci ca să jefuiască, ci revoluționari, din motive politice, că sunt împotriva puterii.
– A, da, știu, zise vecinul meu Nelu. Am avut și eu un unchi care a fost luptător de-ăsta din munți, împotriva puterii, pe vremea comunismului – pe-atunci li se zicea bandiți. A făcut și pușcărie.
– Și bunicu-meu a luptat aici în munți contra comunismului, zise Dan, un băiat de la oraș. Dup-aia a stat câțiva ani ascuns în pod la frate-său. Până la urmă tot l-au prins, că l-a denunțat cineva.
– Și bunică-mea s-a întâlnit cu bandiții din munți, când era fată, zise Sandu, băiatul pădurarului. Ducea mâncare la câmp lui taică-său și i-au luat-o.
– Luptătorii, nu bandiții ! protestă Dan. Ce, bunicul meu e bandit ?
Apoi întorcându-se spre mine, zise hotărât:
– Pe mine poți conta, Vlad! Când începem ?
Eu încremenisem. Cum să-i spun că eu voiam o revoluție comunistă ?
– Și eu vin, zise Nelu.
– Și eu! Și eu! se porni un cor de voci – ni se alăturaseră aproape toți.

Eu nu știam ce să mai zic. Pe de-o parte mă bucura succesul ideii mele, pe de altă parte mă întrebam câți mai rămân când află de ce revoluție e vorba. Am hotărât să nu le spun deocamdată, să mă mai gândesc cum să le spun și să mă sfătuiesc și cu Che. Ne-am înțeles să ne vedem a doua zi la trei, tot în curtea școlii – să-și aducă fiecare haine groase, o pătură, mâncare cătă pot duce și, dacă au, arme. Pe Sandu în special l-am rugat să încerce să aducă pușca lui taică-său, pădurarul, să avem măcar o arma adevărată.

A doua zi am înghesuit într-un rucsac vechi un fâș, un pulover, o pătură, ciocolata, pateuri, o pâine de casă făcută de bunica, o tablă de slănină, un cuțit, pistolul meu (de jucărie, desigur) și m-am strecurat neobservat din casă și am luat-o spre curtea școlii, unde așteptau deja câțiva băieți. Curând au venit și ceilalți – toți erau nerăbdători să înceapă aventura. Am întrebat de arme. Câțiva aveau praștii, alții tuburi cu cornete, alții, ca mine, pistoale și puști de jucărie. Sandu nu adusese pușca lui taică-său, zicea că o ține încuiată și nu dibuise cheia.

Am pornit, prin locuri mai ferite, spre un ascunziș găsit de mine si de Che, sus în munte. A durat destul până am ajuns, că și drumul era greu, și rucsacii grei.
Locul ales de mine era cam abrupt si stâncos, dar avea avantajul că de-acolo se putea vedea dedesubt toată zona ca-n palmă – inamicul nu ne putea lua prin surprindere. Ne-am încropit niște colibe din crengi, le-am acoperit cu frunziș pentru camuflaj, apoi, cum se însera, am făcut un foc de tabără, am prăjit slănină și am mâncat. Am mai povestit o vreme, la foc, peripeții de-ale luptătorilor din munți – Dan de-ale lui bunicu-său, eu de-ale lui Che Guevara – apoi, cum se făcuse târziu și tot mai rece, ne-am înghesuit în colibe să dormim.

Până aici totul fusese bine și gândeam că-mi place viața de gherilă, dar când m-am înghesuit în coliba aia improvizată, presat între Sandu și Nelu, simțeam cum frigul nopții de munte pătrunde printre crengile colibei și pătrunde în mine, deși aveam pe mine și puloverul, și fâșul, și pătura. Nu puteam să adorm, oricât aș fi vrut, nu puteam nici să mă mișc, să mă întorc pe altă parte, că îi deranjam pe ceilalți, nu puteam nici să povestesc cu Che în gând, că nu voiam să-mi știe Che gândurile de acum, să mă vadă așa puțin călit, așa afectat de disconfort.

Nu știu cât am stat așa nemișcat în noapte – mi s-au părut secole – dar la un moment dat aud niște pași, văd un fascicul de lanternă luminând coliba și aud o voce bărbătească zicând:
– Astea nu erau aici înainte.
Mă uit prin gura colibei, văd doi bărbați – cel mai aproape, într-o uniformă verzuie și cu pușca-n spate, se apropie de gura colibei și strigă:
– Hei, e cineva acolo ?
Deci armata ne descoperise deja ! O să ne prindă și n-avem ce face, că n-aveam arme… De-ar fi adus Sandu pușca lui tată-său, aveam o șansă, că erau numai doi, poate-i puteam nimeri, că erau aproape… așa însă… În disperare de cauză, am luat pistolul meu, sperând că pe întuneric nu se vede că-i de jucărie, l-am îndreptat spre intrus și am zis, încercând să-mi îngroș glasul:
– Stai că trag !
– Ăsta-i Vlad al meu, dom’ brigadier, aud vocea lui bunicu.
Am ieșit din colibă – da, era bunicul, iar cel în verde, cu pușca-n spate, era pădurarul, tatăl lui Sandu.
– Haideți că sunt aici ! a strigat tatăl lui Sandu și imediat locul s-a umplut de părinți și bunici. Era chiar și bunicul lui Dan, care avea peste 80 de ani. Ceilalți băieți ieșeau și ei din colibe, treziți de zgomot, încă buimaci.
– Ce naiba faceți aici singuri în miez de noapte ? a zis bunicul apucându-mă de ureche. V-am căutat pe tot muntele ca disperații !


