bughi mambo rag

Archive for the ‘Povestirile mele’ Category

Anul asta n-am mai prea avut spor la scris – asta e deocamdata singura povestire dusa la capat:

Cercuri în iarbă

Ca în fiecare vară, am fost exilat de părinți la țară, la bunica. Degeaba le-am spus că nu mai sunt copil ca să facă ei cu mine ce vor, că am buletin și din toamnă merg la liceu, că eu n-am ce face în satul ăla uitat de lume, unde nu există internet și nici măcar semnal de mobil. N-au vrut să audă de nimic. Ziceau că sunt prea palid, că stau toată ziua cu nasul în calculator, că am nevoie să mai ies la aer curat.

Vacanța trecea monotona, fără evenimente. Asta până  într-o zi. Mă scăldam în râu cu alți băieți din sat, când soră-mea Denisa, care făcea plajă pe mal cu fetele, vine în fugă și îmi spune pe nerăsuflate:

– Pe-aici au fost extratereștrii!

– Ce vorbești?

– E un cerc mare în iarbă, cum zicea la TV că au apărut în America unde au aterizat OZN-urile. Uite acolo, dincolo de salcia aia, vezi că iarba e altfel.

Am mers să văd – și eu și ceilalți. Da, era un cerc mare, de vreo 3-4 metri, pe tot conturul căruia, lat de vreo palmă, iarba era mai închisă la culoare. Când mi-a zis soră-mea, crezusem că ori e o glumă de-a ei, ori cine știe ce chestie cu o explicație naturală – urma lăsată de vreun obiect rotund – dar nu, era mult prea mare și iarba nu era culcata, era altfel colorată. Cine, de ce și cum să fi făcut una ca asta? Pământul nu era colorat – doar nu putea să vopsească iarba fir cu fir!

Numai la extratereștri nu mă așteptasem în sat la bunica. Aici nici internet nu aveam, nici semnal de mobil nu prindeam decât undeva pe un deal – și avem OZN-uri? Dar poate căutau anume locuri cât mai izolate, tocmai ca sa nu fie surprinși – poate dacă nu eram aici noi, de la oraș, cei din sat nici n-ar fi bănuit ce se întâmplă.

Am pornit sa cercetăm toată zona și am mai găsit câteva cercuri – era clar, extratereștrii veneau frecvent pe aici.  Le-am pozat cu mobilele, ca să avem dovezi. Eu mi-am făcut și selfie în cercuri (păcat că n-aveam semnal, să le pun pe Facebook) și am pus-o și pe Denisa să mă pozeze stând cu brațele întinse în centrul fiecăruia, ca să se vadă mai bine cât sunt de mari. Nimeni altcineva n-a avut curajul să intre în ele, că s-a trezit Cosmin, vecinul – el tot timpul face pe deșteptul – să-și dea cu părerea că dacă iarba o fi iradiată sau contaminată cu cine știe ce bacterii extraterestre?

Ne-am dus apoi să-i anunțăm pe oamenii din sat, dar or fi crezut că am trucat noi pozele în Photoshop, că nimeni nu ne-a luat  în serios. Afară de bunica. Întâi, când i-am zis de extratereștri și OZN-uri, părea nedumerită – ea e femeie simplă, cu 4 clase, câte se făceau pe vremea ei în sat – dar când a pomenit Denisa de cercurile din iarbă, pe dată s-a schimbat la față:

– N-ați pășit cumva acolo în cerc, nici n-ați pus mâna?

– Nu! am negat toți în cor (din fericire, nimeni nu m-a dat de gol).

– Nu care cumva să pășiți într-un cerc sau să-l atingeți, că vă iau cele frumoase! Ăla-i loc unde dănțuiesc ele noaptea! Nici vitele nu pasc iarba aia de acolo!

Am rămas perplex. Ce fete frumoase vin să danseze noaptea pe malul râului, așa departe de sat? Și de ce vorbește buna ca și când a fi luați (de bărbați?) de niște fete frumoase ar fi ceva rău?

