Tudor Arghezi si regimul comunist – marturia lui Bartolomeu Anania

Posted by: a reader on: 20 aprilie 2010

• In: Despre scriitori
• 3 Comments

Aflu dintr-un articol al Mihaelei Ursa de o opinie foarte transanta exprimata de Monica Lovinescu intr-un interviu:

Legătura om-operă este esenţială. Eu m-am ridicat împotriva a trei scriitori (Arghezi, Călinescu, Sadoveanu) care s-au pus în slujba regimului totalitar, au acceptat jocul ocupării ţării de către armata roşie sub numele de democraţie populară, a fost ceea ce s-a numit trădarea intelectualilor. Aceste trei mari figuri ale literaturii române au pledat pentru adeziunea maselor la noua democraţie. Cînd am spus aceste lucruri, în 1990-1991, am fost tratată ca un om al răzoiului rece. O parte din intelectualii români de azi nu doresc schimbarea ierarhiilor.

Dupa parerea mea, normal este sa judeci omul d.p.d.v. etic iar opera d.p.d.v. estetic. Mi se pare la fel de nefiresc sa absolvi omul pe seama operei sau sa condamni opera pe seama omului. Si mi se pare ca il cam nedreptateste pe Arghezi, omitand circumstantele atenuante, trecand sub tacere ca inainte de a fi un favorit al regimului comunist, timp de 7 ani, din ’48 pana in ’55, Arghezi a fost un proscris al aceluiasi regim, nepublicabil, necitabil, nefrecventabil, pana a cedat sub presiunea saraciei si uitarii. Pun aici (inca) niste fragmente din Memoriile lui Bartolomeu Anania, prieten apropiat al lui Arghezi si martor atat al necazurilor din anii de neinregimentare cat si al schimbarii sale la fata:

Intr-un asemenea climat sufletesc m-am dus intr-o zi, din vara aceea, sa-l vad pe Arghezi. […] Era la vremea cand, in urma cartuliei lui Sorin Toma[1], batranul fusese eliminat din literatura, ocarat de critici, pus la periferia vietii sociale, taxat drept primejdios. […] Traia greu, i se luase cartela de alimente, si nu o data imi luam ratia de zahar de pe cartela mea si i-o duceam lui, ca sa aiba cu ce-si indulci copiii. Si nu o data am gasit-o pe Mitzura[2] la poarta, cu cirese pe terezie, atunci culese din livada, in asteptarea unor cumparatori din mahalaua Martisorului. Poetul avea rabdare, astepta si el „schimbarea vremurilor”; asculta cu regularitate – ca tot omul – posturile de radio din strainatate […].

In ziua aceea, inainte de pranz, m-am dus la el – contrar obiceiului – pe neanuntate. Am tras de clopot, el mi-a deschis poarta si m-a tinut in curte. Am priceput ca se intamplase ceva. Era schimbat la fata, parea distrus sufleteste. M-a informat, in numai cateva cuvinte, ca in noaptea aceea Barutu[2] fusese arestat de Securitate. (pag 189-190)

[…]

Barutu fusese eliberat dupa cateva luni,  in urma unor interventii ale tatalui sau. Arghezi – in acel timp – mi-a aratat copiile a doua scrisori ale lui catre Ana Pauker (ministru de externe si cu uriasa influenta in partid), care dogorau de durerea parintelui, dar si de o mare demnitate a scriitorului. […]

Situatia materiala a scriitorului insa continua sa devina din ce in ce mai precara. In gospodaria lor, principala sursa de hrana devenisera vreo cinci-sase capre,  cu ai caror iezi ma jucam si eu, deseori, in iarba din livada. (pag. 193)

 

Pe Arghezi cel ostracizat continuam sa-l vad periodic. […] poetul suferea de saracie si de izolare. Cativa ani de-a randul,  in perioada surghiunului sau literar, ziua lui de nastere (21 mai) nu era observata decat de trei oameni: eu si sotii Gherghinescu-Vania, care veneau special de la Brasov ca sa aduca un zambet si o floare in casa poetului. In rest, nici o vizita, nici o scrisoare, nici un telefon… […]

