bughi mambo rag

Posts Tagged ‘religie

Știați că Eminescu se auto-critica destul de durîn special în ce privește scrierile din tinerețe (studenție) ? „nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu; știu numai prea bine că chiar ce rămâne neșters nu-i de vo samă deosebită.” „Dacă cele ce v-alătur de la mine ar fi rele, nu vă jenați de fel și aruncați-le-n foc.” „ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii!”

Știați că Eminescu nu prea gusta laudele și nu prea era afectat nici de insulte ? „Lauda lor nu mă lingușește, pentru că ei laudă o individualitate care nu-i identică cu a mea – batjocura lor nu m-atinge, pentru că ei batjocuresc un individ pe care eu nu-l cunosc…” zice personajul său Toma Nour, alter ego al autorului, din „Geniu pustiu”, roman neterminat scris în prima tinerețe.

Știați că în ochii contemporanilor săi, cea mai mare calitate a lui Eminescu nu era imaginația sau sensibilitatea, ci „o superioară înzestrare intelectuală” (I.L.Caragiale), o „covârșitoare inteligență” (Titu Maoirescu) ?

Știați că Eminescu „avea un temperament de o excesivă neegalitate”, după spusele lui Caragiale, care l-a cunoscut îndeaproape: „vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă”

Știați că Eminescu a suferit depresii: „o tristeță pe care nu pot să mi-o explic”„un urât și un pustiu în sufletul meu” – și lupta împotriva depresiei citind pe cronicari și alte scrieri despre istoria Țărilor Române, ca să-și insufle optimism ?

Știați că Eminescu era foarte gelos ? „Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire.

Știați că Eminescu se considera budist – prin aceasta, după părerea lui, „nefiind creștin simplu, ci creștin ridicat la potența a 10” ?

Știați că Eminescu nu agrea „românii de paradă” „care vrea[u] a-și fi însușit monopolul, privilegiul patriotismului și-a naționalităței”? Cei de la bookaholic se pare că nu știau asta, din moment ce l-au „împrietenit” pe Facebook tocmai cu Dan Puric și Adrian Păunescu. Știați că Eminescu a fost acuzat de cosmopolitism, în studenție, la Viena, de alt student român, Ioniță Bumbac, pentru că publica în „Convorbiri literare” și îi lua apărarea lui Titu Maiorescu ?

Știați că Eminescu era un adept al pe atunci recentei Teorii a evoluției a lui Darwin, pe care îl socotea printre marile genii ale omenirii ? În studenția sa vieneză, Eminescu audiase și cursuri de anatomie și fiziologie și asistase chiar la disecții.

Știați că Eminescu a avut probleme, în școală, cu matematica (din care cauză a și repetat clasa)? „Eu știu chinul ce l-am avut însumi cu matematicele în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea, deși îndealtfel eram unul din capetele cele mai deștepte.”

Acestea și multe altele le puteți afla de pe blogul despre Eminescu de care m-am ocupat intens anul asta – de a ajuns în 7 luni la 160 de posturi !  (iar celelalte bloguri ale mele au cam stagnat…)

Anunțuri

Este vorba despre o carte publicata intai in Franta: Pentru o istorie a imaginarului.  Nu am sa scriu aici o recenzie despre carte, pentru ca nu am terminat-o si pentru ca acum recenziile le scriu dincolo (cand le scriu…) Daca vreti recenzii de carti de Lucian Boia, tocmai a postat capricornk13 doua una dupa alta si mai gasiti o multime la Micawber. Vreau sa fac doar o observatie  sau, cum ar spune Micawber, un „Fact checking„:

In capitolul „Sfarsitul Infernului?” (la pag 108), Lucian Boia vorbeste despre niste sondaje de opinie din mai multe tari occidentale care revelau un lucru surprinzator: in jur de jumatate dintre vest-europenii care cred in Dumnezeu sau in viata de apoi nu mai cred in iad !

Statisticile anului 1968 aratau asa:
(credinta in viata de apoi vs. credinta in iad)

Franta: 39% vs. 22%
Marea Britanie: 54% vs. 23%
R.F.Germania: 43% vs. 25%
Olanda: 54% vs.  28%
Finlanda:  52% vs. 29%
Suedia: 43% vs. 17%

Insa remarca doua exceptii:

Grecia: 65% vs.  62%
SUA: 85% vs. 65%

Discuta cazul SUA; peste al Greciei trece intr-o singura fraza: „Biserica ortodoxa ramane, ca intotdeauna, fidela traditiei.”