– Cele frumoase sunt ielele,  m-a lămurit Cosmin, nepierzând ocazia să facă pe deșteptul.  Oamenii le zic în multe feluri: „iele”, „dânsele” sau „frumoasele”, „mândrele”… Se crede că dansează noaptea în horă pe câmp și că e periculos să le vezi și mai ales să le superi cu ceva.

A, deci era vorba de o superstiție! O clipă chiar crezusem că cercurile noastre fuseseră făcute nu de extratereștri ci de niște simple fete care dansau noaptea afară din sat. Dar nu era posibil, de la dans iarba ar rămâne culcată, nu altfel colorată. Mi-a fost cam rușine de ceilalți, mai ales de Cosmin, că bunică-mea crede în iele, dar m-am liniștit zicându-mi că probabil și bunicile lor sunt la fel. De mirat nu m-am mirat – știam că buna crede în tot felul de superstiții: în solomonari care călăresc norii și aduc ploaia și grindina, în oameni care se preschimba în câini, numiți pricolici, în deochi – dacă ne durea capul ne stingea cărbuni – și multe altele de genul ăsta.

***

M-am înțeles în secret cu Cosmin să mergem în nopțile următoare să stăm la pândă pe malul râului, sperând să prindem odată o vizită a extratereștrilor, că era clar că vizitaseră zona de mai multe ori.

Abia am așteptat să se înnopteze, să ne culcăm și să adoarmă bunica și Denisa. Bunica a adormit devreme, ca de obicei, dar Denisa s-a uitat la desene animate pe tabletă, în pat, până către miezul nopții. M-am gândit să-i spun, dar mi-era că nu mai scap de gura ei, că o să insiste să vină cu noi până o trezește pe bunica. Și nu puteam să o iau, era prea mică pentru o treabă așa serioasă, fetiță de clasa a VI-a, pe când eu deja nu mai eram copil, aveam buletin, din toamnă începeam liceul.

Până la urmă a adormit cu tableta în mână. Am mai așteptat un pic, asigurându-mă că a adormit de tot, apoi m-am îmbrăcat pe pipăite pe întuneric, am coborât în stradă pe fereastră și m-am dus să-i bat în geam lui Cosmin.  Abia am reușit să-l trezesc. A deschis geamul somnoros și mi-a zis că s-a gândit mai bine și nu vine, că e prea primejdios – dacă ne iau extratereștrii să facă experimente pe noi? Degeaba am insistat, i-am zis că nu-l credeam așa  fricos, că o sa-i para rău, că ratează cea mai mare aventură a vieții lui – nu l-am clintit; până la urma i-am zis că e un laș și s-a supărat, a închis îmbufnat geamul.

Sincer aș fi renunțat și eu, nu-mi venea să umblu singur noaptea pe coclauri, dar vedeam că mă urmărește de după perdea și după ce-l făcusem laș că a renunțat, nu mai puteam să fac și eu la fel. Așa că mi-am luat inima-n dinți si am pornit singur  în noapte, tresărind la fiecare lătrat de câine, luminându-mi calea cu lanterna slabă a telefonului. Noroc că era o noapte frumoasă, senină, cu lună plină și puzderie de stele, altfel nu știu dacă reușeam să găsesc locul.

Nu mai speram la întâlniri de gradul trei. Nu mai speram decât să ajung fără peripeții la cercuri, să le pozez cu mobilul ca să-i pot demonstra a doua zi lui Cosmin că într-adevăr am fost, apoi să mă întorc tot fără peripeții acasă. Dar cum m-am apropiat de râu, imediat am văzut că se petrecea ceva neobișnuit acolo mal. O clipă n-am știut dacă să mă îndepărtez cât pot de repede sau să mă încumet să mă apropii de siluetele acelea luminoase, albicioase.

