Posts Tagged ‘legionari’
G. Calinescu – Bietul Ioanide
Posted on: 30 august 2010
- In: Recenzii
- 14 Comments
Pusesem fragmentul acela cam misogin din „Scrinul negru” dintr-un impuls ludic, malitios – dar acum, daca l-am pus, trebuie sa scriu despre. Ba mai mult, ar trebui sa scriu cateva cuvinte si despre „Bietul Ioanide”, care e ca un fel de prima parte, in care facem cunostinta cu multe dintre personajele din „Scrinul negru”. Doar ca, spre deosebire de ce se intampla de obicei cu continuarile, de data asta cea de-a doua carte e mult mai buna decat prima.
Exista un mod aparte in care un scriitor poate rata un personaj: facandu-l mai mult ca perfect, facand din el proiectia sa idealizata: el asa cum ar fi vrut sa fie, avand viata pe care si-ar fi dorit sa o aiba. De regula e in acelasi timp un geniu, un artist exceptional sau cel putin un scriitor de succes si un barbat cu succes la femei, toate ii cad in brate – iar daca autorul e femeie, si personajul e femeie (ex: Diana din „Panza de paianjen” de Cella Serghi) si nu este neaparat o mare artista dar este neaparat o mare frumusete si toti barbatii isi pierd capul in preajma ei.
Un astfel de personaj este Ioanide: „cel mai mare arhitect roman”, „ce om superior”, „de o mare inteligenta”, „un geniu”, „un om original”, „sarmant”… in termenii astia il descriu celelalte personaje sau chiar direct autorul; dar faptele si gandurile lui il descriu ca un om dificil, suparacios, fixist, cu manii si tabieturi in care nu accepta sa fie contrariat, uneori nedelicat, gata oricand de un mic adulter, dar nu de o mare pasiune (pe care o respinge cu cele mai „burgheze” argumente), care se incurca cu fiicele prietenilor, dar e ingrijorat cand propria fiica se indragosteste, un mizantrop pentru care toti ceilalti sunt „dobitoci”: prieteni, colaboratori, propriul fiu… Si nici nu are un farmec personal care sa reuseasca sa invaluie si sa contrabalanseze toate acestea – e considerat „sarmant”, om de spirit, dar il auzim spunand in general banalitati. Neverosimil e si succesul infailibil si instantaneu al cincuagenarului Don Juan la femei carora le-ar putea fi tata – si totusi, candva, Calinescu stiuse sa creeze, cu mult mai multa finete si nuantare, personaje, relatii, situatii mult mai convingatoare, cand era vorba de afectiunea Otiliei pentru distinsul, discretul, rabdatorul si devotatul ei Pascalopol. Ioanide nu ii seamana deloc: e de o directete a „atacului” aproape brutala si de o inflamare superficiala, pasagera, e doar un afemeiat.
Personajele secundare, cercul lui de prieteni, intelectuali, multi dintre ei cadre universitare, alcatuiesc o suita de caricaturi cu trasaturi fizice si morale respingatoare, descrise prin tuse ingrosate, menite probabil, prin contrast, sa scoata in evidenta superioritatea lui Ioanide, ca gloata din jurul lui Isus in pictura lui Hieronymus Bosch. Sunt meschini, fara principii, lacomi de bani, lasi, lipsiti de sclipire si de forta creatoare, umbla dupa situatii si avantaje materiale pentru care sunt in stare de orice compromis – sau daca nu, sunt niste caraghiosi inofensivi. Singurul care nu e chiar caricaturizat, care are un pic de complexitate si o viata interioara neredusa la automatisme, e, culmea, tocmai rivalul lui Ioanide, arhitectul-ministru Pomponescu.