Ori nu aceasta este explicatia – pentru ca nici biserica catolica si nici cele reformate nu au renuntat oficial la iad, chiar daca in prezent vorbesc mult mai putin si mult mai nuantat despre el. Explicatia este, cred eu,  diferenta dintre conceptia despre iad la ortodocsi fata de catolici (si descendentii lor protestantii).

In conceptia catolica, damnarea in iad este definitiva, celor ajunsi acolo li se aplica vorba lui Dante, „Lasati orice speranta”… pentru pacate mai putine si/sau mai putin grave se ajunge intr-un alt loc, de ispasire temporara: Purgatoriul. Protestantii au preluat de la catolici iadul ca osanda eterna dar aurenuntat la Purgatoriu, inventie recenta;  Calvin a mers chiar mai departe, vorbind despre predestinare, despre cum unii sunt destinati din start mantuirii iar altii iadului.

Lucian Boia traseaza, in capitolul precedent, „Lumea de apoi crestina in ritmul istoriei”, evolutia ideii de iad si aparitia celei de Purgatoriu in sec. XIII, pomeneste chiar de apocatastaza lui Origen… dar in ce priveste biserica ortodoxa, spune:

Aceasta constructie teologica a fost strict occidentala; Biserica ortodoxa a respins-o. In masura in care purgatoriul oferea o solutie (relativa, fara indoiala) de libertate si diversitate, absenta sa in est a definit un spatiu traditionalist in fata unui Occident atras de inovatii.

Ori biserica ortodoxa nu avea nevoie de Purgatoriu, pentru ca in conceptia ortodoxa, dupa cum probabil stiti daca sunteti sau ati fost otodocsi practicanti sau va mai amintiti cate ceva de la orele de religie, iadul ortodox indeplinea si functia Purgatoriului catolic.

Asta fiind nu numai doctina oficiala a bisericii ortodoxe – citez de pe site-ul  „CrestinismOrtodox.ro:

Conform invataturii Bisericii noastre, oamenii care se duc in iadul de dupa judecata particulara cu o anumita credinta, deci fara o atitudine total contrara comuniunii cu Dumnezeu, „vor putea ajunge in situatia ca virtuali­tatea capacitatii de comuniune prevazuta in ei sa fie actualizata. Deci acest iad implica doua posibilitati: posibilitatea de a fi etern pentru unii si neetern pentru altii„.

…ci si conceptia populara:

Măi omule, măi! Ai să te duci în fundul iadului, și n-are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ți faci un băiat popă! De spovedanie fugi ca dracul de tămâie. La biserică mergi din Paști în Paști. Așa cauți tu de suflet?

… ii zice, in „Amintiri din copilarie”, Smaranda, mama lui Creanga, barbatului ei.

Faptul ca un invatat de talia lui Lucian Boia, care stie atatea alte lucruri din alte timpuri si alte locuri, ignora ceva de-aici de la noi, ceva ce i-ar fi putut spune orice popa si probabil orice taran, spune ceva relevant despre cat de Occident-centered e mentalitatea si imaginarul unora dintre varfurile elitei intelectuale romane.

 Valeriu Anania – Amintirile peregrinului apter
 Editura Paralela 45, 2000 (16.03 RON la librarie.net)
 Edtiura Polirom, 2009 ( 44.95 RON editie cartonata) 
 (fragment) 

Cartea vrea sa ne plimbe prin manastirile oltene si sa ne vorbeasca despre ele impletind planul prezentului cu cel istoric si cu cel supranatural.  Naratorul, peregrinul apter, este el insusi un personaj supranatural, dupa cum aflam din prima povestire: un inger care si-a pierdut aripile si, ramas pe pamant (romanesc) ca simplu om, devine calugar auzind ca „calugarii sunt ingeri in trup”, trecand prin veacuri la varsta unei eterne adolescente.   

In planul prezentului – prezentul secolului XX, din anii razboiului pana in anii ’70-’80, devenit intre timp trecut recent –  avem diverse figuri, de multe ori pitoresti, de calugari si arhierei si nu numai, in care nu rareori putem recunoaste modele reale. In planul trecutului istoric avem, pe langa calugari din vechime, domnitori, doamne si domnite, boieri, turci si alte figuri istorice culese din cronici: intalnim de pilda pe Constantin Brancoveanu sau pe doamna Chiajna si fiicele ei; in planul supranatural intalnim nu numai  personaje specifice crestinismului, ci si fapturi fantastice din origine mitologica  sau populara.   