Până la urmă curiozitatea a biruit și am mai făcut câțiva pași – și am rămas încremenit. Nu erau extratereștrii, erau „cele frumoase” – și își meritau pe deplin acest nume. Dansau foarte repede, învârtindu-se în horă parcă fără să atingă pământul, învolburându-și pletele foarte lungi și rochiile albe, străvezii – dar parcă și ele însele erau străvezii, sau așa păreau din cauză că se mișcau foarte repede? Trupurile zvelte, mlădioase, de o albeață strălucitoare, li se zăreau prin veșmintele transparente. Cântau un cântec ca un murmur fără cuvinte, o melodie de o frumusețe la fel de nepământeană ca frumusețea lor. Priveam și ascultam vrăjit.

Nu știu cât am stat așa, încremenit, dar la un moment dat mi-a trecut prin cap că ar trebui să imortalizez momentul, sa am o dovadă că toate acestea se întâmplă cu adevărat. Am scos telefonul să le fotografiez, sau mai degrabă să le filmez, să prind și muzica. În momentul acela hora s-a oprit brusc și ele toate s-au întors spre mine, privindu-mă mustrător, amenințător. N-aș fi crezut că niște ființe așa frumoase, grațioase și mlădioase pot emana atâta severitate – și doar prin privire. Imediat am pus telefonul în buzunar.

Cea mai înaltă și mai semeață dintre ele mi-a făcut semn să mă apropii. Am pășit spre ele ca în transă – nu puteam și nici nu voiam sa fac altfel, fascinația era mai mare decât teama. Erau și mai frumoase văzute de aproape. Acum simțeam și parfumul lor, sau al cununilor de flori din părul lor; era îmbătător. Cum am ajuns lângă ele, m-au prins între ele în horă – le simțeam prin țesătură tricoului brațele răcoroase – și dansul s-a pornit iar, din ce în ce mai repede. Vedeam peisajul nocturn învârtindu-se, fugindu-mi prin fața ochilor, simțeam că plutesc, că amețesc, dar era o amețeală plăcută și aș fi vrut să nu se mai sfârșească niciodată…

***

Când m-am trezit dimineața, melodia lor îmi suna încă în urechi. Mă întrebam dacă totul a fost doar un vis și mă temeam că deschizând ochii, amintirea lui se va spulbera. Dar când i-am deschis, m-am convins că n-a fost vis: dormisem în iarbă, pe malul râului, în mijlocul unui cerc!

Am luat-o la fugă spre sat, nerăbdător sa povestesc totul bunicii, Denisei, lui Cosmin. Părea să fie foarte devreme, că n-am întâlnit pe nimeni pe drum. Dar la noi poarta era descuiată, semn că bunica se sculase. Era în curte, dădea de mâncare la găini. A întors capul auzind poarta, a făcut ochi mari văzându-mă intrând la ora aia și a zis ceva, dar n-am înțeles ce. Am vrut să-i spun cum a fost cu „cele frumoase”, dar n-am putut – nu-mi găseam cuvintele. Am rămas cu gura deschisă ca prostul, incapabil să articulez un cuvânt, doar sunete vagi. Bunica mă privea speriată. A zis ceva – probabil m-a întrebat ceva – dar am realizat șocat că nu înțeleg nimic din ce zice, parcă ar fi într-o limbă necunoscută. Nu mai știam să vorbesc!

***

Nu mai știam nici să vorbesc, nici să scriu, nici să citesc. Denisa credea că m-au operat extratereștrii la creier – se mira doar că nu se vede niciun semn. Bunica zicea, bineînțeles, că sunt „luat de cele frumoase” și voia să cheme o babă din alt sat, despre care umbla vorba că face farmece, să mă descânte. Dar au venit părinții și m-au luat la oraș, să mă ducă la doctor.

M-au dus pe la tot felul de medici, care mi-au făcut tot felul de investigații. Unii au zis că am avut un atac vascular cerebral chiar la centrul vorbirii din creier – erau uimiți că la așa vârstă fragedă și că nu răspund la niciun tratament, ziceau că n-au mai avut un astfel de caz.