De abia pe la sfarsitul lui 1954 si la inceputul lui 1955 a prins a se raspandi zvonul ca Arghezi va fi „reconsiderat”.  […] Arghezi nu mi-a dezmintit zvonul; mai mult, mi-a dat de stire  ca reincepuse sa scrie si mi-a citit cateva fragmente din Cantare omului. […]

La 21 mai 1955 m-am gasit iarasi cu sotii Gherghinescu-Vania la Martisor, dar pe poet nu l-am aflat acasa  si a trebuit sa asteptam pana s-a intors de la Palatul Marii Adunari Nationale cu o decoratie si un decret.  Sotii Vania – care, provinciali, nu erau la curent cu  preliminariile – pareau stupefiati, dezamagiti. Stupoarea lor – si nu mai putin a mea , de data aceasta – a fost desavarsita cand in urma lui Arghezi au navalit in curte o multime de masini si din ele au coborat o droaie de insi bine imbracati, extrem de curtenitori, care nu-l mai scoteau pe batran din „maestre”  si-l imbulzeau cu niste editii proaspete  in exemplare cu legatura de lux. […]

In timpul mesei  am aflat ca poetul va primi din partea Guvernului si o masina.
– Si cum, domnule Arghezi, ati acceptat ? a intrebat, consternata, Domnita Gherghinescu-Vania (o femeie superba, de un mare rafinament intelectual).
– De ce nu, draga mea ? a raspuns Arghezi foarte calm. Ei mi-au luat, fara sa mi-o plateasca, o intreaga tipografie; crezi ca nu merit in schimb o masinuta ?…

La vremea aceea Arghezi a fost inclus in delegatia care avea sa preia tezaurul[3] romanesc aflat la Moscova inca din vremea razboiului si, cata vreme a stat in Uniunea Sovietica, a publicat in Contemporanul o serie de articole care mi-au facut o mare sila. S-a ispravit, imi ziceam, nu mai vreau sa-l vad ! Si nu m-am mai dus, si nici telefon nu i-am mai dat, multa vreme dupa ce s-a intors din Rusia. A simtit, m-a chemat la el, a insistat, mi-am calcat pe inima, i-am spus tot ce aveam pe inima, l-am judecat. Nu a incercat nici o dezvinovatire; am auzit din gura lui o vorba apasata:
– Sa stii, draga parinte, ca nu mai e timpul sa ne hranim cu iluzii; ca vrem sau nu, ca ne place sau nu, Rusia e un imens capac asezat peste Europa. (pag. 226-228)

 

Arghezi era puternic la vremea aceea, iar eu din ce in ce mai confuz asupra-i. Poetul mi se arata plin de contradictii. La cererea lui, Guvernul ii pusese la dispozitie un spatios si splendid apartament la Sosea – pe langa masina si sofer – iar el imi injura la ureche Guvernul, care „traia numai din experiente nefericite pe spinarea bietilor cetateni”. Poetul facuse concesii totale, incasa bani foarte multi si avea puternice si dramatice crize de constiinta; odata m-a luat de umeri si mi-a marturisit , cu buza tremuranda, ca-i vine sa se sinucida; si mi-a citat numele lui Maiakovski, Esenin si Solohov[4]. (pag. 233)

 

––––––––––––––––––––-

1 – Sorin Toma, redactor-sef la Scanteia, ziarul oficial al PCR, a publicat un foarte virulent atac la adresa lui Arghezi, intitulat „Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei” in patru episoade in Scanteia din nr. 5, 7, 9 şi 10 ian. 1948.

2 – Barutu si Mitzura erau copiii lui Arghezi.

3 – In 1956, dar de fapt nu avea sa preia decat o parte din  tezaurul romanesc de la Moscova – care nici pana astazi nu a fost restituit in intregime.

4 – Poetii Maiakovski si Esenin s-au sinucis – nu si scriitorul sovietic Solohov, favorit al regimului si premiant Nobel in 1965.

 

Etichete: Bartolomeu Anania, colaborationism, comunism, fiat justitiam, memorii, Monica Lovinescu, scriitori romani, Tudor Arghezi, Valeriu Anania