Când am ajuns acasă, la patul meu cald și moale, m-am simțit ușurat, de-a dreptul bucuros, îmi părea bine că lucrurile se sfârșiseră așa. Dar cel mai bine îmi părea că Sandu nu adusese pușca lui taică-său – altfel poate acum i-aș fi ucis cu ea propriul tată și mi-aș fi ucis propriul bunic… Nu-mi mai trebuiau lupte, împușcături, nici nopți chinuite în colibe încropite…Mi-am scos basca de pionier și am aruncat-o cât colo. A aterizat pe dulap, unde a rămas să strângă praf până astăzi. De-atunci Che Guevara nu m-a mai vizitat.

Este vorba de mesajele cifrate ascunse in telegrama trimisa de criticul literar si masonul Titu Maiorescu cumnatei sale Mite Kremnitz in 28 iunie 1883, cu cateva ore inainte de internarea lui Eminescu la ospiciu – scrisa in limba germana:

“Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut. Titus”


„Din pacate inca nesigur. In rest toate bune. Titus”

Sustinatorii tezei conspiratiei antieminesciene au descoperit in biletul acesta un mesaj cifrat:

Citind cuvintele de sub cuvintele telegramei, observăm că din textul german al lui Maiorescu răsare numele lui Eminescu: “LEIder NoCh UnbEStiMmt. Sonst alles gut. ”

Sunetele E I N C U E S M alcătuiesc numele EMINESCU.

Din sunele telegramei nu poți găsi în cuvintele de sub cuvinte nici numele lui Slavici, nici numele lui Kremnitz.

Descifrarea nu este hazardată (ci o omologare a teoriei marelui lingvist Saussure, anume a cuvintelor de sub cuvinte).

Nu au observat insa ca mai sunt multe alte mesaje cifrate ascunse in el – personaje si situatii din al doilea razboi mondial:

Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut. Titus”



Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut. Titus”



si din nou


Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut. Titus”




Stiu ca pare greu de crezut, dat fiind ca in 1883 Stalin era copil si ceilalti nu erau inca nascuti, dar dovezile sunt zdrobitoare, nu ?

Titlul postarii e „inspirat” de cartea pe are o citesc acum, R’Estul si Vestul de Mihaela Miroiu si Mircea Miclea.

(Scuzati calitatea pozelor, care nu prea rezista la „View full size”- sunt toate facute cu tableta.)

Eu, care nu sunt in stare sa scriu o postare cu lunile, am scris niste comentarii luuungi pe blogul Ionucai, intr-o discutie aprinsa, care a pornit de la romanul „Matei Brunul” de Lucian Dan Teodorovici si a ajuns la regimul comunist, represiunea comunista si reflectarea lor in carti, fie ele de fictiune sau nu, dar si la ideile si principiile de stanga:

Beranger, vorbesti de stanga, dar constat ca sunt mai de stanga eu decat tine, eu care ma consider de centru, pentru ca pana la un punct sunt de stanga dar de la un punct incolo sunt de dreapta, pentru ca inima mi-e la locul ei in stanga dar… am peste 30 si am si minte 🙂 , pentru ca imi trezesc aceeasi reactie alergica si Ernu & co de la Critic Atac si conservatorismul lui Patapievici.

Dupa cum bine zici tu insuti, stanga era, la inceputurile ei prebolsevice, despre empatie, despre solidaritate cu cel oropsit. Te plangi de “îmbrăţişarea fără limite a egoismului, a lipsei de empatie”, de faptul ca “tinerii de astăzi sunt de o lipsă de sensibilitate înfiorătoare”, dar ce vad eu aici, in posturile si comentariile de pe blogul asta ? Vad o tanara sensibila, Ionuca, empatizand cu victimele, fie ca sunt victimele comunismului sau victimele mai departate temporal si geografic ale genocidului armean (la cartea lui Vosganian) sau, revenind in zilele noastre si la chestii mai marunte, cu luciat in incidentul blogosferic; si pe tine taindu-i elanul de empatie, pozitionandu-te sistematic contra victimelor, acuzandu-le ca sunt lacrimogene, prea sensibile, ca ar exagera etc. Si asta nu numai aici: am vazut ca si la tine pe blog (btw, pacat ca l-ai inchis – mai ales ca acum tumblr admite comentarii) te situai sistematic impotriva victimelor si de partea agresorilor, opresorilor: in Egipt tineai cu dictatorul impotriva demonstrantilor, in chestiunea Basarabiei tineai cu urs[s]ul, nu cu noi; tineai cu presedintele FMI impotriva cameristei (ce-i drept, acolo situatia era cam indoielnica) etc. etc. etc. Totdeauna cu cel tare, todeauna impotriva celui slab care o ia pe coaja… si tu ne vorbesti de stanga, de empatie, de sensibilitate ?