Astea toate le-am aflat mai târziu – pe atunci nu înțelegeam nimic din ce se vorbea și, în consecință, aproape nimic din ce se întâmpla în jurul meu. O vreme părinții m-au dus și la un logoped ca să-mi recuperez vorbirea, dar fără rezultat – așa că până la urmă au angajat un profesor de la școala de surdomuți ca să ne învețe și pe mine și pe ei limbajul semnelor. Că doar prin semne mai puteam comunica acum cu restul lumii.

Începuse școala. O vedeam pe Denisa plecând și venind cu ghiozdanul în spate. Eu vegetam. Mă jucam toată ziua pe computer sau pe mobil. Iar noaptea mă gândeam la iele, încercam și nu reușeam să-mi aduc aminte cântecul lor. Ciudat, nu eram supărat pe ele pentru ce-mi făcuseră. Aș fi vrut să mă reîntorc în sat, să le mai văd,  să le înduplec să mi-redea graiul, promițând că nu le voi trăda taina; sau dacă nu, să rămân de tot cu ele. Eram convins că mă voi putea înțelege cu ele cumva. Dar părinții nu m-au mai dus la bunica. Eu nu aveam cum să le spun ce vreau. Și nici să mă descurc să plec singur cu autobusul nu puteam, cum nu mai știam nici vorbi, nici citi.

 

***

Denisa era în formația de dansuri populare a școlii. Probabil vă miră interesul pentru dansuri populare la o fetiță așa modernă, care nu lăsa tableta din mână, dar cu formația de dansuri a umblat prin lume, a văzut o mulțime de țări, din Polonia până în Turcia. Acum aveau spectacol, veniseră formații de elevi din toată țara. M-am dus cu mama să o vedem pe scenă. Stăteam în primul rând, să o vedem bine, eu chiar la capătul rândului, pe unde se urca pe scenă.  Denisa parcă nu mai era ea, îmbrobodită cu un batic negru, cu ie, pieptar și catrință cusute de bunica. Au dansat în perechi, apoi o horă – mama privea cu mândrie, eu însă mă gândeam că nu se compara cu dansul ielelor.

După ei urma o formație de călușari. Nu păreau de pe la noi, probabil erau de prin sudul țării, că nu purtau căciuli negre, ca la noi, ci pălării împodobite toate cu mărgele și cu panglici lungi la spate. Aveau și un fel de steag, de fapt o prăjină în vârful căreia legaseră un ștergar și o legătură de buruieni. Cred că era și usturoi printre buruienile alea și nu știu ce naiba mai aveau pe-acolo, că mirosea tare. Stegarul stătea chiar în fața mea, în capătul șirului, și din când în când fâlfâia steagul chiar peste capul meu – simțeam că mi se face rău de la mirosul ăla. Îmi venea să plec, dar nu aveam cum să-i spun mamei. Plus că ar fi fost păcat, dansul chiar merita văzut, călușarii săreau de ziceai că zburau, se mișcau așa repede că părea că nu ating pământul, ca ielele.

Așa că mă străduiam să rezist, deși simțeam că greața îmi dă frisoane, dar la un moment dat n-am mai putut: starea de rău m-a copleșit, m-am prăbușit lângă scaun, tremurând, scuturat de convulsii. Mama, îngrozită, a încercat să mă ridice, dar n-a putut, n-avea destulă forță, mă zbăteam prea tare.

Călușarii tocmai terminaseră și coborau de pe scenă. Au pășit peste mine, unul câte unul, în frunte cu stegarul. Mama îi privea indignată, dar adevărul e că n-aveau cum trece altfel: blocasem de tot culoarul, cum mă prăbușisem de-a curmezișul lui, între rândul de scaune și perete.