Toate acestea se intrepatrund in aproape fiecare povestire – dar problema majora a cartii e ca aceste trei planuri nu reusesc sa se imbine, sa se inchege intr-un tot armonios si firesc. Excelentul memorialist isi vadeste calitatile si aici – deci planul „prezent” e cel mai viu si mai reusit – dar din pacate nu este dublat de un la fel de bun creator de fictiune. Uneori autorul parca se saboteaza singur: in Pasarea maiastra, dupa farsa ce o joaca tanarul si ingeniosul frate Sile habotnicului si credulului calugar Talasie, facandu-l sa creada ca e cutremur, sau, in Cele patru domnite, dupa ce ne amuzam de credulitatea celor doi bautori care, iesind din birt, noaptea, dau cu ochii pe neasteptate peste mitropolitul Mirmilion si il cred Dumnezeu – intamplari ce hranesc partea sceptica, rationala, critica a mintii cititorului – cu greu mai putem inghiti evenimentele miraculoase care se intampla in continuare, cateva pagini sau doar cateva randuri mai departe. Mai sunt apoi si scapari si inconsecvente care fac povestea neverosimila, in special cand autorul, identificandu-se cu naratorul sau, ii atribuie  elemente din propria biografie. Ingerul apter nu e imun la trecerea timpului, doar ca efectul e mult mai incet, in cele cateva veacuri de la pierderea aripilor ajungand doar de la copilarie la adolescenta. Insa… il gasim adolescent, calugar ucenic aciuiat pe la diverse manastiri, in timpul domnitorilor pamanteni (Doamna Chiajna, Brancoveanu), in schimb copil, crescut de o mama adoptiva, Padureanca, in timpul rascoalei lui Vladimirescu. Sau ne vorbeste, mai pe larg decat in Memorii, de sora sa (reala) nevazatoare, Milica, care invata la o scoala pentru nevazatori unde canta la pian, apoi ne povesteste episodul dramatic cand, in inchisoare, a vrut sa se orbeasca cu mana lui, dar a renuntat dupa ce i-a aparut in vis sora sa, atunci deja moarta; dar plaseaza episodul cu temnita in trecutul pre-modern, in vremea unui domnitor nenumit impotriva caruia ar fi fost acuzat pe nedrept de conspiratie – in timp ce partea ce trebuia sa fie anterioara, cu scoala de nevazatori si pianul, trimite inevitabil in Romania moderna, in secolul XX sau cel putin sfarsitul lui XIX. Motivul antedatarii e evident: cenzura – cartea fiind scrisa in timpul comunismului, in anii 80, chiar daca a fost publicata abia dupa, in ’90, cenzura nelasandu-se satisfacuta, pacalita de astfel de subterfugii.     

la Polirom

 Cele mai reusite sunt paginile realiste, in care intalnim figuri vii, uneori pitoresti, de calugari, calugarite, arhierei si intamplari din viata monahala. Staretul aspru al unei manastiri ii trage o bataie propriului duhovnic pe care il prinde intorcandu-se la manastire pe trei carari, apoi ii pune patrafirul si ii cere iertare si dezlegare; trezit din betie, victima ii da canon cate 40 de metanii timp de 40 de zile, pe care staretul le executa constiincios, in vazul obstii. Un calugar cu viata si fire aspra (si rigida si morocanoasa) il invita la el pe epsicop, fost amic din tinerete, ca sa se trezeasca caterisit si sos din monahism de catre episcopul indignat de gazduirea saracacioasa, piscat de puricii din asternut si intepat de albine. La manastirea Polovragi, unde staretul Eudoxiu a strans un grup de foarte tineri calugari pe care ii tine la scoala, facand el toata treaba (muls vaca, gatit…) si cerandu-le doar sa invete, domneste o atmosfera tinereasca si scolareasca, propice glumelor si farselor, de care doar rigidul si morocanosul Talasie e indignat. Am pomenit deja mai sus patania care ii are ca eroi pe mitropolitul Mirmilion si soferul sau nenea Biju – zisi  „soferul si mitropolitul sau„.      