In plus, vad ca, dupa judecata ta, daca victima zice ca agresorul i-a tras vreo 10 pumni in cap iar agresorul dovedeste ca i-a tras doar 7, se cheama ca victima e vinovata de minciuna, de impostura, de calomnie, de “victimizare” si agresorul e de fapt un mare nedreptatit.

Si eu am sesizat si corectat, uneori, inexactitati, neverosimilitati in ceea ce s-a scris despre regimul comunist – de ex.:

In ce priveste imaginea despre comunism, in detalii nu prea e conforma realitatii: anchetarea lui Ilie sr. e plasata, daca bine-mi amintesc, in ’62 – ori atunci deja regimul incepuse sa se inmoaie, se pregatea deja eliberarea detinutilor politici care va avea loc peste 2 ani, tratamentul din inchisori se mai imblanzise (li se proiectau chiar filme), nu te mai arestau una-doua (ar fi fost mai verosimil prin ’58-’59, cand s-au facut arestari masive) si mai ales nu ar fi ucis prin accident inscenat un om care nici macar nu era banuit de “uneltire contra ordinii sociale”…

(vorbeam de o alta carte de fictiune: “Viata si faptele lui Ilie Cazane” de Razvan Radulescu)

Dar una e sa corectezi cu calm inexactitatile si alta e sa explodezi si sa “corectezi” niste exagerari exagerand enorm tu insuti:

Repet, absolut NIMIC din ficţiunea scrisă astăzi despre anii aşa-zisului comunism nu este plauzibil.

Daca stii ceva logica matematica (si am impresia ca stii) iti dai seama ca e suficient ca intr-una singura dintre toate cartile de fictiune scrise azi despre comunism sa existe, chiar intr-un singur loc, ceva plauzibil ca afirmatia ta sa fie falsa. 😛

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici nici eu nu am citit-o inca, dar intra pe blogul lui si ai sa vezi cat de scrupulos s-a documentat, poate chiar excesiv… a cautat pana si mersul trenurilor din anul ’59. Asta nu e o garantie absoluta pt rezultat dar e un indiciu solid ca merita sa-i dam o sansa (pana la proba contrarie).

[La acestea, Beranger mi-a raspuns aici.]

Ziceam ca LDT s-a documentat serios, ziceai ca nu gasesti unde reiese asta – uite aici:


[aici dadeam niste citate de la acel link]

Dar ma tem ca ai sa spui acum ca toata documentatia lui e degeaba din moment ce e, zici tu, “prea multă ficţiune în cărţile de non-ficţiune”. Ei, nu e chiar asa; un om cu discernamant, fler, intuitie isi poate face o idee destul de acurata (exista cuvantul?) consultand si coroborand o cantitate mare de documente de acuratete variabila. Nu 100% acurata, ok; dar suficient de acurata pentru scopuri practice, asa ca 3.14 pt pi. Poate “mirosi” locurile de acuratete dubioasa si atunci “sapa” mai mult pana gaseste confirmare sau (mai adesea, daca flerul lui e bun) infirmare. Un exemplu:

Am gasit in multe locuri repetat (in presa, parca, nu mai stiu daca si in documente mai serioase) cum ca regele Mihai ar fi abdicat cu pistolul la tampla, pistol pus la tampla lui de Petru Groza; de la inceput informatia mi s-a parut f. dubioasa, pentru ca Petru Groza era un “tovaras de drum”, un oprtunist, un “boier rosu”, ok, dar un un om de moda veche, nicidecum un dur, un om care sa puna cuiva – si mai ales regelui – pistolul la tampla. Recent am dat pe net peste un document (parca un interviu al regelui) din care reiesea ca intuitia mea nu ma inselase: de fapt, zicea acolo, parca, dupa ce regele acceptase abdicarea, Petru Groza le spusese lui si/sau reginei mame ca avea pistol in buzunar, ca nu voia sa pateasca si el ca Antonescu. (Daca vreti, incerc sa regasesc link-ul.) Bine, chestia cu pistolul la tampla, falsa propriu-zis, e pe undeva adevarata in fond, in sensul ca regele a abdicat silit; dar nici Cuza nici Carol al II-lea, tatal sau, n-au abdicat de buna voie…


Pe de altă parte, negre, gri, sau ocazional mai roz (1964-1971), viaţa a fost viaţă, s-a trăit şi în afara (sau în ciuda) comandamentelor politice. Oamenii trăiau, iubeau, aveau hobby-uri, învăţau, creau, reuşeau să publice.