Ultimul dintre ei se vede că s-a împiedicat de mine, că a căzut cât era de lung, colegii lui a trebuit să-l adune de pe jos. Mie însă în sfârșit îmi trecuse tremuratul și am fost în stare să mă ridic. Mama tocmai sunase la salvare și le zicea unde să vină. Am atins-o pe umăr și i-am zis „Nu mai e nevoie, mi-a trecut!” și abia zicând asta mi-am dat seama că nu-mi trecuse numai tremuratul, ci și muțenia! Mama m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi. Ceilalți spectatori, ignorând spectacolul de pe scenă, se uitau când la mine, când la călușarul inert pe care camarazii lui îl purtau pe brațe spre ieșire…

Anunțuri

Ultima tema dată de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de creative writing: povestire despre un prieten imaginar (al unui copil).  Inspirația mi-a fost dată de  Che Guevara: A Revolutionary Life, o carte interesantă, despre care am scris, și de întrebarea cum aș fi reacționat la imaginea lui Che Guevara ,nu acum la maturitate, când deja, vorba aceea, am minte (si mai ales am amintirea anilor ’80, deci pot să-mi dau seama cum e în Cuba), ci dacă aveam sub 30 de ani , sau sub 20, sau sub 10 ? Mi-am amintit si de mica eroină din Persepolis, care la un moment dat se juca de-a Che Guevara (dar prietenul ei imaginar era Alah!) Astept impresii si critici constructive.

 

O vară  cu Che Guevara

Am fost un „puiuț de comunist” sau, cum spun americanii, „red diaper baby”, copil crescut în scutece roșii. Ai mei erau foarte-foarte de stânga. Mi-au pus numele Vladimir, după Lenin, dar cum era cam lung, de obicei îmi ziceau Vlad. Tata avea nu unul ci două tricouri cu Che Guevara, unul roșu și unul verde-oliv, iar mama avea un tatuaj cu Che Guevara, care nu se vedea decât la plajă. Cântecele copilăriei mele au fost „Internaționala”, „Bandiera rossa” și „Hasta siempre”. Iar prietenul meu cel mai bun din copilărie a fost Che Guevara.

Fără ca părinții să-mi facă anume educație politică, vrând nevrând respiram toate astea din aer. Parcă îi aud și acum cântând în mașină (totdeauna cântau în mașină): „Avanti o popolo, alla riscossa ! Bandiera rossa ! Bandiera rossa !” „Pantera rosa va trionfera !” îi acompaniam eu, căci pe când eram mic eram convins că misteriosul cântec într-o limbă necunoscută e despre o panteră roz. Mă uitam cu ei la filmele despre Che Guevara: viitorul Che călătorind pe motocicletă, dând mâna cu leproșii și traversând Amazonul înot, Che luptând și învingând în Cuba, Che luptând și murind în Bolivia. Firește, Che a devenit eroul meu preferat.

Într-o seară i-am spus lui tata să nu-mi mai citească povești cu feciori și fete de împărat, mai bine  să-mi citească de Che Guevara. De atunci, în fiecare seară, tata îmi citea din cărțile lui Che, fie din „Jurnalul revoluției cubaneze”, fie, mai rar, din „Jurnalul pe motocicletă”, că de obicei preferam ceva de război. Pe covorul din camera mea făcusem un orășel din căsuțe de lego, ziceam că e Santa Clara și în fiecare zi duceam lupte pentru cucerirea lui cu soldățeii de plastic: cei verzi erau revoluționarii lui Che Guevara, cei maro erau soldații dictatorului Batista. Aveam și un trenuleț electric pe care îl făceam să deraieze, zicând că e trenul blindat de la Santa Clara. Iar în vacanță la bunici, prin jungla de ierburi înalte și tufe de zmeură din fundul grădinii, mă jucam de-a luptele revoluționarilor din munții Sierra Maestra: sub comanda lui Che Guevara, porneam în atacuri-surpriză asupra avanposturilor inamice – șura, cocina și cotețul păsărilor – spre spaima găinilor și enervarea cocoșului și gâștelor.