In multe din personajele acestor pagini cititorul Memoriilor recunoaste persoanele reale. Mirmilion este Firmilian, mitropolitul Olteniei, fost profesor, prieten si nas de calugarie al autorului. Bunul si inteleptul staret Eudoxiu de la Polovragi, devotat total ucenicilor sai, probabil cea mai luminoasa figura de monah din carte, este Gherasim Bica, staretul si prietenul autorului, a carui intalnire providentiala il va ajuta sa iasa dintr-o grava criza sufleteasca (dar care, dupa cum stim din Memorii, avea sa treaca el insusi printr-o criza sufleteasca in urma careia va iesi din monahism si se va casatori) ; fratele Sile cel istet si pus pe sotii este fratele Vasile, viitorul calugar si staret Veniamin Nicolae, cel care va ingropa la  la Polovragi pachetul fatal primit de autor de la Arghezi. Mirenii de la Polovragi:  plutonierul Moaca, mos Papurica, sunt pomeniti in carte cu numele (sau poreclele) lor reale. Apriga, autoritara si inflexibila stareta Evelina Gaitan, a carei darzenie avea sa se ciocneasca de darzenia egala a oltencelor de la manastire Horezu, carora vrea sa le impuna trecerea de la viata de sine la viata de obste (adica un fel de comunism monahal), este matusa maicii Olga Gologan (stareta de la manastirea Bistrita, buna prietena si ocrotitoarea autorului) iar tanara maica Domnica, copil gasit care nu-si cunoaste parintii, crescuta la (si pentru) manastire, fara sa fi cunoscut vreodata si fara sansa de a mai cunoaste afectiunea unei familii, aminteste de maica Artemia, iubirea imposibila a autorului. 

Unele povestiri sunt strabatute de o senzualitate surprinzatoare din partea unui batran calugar, viitor arhiepiscop/mitropolit si candidat la scaunul patriarhal,  considerat de catre unii liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii: in Portretul, niste tineri calugari ucenici, cantareti la strana, sorb din priviri pe pacatoasa Magdalena proaspat zugravita in fresca bisericii, privirile lor avide o dezbraca facandu-i haina din ce in ce mai transparenta, pana in finalul cantarii ea ramane goala iar culoarea galbena a hainei absorbite se imprima in ochii calugarasilor; apoi fantasma Magdalenei goale se strecoara in noaptea aia in  manastire, furisandu-se de la o chilie la alta in vizite nocture pe la tinerii novici. Dar cand in cele din urma o gaseste in chilia si in patul sau, naratorul nu i se alatura in asternut ci isi aminteste ca i-a fost candva inger pazitor si ii tine un lung discurs.  In care ii spune printre altele ca „toate pacatele tale erau tot atat de frumoase ca si trupul tau”… O alta povestire, Hrisant si nelinistea trupului sau, despre ispravile erotice (inclusiv postume) ale grecului Hrisant, bogatul si extrem de afemeiatul staret al manastirii Hurez, aproape ca ar fi putut figura in antologia „Povesti erotice romanesti  ba mai are si ceva necrofilie si incest pe deasupra. In Cele patru domnite, naratorul apter se simte infiorat erotic cand este imbratisat frateste si sarutat pe obraz de o fetita de 11 ani ! Fetita, Voichita, era o copila din flori de neam domnesc, ignorata de parintii ei reali, lipsita de caldura unei familii si dornica de afectiune.   

 Nu se ridica la nivelul Memoriilor, nu este un must read, totusi ar putea fi interesanta (pe alocuri) pentru cineva care, cucerit de Memorii, doreste sa citeasca inca un Valeriu Anania – dar poate fi si dezamagitoare (pe alocuri).

 Pana voi gasi timp pentru promisul „va urma”, va las in compania autorului/personajului  cartii de care vorbeam, astfel ca cei care asteapta nerabdatori continuarea sa primeasca o gustare intre mese iar ceilalti sa poata intelege interesul meu pentru acest om si ciudatul lui destin.

Interviul a fost realizat de Eugenia Voda, la TVR1, in emisiunea „Profesionistii”, probabil la inceputul lui 2003 sau poate la sfarsitul lui 2002, dat fiind ca IPS Bartolomeu (care in acest interviu e mai mult Valeriu) Anania zicea la un moment dat ca are aproape 82 de ani.

Citește restul acestei intrări »

Valeriu ANANIA, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Autorul, care si-a semnat intotdeauna cartile cu numele „mirean”, e mai cunoscut ca Bartolomeu Anania, arhiepiscopul si mitropolitul Clujului, contracandidatul PF Daniel la scaunul de patriarh, perceput de multi ca liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii ortodoxe – ceea ce, cum am mai zis, e foarte amuzant pentru cine i-a citit cartile…

Marturie a unui destin neobisnuit, cartea are ea insasi o poveste neobisnuita. E compusa din doua parti – am putea zice din doua carti – scrise la 30 de ani si cateva mii de km distanta. Prima jumatate a fost scrisa in America, la Detroit, in 1974 – unde a si ramas, intr-un seif de banca, zeci de ani, menita a fi publicata numai dupa moartea autorului; a doua in Romania, la Cluj, incepand din 2004.  Autorul era pe la 50 de ani cand o scria pe prima, peste 80 de ani la a doua; la prima, era calugar si preot; la a doua, arhiepiscop si mitropolit. Nu stiu care dintre aceste diferente fac diferenta, dar  e o mare diferenta intre cele doua parti – asa ca  ma voi ocupa de ele pe rand.