Adevarat, dar… uite, asta mi-aminteste de o carte de care sigur nu ati auzit nici tu nici LDT – ca el daca auzea, cred ca Polirom si “Ego. Proza” scria pe ea…

E o carte scrisa dupa ’89, care se petrece prin ’48-’49, in care e vorba de un adolescent care, cum zici tu, traieste, iubeste, are hobby-uri (cititul pe rupte, matematica, filozofia), invata pt bac, merge la strand, la cinema (chiar la filme sovietice, care predominau atunci), in excursie la munte etc. insa mai ales iubeste, la modul total, absolut, asa ca in adolescenta – dar in dragoste cam pica de fraier – si e atat de total absorbit de iubirea aia ca tot restul se estompeaza, inclusiv schimbarea de sistem prin care trecea tara. Astea toate pana cade din nori cand se trezeste arestat – si dus e totul, nu-i mai raman decat amintirile…

Cartea asta nu e hearsay; autorul ei chiar a facut inchisoare la 18 ani – mai exact de la 18 la 24. Mai multe despre carte si autorul ei am scris aici:

Constantin Fantana – Sentinta

Nu stiu de ce, din tot ce am citit – si am citit… sigur nu atat de multe ca LDT, dar mai multe decat multi romani – autofictiunea asta e printre cele care m-au impresionat cel mai tare… poate tocmai pt ca accentul nu cade pe regimul represiv, ci pe tineretea pe care acest regim i-a luat-o…

Deci da, oamenii trăiau, iubeau, aveau hobby-uri, învăţau, creau, ca si azi – doar ca, pe atunci, puteau sa piarda brusc toate astea, sa se trezeasca brusc intr-o “lume paralela”, in afara curgerii firesti a vietii…

(Ma refer la perioada de pana la 1964; dupa, primejdia era mai mica, nu se mai punea problema inchisorii decat in cazuri f.f. rare si eventual deghizate in delicte de drept comun gen “detinere de valuta” or smth., pt ca oficial nu mai existau detinuti politici; dar tot puteai sa te trezesti din cercetator femeie de serviciu, ca fosta sotie a lui Liiceanu cand cu “meditatia transcedentala”.)

[La acestea, Beranger mi-a raspuns aici. Iar eu ii raspund aici in continuare, ca sa nu mai abuzam de rabdarea Ionucai:]

Da, cazul Constantin Fântâna nu este singurul de acest fel (chiar eu am un unchi care a fost arestat tot pe la 18 ani)… vorba lui Marin Preda, „pentru nimic se da trei ani”… Si  cred ca tot cam asa a fost si in tarile din jur. Dar Molotov e cam ipocrit cand se mira (sau neinformat? mira-m-as), dat fiind ca la ei, afaik, Soljenitin a facut 8 ani de puscarie doar pentru ca a zis de rau de Stalin – nu de comunism, doar de „tatuc” si nu in public ci intr-o scrisoare – si arestat pe front, dupa ce luptase tot razboiul sa-si apere patria…

Faptul ca tot cam asa a fost si in tarile din jur – si tot cam asa sau chiar mai rau a fost si in China, in Coreea de Nord, in Cuba etc. ma face sa ma gandesc la toti neomarxistii astia mai mult sau mai putin trendy (de la Bucurenci pana la cei de la Critic Atac) care zic ca ideea lui Marx a fost buna doar ca a fost prost aplicata – si sa le zic cateva cuvinte:

De acord (pana la proba contrara) ca Marx era bine intentionat. Ca a fost un om de stanga in intelesul vechi, preocupat de soarta celor oropsiti. Ca ok, era pentru revolutie si pentru deposedarea bogatilor de bunurile lor cu forta – pentru ca in mintea lui proprietatea era un furt – dar nu pentru deposedarea lor de libertate (sau de viata), dupa ce bunurile le-au fost luate… Ca n-a anticipat Gulagul, ca s-ar fi ingrozit sa vada unde s-a ajuns pornind de la ideile lui…


Nu stiu daca stiti bancul cu muncitorul de la fabrica din Cugir, care cica facea masini de cusut – si omul a sustras un set de piese sa faca una si pt nevasta-sa si a tot incercat sa le monteze in fel si chip, numai ca nu stiu cum se face ca oricum le-ar fi montat, la sfarsit ii iesea tot mitraliera…

Exact asa si marxismul…

O stafie bantuie prin sufletul scriitorului Vasile Ernu – stafia defunctei Uniuni Sovietice:

Uniunea Sovietică nu a fost  doar o ţară, a fost mai mult decît atît, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernităţii. Ea te face să te minunezi, te fascinează, iar fascinaţia pentru ea lasă urme şi răni adînci. […]

Din cînd în cînd mai vreau să iau un bilet spre URSS, însă de fiecare dată trebuie să-mi reamintesc că aşa ceva nu se mai vinde. Nici un tren, nici un avion şi nici un drum nu mai duc spre URSS, din simplul motiv că Uniunea Sovietică nu mai există. Singura formă de a-mi vizita ţara este legată de memorie. (Vasile Ernu – Nascut in URSS)

E lumea in care s-a nascut si s-a format, care i-a marcat ireversibil conceptia de viata. Si lucrul acesta se simte in orice scrie. De cate ori citesc ceva de Vasile Ernu ma simt de dreapta – la fel cum, pe de alta parte, atunci cand citesc de pilda „Omul recent” de Patapievici ma simt de stanga. A nu se intelege ca il consider pe Ernu un politruc care toarna clisee intr-o limba de lemn. Nicidecum. E un ganditor, un om inteligent care incearca sa fie lucid, sa se detaseze, sa inteleaga, dar… nu poate sari peste umbra sa.

