bughi mambo rag

Postul care urmeaza este, in acelasi timp:
– prima mea leapsa – „leapsa terorista” pornita de Ruki, prin care blogosfera cititoare protesteaza elegant impotriva inchiderii celui mai bun blog de carti de la noi;
– o replica – si cateva recomandari – pentru Cristina de la confruntadurerea, care  crede ca romanii scriu mult si prost.

Eu nu citeam literatura romana. Mai deloc. Ramasesem cu cat ramasesem din scoala. Facuta in buna parte „inainte”. La asta adaugandu-se totusi cate ceva din recuperarile anilor ’90: exilul cu Eliade, Cioran, Ionesco, inchisoarea cu Steinhardt… dar nimic mai recent, nimic scris dupa ’89, niciun autor nou, din cate imi amintesc. Asta in aproape doua decenii de citit, mai intensiv sau mai pe sponci, dupa cum imi permitea timpul. De citit aproape exclusiv literatura straina.

Cred ca cei mai multi cititori romani sunt – sau erau pana de curand – in situatia mea. Si cred ca as fi ramas in situatia asta, poate pentru totdeauna, daca n-as fi dat intamplator, in plimbarile mele pe net, peste luciat, cititoarea-terorista. Si ar fi fost pacat…

N-am sa fac o cronica, cum cere leapsa, ci o enumerare a catorva carti romanesti (nu m-am putut nicicum hotari pentru una singura) citite la imboldul „teroristei”,  in ordine aproximativ cronologica, cu doua-trei cuvinte despre si link-uri spre cronicile (sau mai bine zis impresiile de lectura ale) lui luciat:

„Luminita, mon amour” de Cezar Paul-Badescu: cred ca asta a fost chiar prima carte romaneasca contemporana citita – din fericire, caci mi-a confirmat ca autorii romani tineri merita atentie. Istoria unei relatii care incepe ca o iubire ce trece peste orice piedici: opozitia parintilor de ambele parti, mizeria inconjuratoare  (povestea incepe in anii ’90,  in ambianta unui camin studentesc cu bai sordide sau a unui apartament neincalzit dintr-un orasel sarac din Moldova) si mai ales nevroza Luminitei – dar sfarseste peste ani in detestare reciproca. E autofictiune. Dpdv etic un gest discutabil – dar dpdv estetic o carte buna. Fragmente aici.

„Cum mi-am petrecut vacanta de vara” de T. O. Bobe: asa cum sugereaza titlul, e o compunere scolara. O compunere lunga, luuunga,  intinsa pe sute de pagini, in care elevul Luca, proaspat absolvent de clasa a IV-a,  vrea sa-si povesteasca in detaliu toata vacanta de vara. Autorul reuseste sa intre perfect in pielea personajului. Cu stangacii de exprimare firesti varstei si cate o greseala de ortografie ici colo, cu „expresii frumoase” tipic scolaresti si expresii mai putin „frumoase” prinse de la parinti (de exemplu „japita ordinara”, epitet cu care Luca e foarte generos cu toti cei ce-l supara). Fragmente aici.

„Viata si faptele lui Ilie Cazane” de Razvan Radulescu: un fel de episod „Dosarele X” plasat in Romania socialista, unde miracolul ia forma banala a unor rosii gigantice iar in loc de Mulder & Scully avem doi securisti (un colonel si un locotenent) care incearca sa „rezolve” cazul batand omul ca sa „recunoasca” versiunea lor prestabilita. Treptat insa in sufletul colonelului – personaj surprinzator, inzestrat de autor si cu o latura sensibila, ca sot si proaspat tata e afectuos si grijuliu, ceea ce o contrariaza pe luciat, care probabil n-a auzit de experimentul Milgram – indoiala incepe sa se infiltreze erodand materialismul lui solid, bazat pe convingeri marxiste, pana cand acesta ajunge sa organizeze chiar acasa la el o sedinta de spiritism in care invoca spiritul lui… Marx. Fragmente aici.

„Teodosie cel Mic” de Razvan Radulescu: un fel de poveste  petrecuta intr-o ciudata lume imaginara in care printre oameni se amesteca personaje zoomorfe iar orase reale: Bucuresti, Petrila, Filiasi se amesteca intr-o geografie fantezista cu repere geografice imaginare: Zidul care imparte tara in doua, capsunaria Bufnitei Kaliopi, ciupercaria Minotaurului Samuil, Lacul Rece unde stapaneste Somnul Protector… Toata aceasta tara imaginara e mostenirea copilului Teodosie care creste si se formeaza sub grja atenta a devotatului sau Pisicaine, in timp ce Somnul Protector unelteste sa-i uzurpe tronul. Nu e insa o poveste clasica pentru copii, ci un fel de poveste postmoderna pentru adulti, in care autorul isi ia libertatea, de pilda, sa-l puna pe Teodosie sa rasfoiasca povestea din care face parte, chiar pe laptop-ul autorului, in timp ce primeste instructiuni de utilizare a calculatorului (un Mac) de la Marele Monstrulet. Fragmente aici.

„Zilele regelui” de Filip Florian: asta cred ca are cele mai mari sanse sa-i placa Cristinei, fiind vorba de un neamt care se lupta cu inertia romaneasca straduindu-se sa puna lucrurile in miscare aici, sa impinga tara pe drumul modernizarii si occidentalizarii. Neamtul e viitorul rege Carol I, pe atunci inca principe; cartea il urmareste de la plecarea din Germania pana la incoronarea ca rege, dupa obtinerea independentei tarii, prin ochii unui conational de-al lui, un dentist german care il urmeaza la Bucuresti – un Bucuresti mult mai balcanic, mai oriental decat il stim azi – si are astfel ocazia de a fi martor – uneori indirect sau de la distanta alteori foarte de aproape, fiind chiar implicat in evenimente – al momentelor importante din viata publica sau privata a principelui, viitor rege – dar si martorul unei lumi pentru el foarte exotica si surprinzatoare – si de multe ori si pentru noi cei de azi, care putem astfel vedea cate s-au schimbat de-atunci – lume care isi are farmecul ei. Fragmente aici.

Si iata ca am pus la dispozitia Cristinei si a amicilor ei, oameni de litere din Berlin, un meniu bogat si variat: de la autofictiunea din „Luminita, mon amour”  la lumea fantastica din „Teodosie cel Mic„, de la postmodernismul si textualismul lui Razvan Radulescu la stilul clasic al lui Filip Florian.  

Leapsa merge mai departe la white noise, vidal, dragos c, lorena lupu, Cezar Paul-Badescu –  daca au timp si chef de ea si daca au ce spune, daca li s-a intamplat adica sa citeasca vreo carte starniti de un post de-al „teroristei” luciat.