Am fost foarte fericit când am găsit într-o ladă în podul bunicilor costumul de pionier al lui tata: avea o bască exact pe măsura mea. E drept că nu era neagră ci albă, iar în loc de stea avea o stemă cu o flacără și spice de grâu, dar, cum îmi și crescuse părul în vacanță, cu ea pe cap parcă semănam un pic cu idolul meu. O purtam tot timpul. N-am îndrăznit să iau și cravata, deși aș fi vrut, dar știam de la tata că pionier nu te faci singur ci te face cineva.

Tot luptând sub comanda lui Che, m-am obișnuit să vorbesc cu el și am început să o fac și în afara jocului, în gând, de pildă seara în pat sau duminica, când mă duceau bunicii la biserică. Curând am ajuns să îl și văd aievea, cu basca lui neagră cu steluță, cu pletele în vânt și privirea dusă departe; ba ajunsesem să și simt mirosul trabucurilor cubaneze pe care le fuma mai tot timpul.

– Che, nu e bine să fumezi atâta, i-am zis odată. Fumatul dăunează grav sănătății. (ni se spusese la școală)
– Ce să-mi mai dăuneze dacă am murit deja ? a zis el râzând și slobozind un norișor de fum.
– Dacă ai murit înseamnă că acum ești fantomă ?
– Tu crezi în fantome ?
– Nu, am zis eu hotărât. Fantomele nu există.
Che a zâmbit – se vede că îi plăcuse răspunsul meu, răspuns de marxist adevărat.

Lui Che îi plăcea aici la noi. Satul bunicilor era un sat izolat de munte, cu case răsfirate, la care se ajungea printr-un drum de țară abrupt care șerpuia printre stânci. Che zicea că locul e perfect pentru pornit revoluția. Mă plimbam cu el prin împrejurimi, ca să căutăm ascunzișuri potrivite pentru tabăra revoluționarilor și locuri potrivite pentru ambuscade asupra drumului. Dar cum pentru o revoluție e nevoie în primul rând de revoluționari, Che mi-a zis să încerc să mai recrutez și pe alții.

Așa că într-o zi, după o partidă de fotbal în curtea școlii cu băieții din sat – de fapt nu erau toți din sat, unii erau ca mine, veniți la bunici în vacanță – le-am propus să ne facem luptători de gherilă. Au rămas toți mirați, că nu știau ce-i aia, așa că a trebuit să le explic:
– Luptătorii de gherilă sunt un fel de haiduci care trăiesc ascunși în munți și se bat cu armata. Nu-s haiduci obișnuiți, că nu s-au făcut haiduci ca să jefuiască, ci revoluționari, din motive politice, că sunt împotriva puterii.
– A, da, știu, zise vecinul meu Nelu. Am avut și eu un unchi care a fost luptător de-ăsta din munți, împotriva puterii, pe vremea comunismului – pe-atunci li se zicea bandiți. A făcut și pușcărie.
– Și bunicu-meu a luptat aici în munți contra comunismului, zise Dan, un băiat de la oraș. Dup-aia a stat câțiva ani ascuns în pod la frate-său. Până la urmă tot l-au prins, că l-a denunțat cineva.
– Și bunică-mea s-a întâlnit cu bandiții din munți, când era fată, zise Sandu, băiatul pădurarului. Ducea mâncare la câmp lui taică-său și i-au luat-o.
– Luptătorii, nu bandiții ! protestă Dan. Ce, bunicul meu e bandit ?
Apoi întorcându-se spre mine, zise hotărât:
– Pe mine poți conta, Vlad! Când începem ?
Eu încremenisem. Cum să-i spun că eu voiam o revoluție comunistă ?
– Și eu vin, zise Nelu.
– Și eu! Și eu! se porni un cor de voci – ni se alăturaseră aproape toți.