El a lansat pe net „Manifestul cartii”, care isi propune sa traga un semnal de alarma in legatura cu situatia cartilor si sa propuna niste solutii. Cred ca nimeni suficient de „batran” ca sa isi aduca aminte nu va nega ca problema semnalata de el e reala, ca apetitul pentru lectura al romanilor e azi mai scazut decat inainte de 89, ca sunt mai putini cititori si se citesc mai putine carti. Insa Ernu se insala asupra amplorii, gravitatii fenomenului si mai ales asupra cauzelor sale – in consecinta nici solutiile propuse de el nu prea sunt adecvate.

Da, interesul pentru carte a scazut, dar nu e nicidecum la pamant – marturie sta faptul ca in momentul asta bookblog, un blog colectiv de carti,  e pe locul 3 in ZeList, topul blogurilor romanesti. El vede situatia mult mai dezastruoasa decat e de fapt si aici nu e singurul, Cartarescu scria ca „Lumea cartii se scufunda” !

Apoi,  cand toti stim din proprie experienta cauzele: inmultirea alternativelor ( multiple canale tv, internet cu filme de descarcat si jocuri etc.) si, in multe cazuri, scaderea timpului liber – el vede cauza principala in lipsa ofertei, in dezimplicarea statului, in privatizarea librariilor si neglijarea bibliotecilor.

Ernu percepe gresit rolul literaturii:

Literatura are ca sens ultim nu esteticul, ci politicul, fiindcă, în mod fundamental, ea nu vrea să distreze, ci să salveze.
[…] În ţări precum România, Rusia, Bulgaria, Polonia, ţări din America de Sud etc, ţări cu o slabă dezvoltare a domeniilor ştiinţelor socio-umane (istorie, filosofie, sociologie, politologie, critică socială), literatura a fost cea care a înlocuit funcţia lor. Literatura a avut rolul de a fi şi critică socială, şi istorie, şi filosofie etc. De aceea, în astfel de culturi, fuga literaturii spre estetism are efecte catastrofale şi curentele „estetizante” ar trebui să fie marginale, nu dominante cum e la noi.

Ori daca in Romania, Rusia, Bulgaria, Polonia si unele tari din America de Sud literatura a tinut loc de istorie, filosofie si mai ales critica sociala, cauza era clara: toate aveau regimuri dictatoriale, de stanga sau de dreapta – deci, critica sociala era interzisa, iar istoria, filosofia, stiintele politice erau sub control, nu puteau propaga decat versiunea oficiala a regimului – iar ceea ce nu se putea spune de-a dreptul, literatura spunea mai pe ocolite. Astazi situatia e total alta, dezbaterea social-politica are numeroase canale de desfasurare: presa scrisa, tv, bloguri si forumuri pe net si nu in ultimul rand carti de specialitate – iar literatura a revenit, cum era si firesc, la rostul ei primordial, esteticul.

Ernu  considera ca:

Cel mai mare jaf care a avut loc în acest domeniu se numeşte „privatizarea reţelei de librării de stat”. Vechiul regim ne lăsase o reţea de librării cu sedii centrale, nu doar în oraşele mari, ci pînă şi în ultimul cătun.

Voi ati vazut inainte de ’89 o librarie intr-un catun sau macar intr-un sat, intr-o comuna (obisnuita, nu pe punctul de a deveni oras)? Ca in satul bunicii nu era decat un singur magazin universal, „cooperativa” si nu imi amintesc sa fi fost carti acolo. Din cate stiu, in sate in general n-au fost niciodata librarii, doar biblioteci. 

Cînd va regla „piaţa liberă” ceea ce s-a distrus în ultimii 20 de ani? Vă spun eu: NICIODATĂ.

El deplange distrugerea retelei comuniste de librarii de stat intr-o epoca in care apar librarii, lanturi de librarii (Carturesti, Diverta), ba se mai vand carti si in hypermarket-uri si la chioscurile de ziare (Cotidianul, Jurnalul national, Adevarul) si se mai pot comanda si online de pe site-ul oricarei edituri serioase din tara, ba chiar si din strainatate, de pe Amazon de exemplu, plus ca exista si reduceri si oferte care sa le faca mai accesibile. Deci cu librariile, cu oferta de carte de vanzare stam mai bine, nu mai rau decat inainte. Problema nu e cu oferta, care e arhisuficienta, ci cu cererea. Sigur, criza asta nu le-a priit si acum exista un oarecare recul, dar care vine dupa o perioada de expansiune; nu e vorba nicidecum de o degradare continua de 20 de ani.

În cîţiva ani, practic au dispărut mai toate librăriile din sate, orăşele mici, capitale de judeţ, iar treptat şi de pe arterele centrale ale oraşelor universitare.