E vremea ascensiunii legionarilor. Se intampla lucruri grave, chiar tragice, si copiii lui Ioanide sunt prinsi si ei in vartej: fiul devine comandant legionar iar fata se indragosteste de unul din liderii miscarii. Dar, asemenea personajului sau, medicul Hergot, care dupa cele mai grave evenimente noteaza in jurnalul sau doar observatii banale gen ” Cerul extrem de senin. Privit Steaua Polara.”, autorul expediaza fugar si superficial partile dramatice si insista in schimb excesiv, cu abundenta de detalii, pe chestii triviale, anecdotice, uneori burlesti, pe bolile succesive ale lui Contescu, pe tratativele carierist-matrimoniale ale lui Gonzalv Ionescu, pe conflictele familiale ale lui Hagienus etc. etc. Parca autorul nu s-ar putea mentine, nu s-ar simti la indemana in registrul grav si ar simti nevoia sa se refugieze in derizoriu, ca un om grabit sa isi schimbe incomodele haine de gala cu cele de casa, in care se simte in largul lui (partea proasta e ca nici aceste haine nu-i vin prea bine: nici comicul nu-i prea iese, in ciuda sarjarii, ingrosarii pana la grotesc si absurd a caracterelor si situatiilor – sau poate tocmai de aceea…)
Un exemplu intre multe altele – dar atentie, e spoiler major ! Ioanide cauta sa afle ce s-a intamplat cu fiica sa disparuta si ajunge la Gaittany; Gaittany stie ca e moarta, insa… el se fereste sa dea vesti proaste ! Si aici autorul face o lunga paranteza in care ne relateaza alte discutii in care Gaittany evita prin diverse tertipuri si eschive sa comunice ceva neplacut interlocutorului (in chestiuni banale)… si uite asa tot dramatismul se duce naibii si cititorul nu e amuzat ci iritat ca autorul rupe firul povestirii cu asa fleacuri in loc sa spuna ce asteapta si el, nu doarIoanide: ce s-a intamplat cu fata… Gata spoilerul.
Nici ca informatie, ca descriere a unei epoci framantate, cartea nu valoreaza prea mult, dar aici poate ca nu e in intregime vina lui Calinescu, ci si a perioadei cand a fost scrisa, „obsedantul deceniu” ’50. Sa fim drepti insa: desi publicata in anii ’50, cartea nu e totusi un roman „realist-socialist” de propaganda comunista. Nu apar eroi comunisti luptand in ilegalitate, comunistii sunt absenti – cum si erau de fapt, la vremea respectiva, din viata politica a tarii – doar de vreo 2-3 ori sunt pomeniti in treacat. Nu avem nici macar intelectuali cu vederi de stanga, preocupati de soarta maselor sarace; Ioanide, personaj pozitiv cumuland toate calitatile, nu e comunist, nici macar om de stanga, ci pur si simplu apolitic. Nu vedem nici muncitori sau tarani exploatati iar singurul capitalist prezent printre personaje, bogatul negustor armean Manigomian, desi implicat in unele combinatii dubioase, e capabil de mai multa delicatete si generozitate decat multi dintre intelectualii care il frecventeaza. Probabil Calinescu si-a scris cartea astfel incat sa mearga si in cazul schimbarii de regim, considerata pe atunci de multi probabila, apropiata. Poate si de aceea conducerea partidului-si-statului n-a fost pe deplin multumita, cum se vede din stenograma unei discutii dintre G. Calinescu si… Gheorghe Gheorghiu-Dej, ilustrativa pentru relatiile dintre scriitori si puterea comunista.
Valeriu Anania – Memorii – 1
Posted on: 3 ianuarie 2010
- In: Recenzii
- 23 Comments
Valeriu ANANIA, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008
Autorul, care si-a semnat intotdeauna cartile cu numele „mirean”, e mai cunoscut ca Bartolomeu Anania, arhiepiscopul si mitropolitul Clujului, contracandidatul PF Daniel la scaunul de patriarh, perceput de multi ca liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii ortodoxe – ceea ce, cum am mai zis, e foarte amuzant pentru cine i-a citit cartile…
Marturie a unui destin neobisnuit, cartea are ea insasi o poveste neobisnuita. E compusa din doua parti – am putea zice din doua carti – scrise la 30 de ani si cateva mii de km distanta. Prima jumatate a fost scrisa in America, la Detroit, in 1974 – unde a si ramas, intr-un seif de banca, zeci de ani, menita a fi publicata numai dupa moartea autorului; a doua in Romania, la Cluj, incepand din 2004. Autorul era pe la 50 de ani cand o scria pe prima, peste 80 de ani la a doua; la prima, era calugar si preot; la a doua, arhiepiscop si mitropolit. Nu stiu care dintre aceste diferente fac diferenta, dar e o mare diferenta intre cele doua parti – asa ca ma voi ocupa de ele pe rand.