Eu nu știam ce să mai zic. Pe de-o parte mă bucura succesul ideii mele, pe de altă parte mă întrebam câți mai rămân când află de ce revoluție e vorba. Am hotărât să nu le spun deocamdată, să mă mai gândesc cum să le spun și să mă sfătuiesc și cu Che. Ne-am înțeles să ne vedem a doua zi la trei, tot în curtea școlii – să-și aducă fiecare haine groase, o pătură, mâncare cătă pot duce și, dacă au, arme. Pe Sandu în special l-am rugat să încerce să aducă pușca lui taică-său, pădurarul, să avem măcar o arma adevărată.

A doua zi am înghesuit într-un rucsac vechi un fâș, un pulover, o pătură, ciocolata, pateuri, o pâine de casă făcută de bunica, o tablă de slănină, un cuțit, pistolul meu (de jucărie, desigur) și m-am strecurat neobservat din casă și am luat-o spre curtea școlii, unde așteptau deja câțiva băieți. Curând au venit și ceilalți – toți erau nerăbdători să înceapă aventura. Am întrebat de arme. Câțiva aveau praștii, alții tuburi cu cornete, alții, ca mine, pistoale și puști de jucărie. Sandu nu adusese pușca lui taică-său, zicea că o ține încuiată și nu dibuise cheia.

Am pornit, prin locuri mai ferite, spre un ascunziș găsit de mine si de Che, sus în munte. A durat destul până am ajuns, că și drumul era greu, și rucsacii grei.
Locul ales de mine era cam abrupt si stâncos, dar avea avantajul că de-acolo se putea vedea dedesubt toată zona ca-n palmă – inamicul nu ne putea lua prin surprindere. Ne-am încropit niște colibe din crengi, le-am acoperit cu frunziș pentru camuflaj, apoi, cum se însera, am făcut un foc de tabără, am prăjit slănină și am mâncat. Am mai povestit o vreme, la foc, peripeții de-ale luptătorilor din munți – Dan de-ale lui bunicu-său, eu de-ale lui Che Guevara – apoi, cum se făcuse târziu și tot mai rece, ne-am înghesuit în colibe să dormim.

Până aici totul fusese bine și gândeam că-mi place viața de gherilă, dar când m-am înghesuit în coliba aia improvizată, presat între Sandu și Nelu, simțeam cum frigul nopții de munte pătrunde printre crengile colibei și pătrunde în mine, deși aveam pe mine și puloverul, și fâșul, și pătura. Nu puteam să adorm, oricât aș fi vrut, nu puteam nici să mă mișc, să mă întorc pe altă parte, că îi deranjam pe ceilalți, nu puteam nici să povestesc cu Che în gând, că nu voiam să-mi știe Che gândurile de acum, să mă vadă așa puțin călit, așa afectat de disconfort.

Nu știu cât am stat așa nemișcat în noapte – mi s-au părut secole – dar la un moment dat aud niște pași, văd un fascicul de lanternă luminând coliba și aud o voce bărbătească zicând:
– Astea nu erau aici înainte.
Mă uit prin gura colibei, văd doi bărbați – cel mai aproape, într-o uniformă verzuie și cu pușca-n spate, se apropie de gura colibei și strigă:
– Hei, e cineva acolo ?
Deci armata ne descoperise deja ! O să ne prindă și n-avem ce face, că n-aveam arme… De-ar fi adus Sandu pușca lui tată-său, aveam o șansă, că erau numai doi, poate-i puteam nimeri, că erau aproape… așa însă… În disperare de cauză, am luat pistolul meu, sperând că pe întuneric nu se vede că-i de jucărie, l-am îndreptat spre intrus și am zis, încercând să-mi îngroș glasul:
– Stai că trag !
– Ăsta-i Vlad al meu, dom’ brigadier, aud vocea lui bunicu.
Am ieșit din colibă – da, era bunicul, iar cel în verde, cu pușca-n spate, era pădurarul, tatăl lui Sandu.
– Haideți că sunt aici ! a strigat tatăl lui Sandu și imediat locul s-a umplut de părinți și bunici. Era chiar și bunicul lui Dan, care avea peste 80 de ani. Ceilalți băieți ieșeau și ei din colibe, treziți de zgomot, încă buimaci.
– Ce naiba faceți aici singuri în miez de noapte ? a zis bunicul apucându-mă de ureche. V-am căutat pe tot muntele ca disperații !