Sa vin cu exemple concrete constatate de mine: pe arterele centrale dintr-un oras universitar, Clujul, am vazut si cate doua, ba (daca nu ma insel) si trei librarii pe aceeasi strada; sau chiar trei librarii in aceeasi cladire in mall, dintre care una, Carturestiul, se intindea pe trei nivele, avea scara interioara. Si in Cluj exista si o biblioteca universitara f. mare si bine dotata, centre culturale cu biblioteci proprii (francez, britanic, german), anticariate, chioscuri si tarabe cu carti etc.  In orasul meu natal, care nici nu e capitala de judet, stiu 3-4 librarii, una surprinzator de bine dotata; e drept, una parca era cam pe duca – cea mai putin dotata, desigur. In cel mai micut oras pe care il stiu, unicul cinematograf s-a desfiintat dar libraria supravietuieste. Asadar, intre situatia reala de pe teren si cea perceputa de Ernu e mare, mare diferenta.

Am gasit acest draft vechi, neterminat si poate deja cam perimat, reactie la „Manifestul” lansat in februarie, si desi acum e cam prea tarziu, mi-am zis ca daca tot am scris atata, hai sa il public – si sa il continui, sa il termin, deci:

va urma

 E o carte mai buna decat precedenta, dar este intrecuta, chiar in genul sau (roman realist, de inspiratie balzaciana) si pe subiectul sau (aristocratia romana cazuta in mizerie dupa instaurarea comunismului) de volumul III din Cronica de familie, care ii seamana si in privinta atitudinii duplicitare, la ambii autori afinitatea cu aristocratii cazuti fiind deghizata in condamnarea de rigoare. Dar cartea lui P. Dumitiru e superioara celei a lui G. Calinescu fie si numai pentru ca in timp ce la primul ratate, neconvingatoare, sunt doar pasajele cu personaje pozitive realist-socialiste, pe cand la ultimul, pe langa acestea, se mai adauga si cele despre amorurile platonice sau nu ale irezistibilului sexagenar Ioanide, care era destul de antipatic deja inainte de a deveni cripto-comunist, pe cand era un irezistibil cincuagenar, “bietul”…

Ioanide este acum un favorit al noului regim, pentru care construieste cu avant si chiar cu convingere, bucuros ca isi poate pune in practica ideile monumentale. Traieste in continuare destul de „burghez”, isi pastreaza servitoarea si vila pe care si-o aranjeaza cu tablouri, covoare si mobile de valoare, cumparate la talcioc de la clasa exploatatoare. Se lasa ghidat de tovarasul Dragavei. In jurul sexagenarului graviteaza trei femei: secretara Mini, statuara Mihaela/Diana si balerina Cucly. Pe Mini o iubeste pur platonic, cu Diana isi ingaduie mangaieri aproape nevinovate iar pe Cucly o lasa insarcinata… si se simte vinovat nu fatza de mult-ingaduitoarea lui sotie, nu fata de fata sau de tatal ei, e convins ca ei toti vor intelege, ci fata de tovarasul Dragavei, pentru abaterea de la morala proletara, pentru ca nu e inca „om nou”…

Din fericire insa, cartea asta nu il mai are in centru pe Ioanide. Personajul principal e mai degraba Caty Zanoaga/Ciocarlan, misterioasa femeie a carei neobisnuita viata o reconstituie Ioanide din scrisorile gasite in „scrinul negru” cumparat de la talcioc. E fiica unui negustor imbogatit, ajuns mosier, care vrea sa ofere fiicei sale multa vreme unice tot ce e mai bun si mai ales: pian si maestru de muzica, cai si maestru de calarie, vacante la mare nu la Balcic ci la Deauville… Crescuta astfel, capata ceea ce ea numeste „instinctul luxului”; are insa si o vitalitate care o deosebeste dar si face remarcata in lumea aristocratiei in care vrea sa se asimileze, pe care si-o chelutieste ca adolescenta in cavalcade vijelioase, mai apoi, ca tanara femeie, in amoruri pasionale. E o femeie fermecatoare, senzuala, tandra, pisicoasa, coplesind barbatii cu o avalansa de mangaieri si vorbe tandre – si totusi lucida, calculata si foarte eficienta cand e vorba de interesele, afacerile, averea ei, incapabila sa sacrifice din bani pentru barbatii din viata ei si astfel sacrificandu-i pe acestia, lasandu-i sa se prabuseasca… Apoi vine comunismul si pierde tot – si odata cu averea si confortul, si sanatatea si vitalitatea. Romanul incepe cu inmormantarea ei.

Prin fiul ei, micul Filip, martor inca nedeplin constient – nedumerit cine sunt ciudatii astia mizeri si totusi distinsi intre care se trezeste – autorul urmareste destinul aristocratiei ajunsa in mizerie. S-a spus ca i-a ponegrit, caricaturizat si ridiculizat. Si da si nu – eu zic ca aristocratii ies mai putin sifonati decat erau intelectualii in cartea precedenta si chiar in asta. Sigur, autorul nu se retine  sa scoata efecte comice din contrastul dintre starea prezenta si si cea trecuta sau chiar morga inca prezenta a personajelor, totusi nu ii transforma pe toti in fantose si caricaturi, lasa sa se stravada la unii o anume demnitate in mizerie si reale calitati sufletesti.