Fiind o carte de memorii, autorul spune explicit, in prefata, ca nu vrea sa faca literatura si  – prin comparatie cu celelalte carti ale sale, cu titluri imposibile ca „Rotonda plopilor aprinsi” sau „Amintirile peregrinului apter„, in care intalnim expresii ca  „O, clipa antropofanica a vazului fecund !” – se vede ca din incercarea de a nu face literatura, literatura lui are de fapt de castigat: cartea e povestita pe un ton simplu si firesc, lipsit de floricele stilistice dar nu lipsit de farmec. 

Prima parte este, cum remarca Paul  Cernat in Observatorul Cultural, „un roman nonficţional picaresc, de mare forţă epică, unitar, fără discontinuităţi.” Cat despre autor, spune Stefan Cazimir in Romania Literara, „prin experienţele de viaţă parcurse, el este cel mai „romantic” dintre scriitorii români contemporani! „

Din primele pagini, autorul intra direct in subiect povestindu-si nu tocmai sfanta tinerete legionara. Adolescenta, mai bine zis, de la 15 la 19 ani, cand spiritul de fronda si de aventura specific varstei gasise acest debuseu: Fratia de Cruce, UTC-ul legionarilor. Ce putea fi mai cool decat sa faci parte din „elita” secreta  a generatiei tale,  sa mergi la intalniri conspirative, in marsuri secrete prin padure,  chiar si sa muncesti cu avant, cot la cot cu camarazii tai, in tabere de munca patriotica (se pare ca nu comunistii le-au inventat) cantand voios „Avem doar gloante pentru tradatori”  dar mai ales sa treci granita in Iugoslavia, noaptea, prin zapada pana la genunchi, riscand sa mori inghetat daca nu impuscat de granicerii sarbi, sa iti uimesti consatenii tragand cu pistolul in timpul slujbei de boboteaza, sa ai cateva gloante ascunse in banca, la scoala… Altfel era un elev bun, studios, foarte apreciat de profesori.

Culmea e ca in perioada asta n-a patit nimic, nici macar cand armata le-a perchizitionat seminarul, cand cu inabusirea rebeliunii legionare – a reusit sa-si ascunda gloantele (in candela icoanei din clasa) si pistolul, destul de bine ca sa nu fie gasite (decat peste multi ani). Asta in sfarsit i-a trezit, i-a facut sa-si dea seama ca nu-i de joaca si, scapati cu bine de perchizitie, si-au dizolvat de comun acord organizatia. Dar necazurile lui aveau sa vina abia de atunci incolo, dupa incheierea activitatii legionare si a scolii – prima arestare are loc in vara de dupa absolvire – si trecutul verzui avea sa-l urmareasca timp de decenii, purtandu-l printr-un lant de puscarii antonesciene si comuniste.

Tot in vara de dupa absolvirea seminarului avea sa se petreaca alt eveniment major din viata lui: intrarea la manastire. Viitorul mitropolit si candidat la scaunul patriarhal marturiseste cu franchete ca n-avea vocatie – pana atunci nu fusese chiar un ascet: fuma, avea prietena, nu ocolea nici carciumile, in ciuda mustrarilor din sedintele fratiei de cruce – ca a facut-o mai degraba ca sa scape de armata, de razboiul care incepuse. 

Curand incep sa se adune deziluziile, in contact cu realitatea vietii manastiresti:

Vladica Eugeniu ma folosea drept tahigraf, imi dicta cate o scrisoare adresata unui „preaiubit frate in Hristos”, ii spunea ce-i spunea, intrerupea scrisoarea si comenta cu un oarecare cunoscut asupra adresantului, ca-l stie el ce fel de poama este, de cand cu escrocheria de la Alba Iulia, continua dicteul cu „ne este cunoscuta dragostea Preasfintiei Voastre fata de Smerenia Noastra”, comenta iarasi pe seama acestui bandit care ajunsese vladica prin interventia crapilor cu care-l indopa pe ministru, si incheia cu „Primiti, Va rugam, Preasfintite, ale Noastre intru Hristos fratesti imbratisari”.

(va urma)


I’m looking for work

colaborare sau full time - detalii aici
Octombrie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031