***

Când am ajuns acasă, la patul meu cald și moale, m-am simțit ușurat, de-a dreptul bucuros, îmi părea bine că lucrurile se sfârșiseră așa. Dar cel mai bine îmi părea că Sandu nu adusese pușca lui taică-său – altfel poate acum i-aș fi ucis cu ea propriul tată și mi-aș fi ucis propriul bunic… Nu-mi mai trebuiau lupte, împușcături, nici nopți chinuite în colibe încropite…Mi-am scos basca de pionier și am aruncat-o cât colo. A aterizat pe dulap, unde a rămas să strângă praf până astăzi. De-atunci Che Guevara nu m-a mai vizitat.

Povestire începută ca temă la cursul de creative writing al lui Marin Mălaicu-Hondrari – tema era descrierea cum un om coboară un deal și intră într-un sat, iar scopul era suprinderea atmosferei – și terminată (ultimele 3 paragrafe) în noaptea de Halloween. Aștept critici constructive !

 

Satul din vale

 

Ploaia îi pătrunsese până la oase când a ajuns pe coama dealului și a zărit satul în vale, cu căsuțele lui mărunte poleite de lumina lunii. Mai ales acoperișul de tablă al turlei bisericii strălucea ca un far pe mare. Priveliștea aceea i-a dat noi puteri. A grăbit pasul, fără să-i mai pese atât de ploaia șficiuitoare, de vântul care se lupta sa îl doboare, de noroiul cleios în care i se înfundau tălpile. Încă puțin și scăpa de toate astea, se încuraja privind țintă în față.

Mult mai ușor e la vale decât la deal, mai ales când te mână nădejdea. N-a trecut mult până s-a apropiat de primele case. Satul era adormit, nu era lumină nicăieri, nu se auzea nici măcar un câine. Numai niște ciori speriate de pașii lui zburară dintr-un prun din marginea drumului – în rest tăcere și nemișcare. Cum a ajuns la prima casă – o căsuță bătrânească, văruită alb, cu ferestre mici, pătrate, cum erau cele mai multe, mai ales aici în marginea satului – a dat să bată în fereastră, dar nu avea geam, nici măcar o bășică întinsă în chip de geam. A bătut în ușă, tot mai tare – nicio mișcare. A aruncat o privire înăuntru: atât cât se putea zări – și se vedea destul de bine pe luna plină – nu era nimeni înăuntru, nici în paturi, nici pe cuptor. Nici în curte nu se simțea vreo mișcare. Casa părea părăsită. A mers la următoarea, apoi la următoarea – și tot la fel.

Trecuse  de jumătatea satului – se apropia deja de biserică, îi zărea turla sclipitoare ițindu-se peste acoperișurile caselor – fără să fi găsit vreun suflet de om sau de câine sau alt dobitoc. Doar ciorile ce mai brăzdau cerul nopții, în rest nicio mișcare si niciun zgomot. Ar fi putut să se adăpostească de ploaie în oricare din casele părăsite, nu era nimeni care să-l oprească, dar nu se încumeta. O neliniște surdă creștea în sufletul lui – de ce plecaseră cu toții? Vreo molimă? Sau ceva și mai rău?

Când i-a zărit în jurul bisericii, ușurarea a fost copleșitoare. Tot satul părea să fie acolo, cu mic cu mare, în straie albe de sărbătoare. Ce făceau acolo în toiul nopții nu se putea dumiri dar nici nu-i păsa. Grăbi pasul. O casă mai mare, de om cu stare, îi ascunse vederii. Când trecu de ea, nu mai era nici țipenie de om în preajma bisericii, luna mai lumina doar pietrele mormintelor din cimitirul ce-o înconjura.

Citește restul acestei intrări »


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Octombrie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031