Fiind o carte de memorii, autorul spune explicit, in prefata, ca nu vrea sa faca literatura si – prin comparatie cu celelalte carti ale sale, cu titluri imposibile ca „Rotonda plopilor aprinsi” sau „Amintirile peregrinului apter„, in care intalnim expresii ca „O, clipa antropofanica a vazului fecund !” – se vede ca din incercarea de a nu face literatura, literatura lui are de fapt de castigat: cartea e povestita pe un ton simplu si firesc, lipsit de floricele stilistice dar nu lipsit de farmec.
Prima parte este, cum remarca Paul Cernat in Observatorul Cultural, „un roman nonficţional picaresc, de mare forţă epică, unitar, fără discontinuităţi.” Cat despre autor, spune Stefan Cazimir in Romania Literara, „prin experienţele de viaţă parcurse, el este cel mai „romantic” dintre scriitorii români contemporani! „
Din primele pagini, autorul intra direct in subiect povestindu-si nu tocmai sfanta tinerete legionara. Adolescenta, mai bine zis, de la 15 la 19 ani, cand spiritul de fronda si de aventura specific varstei gasise acest debuseu: Fratia de Cruce, UTC-ul legionarilor. Ce putea fi mai cool decat sa faci parte din „elita” secreta a generatiei tale, sa mergi la intalniri conspirative, in marsuri secrete prin padure, chiar si sa muncesti cu avant, cot la cot cu camarazii tai, in tabere de munca patriotica (se pare ca nu comunistii le-au inventat) cantand voios „Avem doar gloante pentru tradatori” dar mai ales sa treci granita in Iugoslavia, noaptea, prin zapada pana la genunchi, riscand sa mori inghetat daca nu impuscat de granicerii sarbi, sa iti uimesti consatenii tragand cu pistolul in timpul slujbei de boboteaza, sa ai cateva gloante ascunse in banca, la scoala… Altfel era un elev bun, studios, foarte apreciat de profesori.
Culmea e ca in perioada asta n-a patit nimic, nici macar cand armata le-a perchizitionat seminarul, cand cu inabusirea rebeliunii legionare – a reusit sa-si ascunda gloantele (in candela icoanei din clasa) si pistolul, destul de bine ca sa nu fie gasite (decat peste multi ani). Asta in sfarsit i-a trezit, i-a facut sa-si dea seama ca nu-i de joaca si, scapati cu bine de perchizitie, si-au dizolvat de comun acord organizatia. Dar necazurile lui aveau sa vina abia de atunci incolo, dupa incheierea activitatii legionare si a scolii – prima arestare are loc in vara de dupa absolvire – si trecutul verzui avea sa-l urmareasca timp de decenii, purtandu-l printr-un lant de puscarii antonesciene si comuniste.
Tot in vara de dupa absolvirea seminarului avea sa se petreaca alt eveniment major din viata lui: intrarea la manastire. Viitorul mitropolit si candidat la scaunul patriarhal marturiseste cu franchete ca n-avea vocatie – pana atunci nu fusese chiar un ascet: fuma, avea prietena, nu ocolea nici carciumile, in ciuda mustrarilor din sedintele fratiei de cruce – ca a facut-o mai degraba ca sa scape de armata, de razboiul care incepuse.
Curand incep sa se adune deziluziile, in contact cu realitatea vietii manastiresti:
Vladica Eugeniu ma folosea drept tahigraf, imi dicta cate o scrisoare adresata unui „preaiubit frate in Hristos”, ii spunea ce-i spunea, intrerupea scrisoarea si comenta cu un oarecare cunoscut asupra adresantului, ca-l stie el ce fel de poama este, de cand cu escrocheria de la Alba Iulia, continua dicteul cu „ne este cunoscuta dragostea Preasfintiei Voastre fata de Smerenia Noastra”, comenta iarasi pe seama acestui bandit care ajunsese vladica prin interventia crapilor cu care-l indopa pe ministru, si incheia cu „Primiti, Va rugam, Preasfintite, ale Noastre intru Hristos fratesti imbratisari”.
(va urma)
bughi mambo rag 
Comentarii recente