Cum si din ce traiesc aristocratii in noua conjunctura, dupa ce si-au pierdut proprietatile si chiar casele, nationalizate? Printul Antoine Hangerliu, printul Matei Basarab si contele Iablonski muncesc ca sa-si intretina familiile: primul repara radiouri, al doilea e muncitor intr-o fabrica iar ultimul hamal. Multi altii traiesc de pe o zi pe alta, vanzandu-si la talcioc lucrurile. Talciocul – observa amuzat Ioanide –  devenise un adevarat Almanah de Gotha. Unii chiar capata gustul comertului. Vaduva unui general cultiva o gradina si creste o capra. Gaittany e mai norocos, isi pastreaza in noua oranduire functia de director si limuzina, de aceea atitudinea lui e ambigua: pe de o parte se teme sa se compromita in tovarasia celorlalti, pe de alta parte ii ajuta discret. Apriga, autoritara si trufasa printesa Hangerliu, descendenta din os domensc cu nerealiste ambitii dinastice pe care le vrea infaptuite prin nepotul ei, Filip, e impunatoare chiar si in podul de grajd in care a ajuns sa-si duca zilele.

Cat despre Filip, e un baiat cuminte si bine crescut, sensibil si delicat, prematur serios si trist. Intr-un fel, e un Felix mai tanar: ca si acela,  orfan, al nimanui, ajuns printre straini de care depinde si care toti se erijeaza in tutori ai lui, martor inocent al mediului in care traieste (dar mediul e altul).  Creste printre batrani, in lipsuri materiale si lipsa de afectiune, tratat cu o politete rece si distanta, in ambianta aceea postapocaliptica, rupt de lume, modelat dupa sperantele nerealiste pe care tutorii sai si le pun in el, tanjind dupa un pic de copilarie fireasca si dupa un strop de caldura, neintelegand ce e cu lumea in care a nimerit si incercand repetat si zadarnic sa ii scape. Spre disperarea alor sai, vrea sa se faca muncitor, convins ca numai muncitorii o duc bine…

Ii regasim si pe intelectualii din „Bietul Ioanide”, care si-au pastrat posturile, s-au aliniat formal adoptand un vocabular de circumstanta, infiereaza bughezia insa strang avere, investindu-si banii, de teama stabilizarii, Hagienus in argintarie, Sufletel in pietre pretioase iar Gulimanescu in cele mai diverse lucruri: medicamente straine, covoare, motociclete… Cum ziceam, intelectualii fac figura mai putin onorabila decat aristocratii, Calinescu a fost mai dur cu propria casta. Aristocratii sunt ei insisi oameni cultivati, cu gust, cu inclinatii muzicale, multi dintre ei canta la clavecin (chiar micul Filip canta remarcabil) si desigur toti vorbesc fluent franceza;  „rafinati prin ereditate” crede printesa Serica Baleanu, prin mediu, crede Calinescu, care ne prezinta si inceputul procesului la Marioara, sotia tovarasului Dragavei, filatoare fruntasa, care, mutandu-se cu sotul ei intr-o vila eleganta parasita de fostii proprietari fugiti in strainatate, inconjurata de obiecte de lux, mancand cu tacamuri de argint, band din pahare de cristal, oglindindu-se intr-o mare oglinda venetiana,  incepe pe nesimtite sa se schimbe:

Instinctul de frumos, pe care il are orice om,  ii fusese mult timp contrariat si acum izbucnea cu prospetime. Azi putea sa bea din cesti de ceai vitroase si subtiri, prin care ceaiul se stravedea si care dadeau lichidului o nuanta de piatra pretioasa si un parfum indefinisabil. Toate aceste voluptati schimbase (sic) fizionomia tovarasei Dragavei […] Astfel, bucatile de piatra sau de sticla batute de valurile marii se slefuiesc si par opera unui bijutier.

Ma intreb cum vor fi privit cei de la partid aceasta metamorfoza. Altfel Calinescu a tinut cont de indicatiile primite chiar de la Gheorghiu Dej, a introdus in carte muncitori, o vizita intr-o fabrica, activisti comunisti fosti ilegalisti si vorbeste de prefacerile socialiste si de viata fericita a oamenilor muncii – uneori in asa fel incat pare o parodie. Chiar duhurile mortilor invocate intr-o sedinta de spiritism (la care asista aristocratii si intelectualii cu tendinte burgheze) prezic victoria socialismului, spun ca  „tot ce a fost vechi are sa se naruie la pamant”, „o noua omenire se naste”, „cu alti oameni care vor trai ca fratii” (oare de aici s-o fi inspirat Razvan Radulescu la invocarea duhului lui Marx ?). Alt exemplu:  dojenit de vechea lui prietena, madam Valsamaki-Farfara (foarte buna cunoscatoare a sufletului omenesc, ale carei intuitii se confirma in repetate randuri), care ii zice „Stiu bine ca nu esti comunist.”, Ioanide, protestand si justificandu-se, ajunge sa spuna ca:

Taranii nostri, intorsi de la camp, unde au semanat cu semanatoare mecanice, vor canta seara din flaut, vioara, viola si violoncel, facand serate muzicale nu mai putin reusite decat ale printesei Baleanu.

