bughi mambo rag

Povestire începută ca temă la cursul de creative writing al lui Marin Mălaicu-Hondrari – tema era descrierea cum un om coboară un deal și intră într-un sat, iar scopul era suprinderea atmosferei – și terminată (ultimele 3 paragrafe) în noaptea de Halloween. Aștept critici constructive !

Satul din vale

Ploaia îi pătrunsese până la oase când a ajuns pe coama dealului și a zărit satul în vale, cu căsuțele lui mărunte poleite de lumina lunii. Mai ales acoperișul de tablă al turlei bisericii strălucea ca un far pe mare. Priveliștea aceea i-a dat noi puteri. A grăbit pasul, fără să-i mai pese atât de ploaia șficiuitoare, de vântul care se lupta sa îl doboare, de noroiul cleios în care i se înfundau tălpile. Încă puțin și scăpa de toate astea, se încuraja privind țintă în față.

Mult mai ușor e la vale decât la deal, mai ales când te mână nădejdea. N-a trecut mult până s-a apropiat de primele case. Satul era adormit, nu era lumină nicăieri, nu se auzea nici măcar un câine. Numai niște ciori speriate de pașii lui zburară dintr-un prun din marginea drumului – în rest tăcere și nemișcare. Cum a ajuns la prima casă – o căsuță bătrânească, văruită alb, cu ferestre mici, pătrate, cum erau cele mai multe, mai ales aici în marginea satului – a dat să bată în fereastră, dar nu avea geam, nici măcar o bășică întinsă în chip de geam. A bătut în ușă, tot mai tare – nicio mișcare. A aruncat o privire înăuntru: atât cât se putea zări – și se vedea destul de bine pe luna plină – nu era nimeni înăuntru, nici în paturi, nici pe cuptor. Nici în curte nu se simțea vreo mișcare. Casa părea părăsită. A mers la următoarea, apoi la următoarea – și tot la fel.

Trecuse  de jumătatea satului – se apropia deja de biserică, îi zărea turla sclipitoare ițindu-se peste acoperișurile caselor – fără să fi găsit vreun suflet de om sau de câine sau alt dobitoc. Doar ciorile ce mai brăzdau cerul nopții, în rest nicio mișcare si niciun zgomot. Ar fi putut să se adăpostească de ploaie în oricare din casele părăsite, nu era nimeni care să-l oprească, dar nu se încumeta. O neliniște surdă creștea în sufletul lui – de ce plecaseră cu toții? Vreo molimă? Sau ceva și mai rău?

Când i-a zărit în jurul bisericii, ușurarea a fost copleșitoare. Tot satul părea să fie acolo, cu mic cu mare, în straie albe de sărbătoare. Ce făceau acolo în toiul nopții nu se putea dumiri dar nici nu-i păsa. Grăbi pasul. O casă mai mare, de om cu stare, îi ascunse vederii. Când trecu de ea, nu mai era nici țipenie de om în preajma bisericii, luna mai lumina doar pietrele mormintelor din cimitirul ce-o înconjura.

Citește restul acestei intrări »