Pe de alta parte, cand, la talcioc, un taran vrea sa cumpere el „scrinul negru”, Sultana Demirgian, care acum vinde mobile greoaie taranilor si explica complice lui Ioanide ca acum „grotescul e la moda”, se indigneaza:

O comoda  Louis XV intr-un bordei, comenta in surdina Sultana situatia. Trebuie neaparat sa ai pentru ea, ca fond,  pe un perete, un Aubusson, un Ghiordez  sau o broderie de Buhara. Cum sa facem sa i-l scoatem din mana ?

Si autorul, care isi va plasa scrinul chiar intr-un un astfel de fundal, pare a fi in asentimentul ei – si al lui Babighian, directorul magazinului de arta, care face tot posibilul ca tablourile de valoare sa nu fie cumparate de laptarese.

Pe de alta parte, cand micul aristocrat Filip, in una din fugile lui de acasa, afla adapost la Ioanide, autorul noteaza cat de bine si de firesc se comporta baiatul in ambianta luxoasa a vilei arhitecului, cu interioare elegant mobilate si cu fantana ei arteziana cu 100 de jeturi de apa:

S-ar fi zis ca incerca o satisfactie de mult interzisa si ca regasea mediul in care era obisnuit sa traiasca in chip firesc. […]

Elvira il invita in somptuoasa sufragerie, in care Filip pasi fara a da semne de sfiala si de uimire plebee.

Mai ales ultimul cuvant suna foarte neasteptat intr-o carte „realist socialista”.

Alta fuga de acasa il va duce pe Filip, acum adolescent, calauzit cu mari precautii de Gavrilcea, fostul conducator al Miscarii, in munti, unde se ascunde colonelul Remus Gavrilcea, varul celuilalt Gavrilcea si al doilea sot al lui Caty, condamnat ca criminal de razboi pentru a fi condus un lagar de evrei din Transnistria. Lucru surprinzator, caci nu stiu alta referire literara sau chiar istorica ante ’89 la romani patronand un lagar cu evrei. Spre deosebire de ofiterii nemti fanatizati, care urmaresc exterminarea evreilor, ofiterii romani ai lagarului n-au intentii ucigase ci urmaresc pur si simplu jecmanirea lor de ultimele bunuri (ceasuri, bijuterii, blanuri) in interes propriu, lucru realizat prin stratageme pe cat de ingenioase pe atat de cinice de capitanul Hagienus (fiul), colonelul multumindu-se sa inchida ochii si sa-si ia partea leului, pe care o trimitea acasa lui Caty. Acum traieste rupt de lume si aproape primitiv, din vanat si ghinda, intr-un bordei in pamant.

Un al doilea volum, la fel de voluminos ca romanul insusi, cuprinde materialul inspirator gasit realmente de autor intr-un scrin, mai exact o comoda Louis XV, cumparat(a) de la talcioc in imprejurarile descrise in roman:

In apropierea carutei era asezata pe zapada o comoda Louis XV din lemn de palisandru in ton intunecat, parand si mai inchis pe zapada si cu intarsiaturi in chip de ghirlande din lemn de trandafir. Mobila avea trei sertare cu profil curbat si inlocuia obisnuita placa de marmura cu  un placaj tot de palisandru. Cunoscatorul nu putea ramane decat surprins de prezenta, in asemenea mediu, pe zapada si langa o caruta, a unei mobile asa de elegante pe picioarele ei subtiri, ca de caprioara.

A gasit acolo corespondenta in franceza si romana, poze, taieturi din ziare, acte, jurnale si carnete de cheltuieli apartinand unei anume Etta, modelul real al lui Caty.  Cam discutabila etic folosirea in acest fel a biografiei unei straine, a carei viata cu detaliile cele mai personale, chiar intime, au ajuns intamplator in mana scriitorului; estetic insa, a iesit un personaj viu si o poveste captivanta, suficient de diferite de modelele reale. Daca in linii mari viata imaginarei Caty urmeaza traiectoria realei Etta, maritata intai cu ambasadorul Romaniei la Buenos Aires, apoi cu un ofiter plecat pe front, detaliile apartin lui Calinescu, chiar daca brodeaza pornind de la elemente reale: de pilda pornind de la niste fotografii cu calatori pe puntea unui vas imagineaza calatoria pe ocean spre Argentina; sau  pornind de la actele procesului de succesiune imagineaza desfasurarea procesului cu atmosfera de la tribunal; chiar daca uneori foloseste fraze si mai ales cuvinte de alint specifice Ettei („mon pisic adore”), Caty e fictiune si creatia scriitorului. Volumul suplimentar mai contine si  fisele de lucru ale autorului,  pe care, pe langa liste de nume, planuri, fraze de plasat in dialog, vedem desene: schite de cladiri, interioare, fantani arteziene (creatiile lui Ioanide), portrete desenate stangaci… E o incercare a editorilor de a lasa cititorul sa arunce o privire in atelierul unui scriitor si sa vada geneza unui roman, care insa nu ne lamureste de ce acelasi scriitor in aceeasi carte poate avea reusite si esecuri…

I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Ianuarie 2018
« Dec