bughi mambo rag

De data asta unii dintre voi (cel putin una dintre voi) vor recunoaste cu usurinta cartea din care am extras fragmentele acestea:

J’ai l’art de bien remplir mes jours, zicea Serban Romano adeseori, prin 1935, 36, 37. [...] De pilda, in ziua de 2 mai 1935, sau 36, sau 37, se trezi, ca de obicei, la ora 9 dimineata. Il trezi soarele care batea prin perdelele de matase groasa, brosata, si facea o dara lata de lumina pe parchetul bine lustruit, pe Ghiordezul de pe jos [...], pe un secretaire de lemn scump, cu capacul boltit, ce lucea in lumina de parc-ar fi fost uns cu miere, incat nu i se mai vedea, din pricina luciului, scutul cu leul heraldic care semana a mops, incrustat cu lemn galben pe lemn chihlimbariu; lumina urca pe perete, facand sa sclipeasca o mica oglinda Louis XV pe care era pictata cu alb sters o silueta de cucoana  in rochie a paniers, de parca se oglindea in ea o minuscula fantoma.

[...] Serban intinse moale mana spre soneria care atarna la capul patului si suna, cu ochii intredeschisi. Peste cateva secunde intra Nicolae, feciorul, cu un pahar de zeama de rosii pe o tava.  [...] Se uita la tava:  o tavita de argint, cu trandafiri gravati adanc in metal: Viena, 1830. Ii placea. Totdeauna ii placea s-o vada. [...] Mai bau un pahar,  apoi se duse in baie si statu o jumatate de ora sub dus. [...] Suna iar. Nicolae sosi cu un platou mare pe care erau carnaciori fripti, fierbinti, friptura impanata cu slanina,  in bucati mici, ceai intr-o foarte frumoasa ceasca cu capac, portelan al Companiei Indiilor, cozonac, sunca, dulceata de capsiuni, dulceata de nuci, dulceata de portocale, dulceata de cirese si dulceata de ananas,  in castronase, si un pahar mare si-o sticla aburita de Pilsener Urquell. Serban ramase mai intai cu ochii la ce avea in fata: dulceturile in culori nobile, opal, topaz-ars, agata, jad (nucile), diamnat galben (ananasul), sunca trandafirie; lua ceasca de ceai si se uita la ea: avea pictati pe dansa marinari cu pantaloni largi, chinezi fumatori de pipe lungi,  cladiri misterioase, dar vesele la culoare, palmieri; iar ceaiul era perfect si mirosea bine.

Manca din toate si bau tot ce era pe platou apoi suna iar; Nicolae disparu cu platoul, iar Serban aprinse o tigara de foi (“Flor Fina”) pe care o fuma in pat pana la ora zece si jumatate, citind ultima carte care-i venise de la Paris: Suplement au voyage de Cook, de Jean Giraudoux, cu ilustratii de Christian  Berard. “Ce incantatoare badinerie! Ce deliciu al usurintei,  al gratiei,  al celei mai amabile senzualitati; in fond nu exista decat asta: visarea, placerile carnii, frumusetea” se gandi Serban Romano. Apoi isi aminti, putin de tot, pe furis, ca a inceput sa se urateasca, sa imbatraneasca, sa se ingrase; dar isi goni indata acest gand si continua sa citeasca.

Cand ispravi cartea si tigara de foi, se ridica alene si incepu sa se imbrace. “Trebuie sa fac macar o partida de tenis, altfel o sa ajung un monstru”, se gandi el, punandu-si o camasa perfect scrobita, pe care- o simtea proaspata si racoroasa pe piele;  [...]

Serban se dadu jos si se duse sa-i salute de pe marginea terenului pe Alexandra Lascari, vara-sa, care la treizeci si cinci de ani parea ca are douazeci si cinci, zvelta, blonda, numai cu picioarele prea masive si grele, apoi pe Ionel Haralamb, distins, subtire, cu capul uscativ, cu pielea lipita pe oasele obrajilor si tamplele carunte si celelalte semne ale uzurii speciale pe care o da intoxicatia cu bautura, tutun, mancare buna si excesele erotice, echilibrate prin sport intens. Mai era acolo o pereche mai tanara cu care jucau cei doi si niste pusti zdrentarosi care adunau mingile. [...] Se aseza pe o banca, picior peste picior, si mai scoase o tigara, ii taie varful cu grija, o aprinse si se uita prin fumul ei albastru la peluzele bine udate, la plopii argintii, la licarul apei tremuratoare a lacului. “E ca un Bonnard” se gandi el, cu o moliciune voluptuoasa in trup. Se uita la vara-sa. “Draguta Alexandra. Ochi frumosi, ca viorele. Unde-o fi Cezar in clipa asta? La banca, evident, sau la Bursa, sau la Ministerul de Finante, sau in vreo vizita de afaceri. Ea joaca tenis. Probabil ca traieste cu Ionel Haralamb. Foarte discret, evident. Toata lumea traieste cu toata lumea, foarte discret. Viata e agreabila in Bucurestiul asta, in fond, daca stii sa te izolezi de lucrurile neplacute sau sinistre. Trebuiesc ignorate si-atata tot.”

Intr-o zi pe la sfarsitul iernii 1948-1949, Alexandra Lascari se intorcea acasa cu un fileu in mana. Fileul era plin cu cartofi mici si in parte degerati, iar mana care-l tinea era obosita, asprita de spalat vase si rufe, inrosita de frigul care patrundea prin sparturile unei manusi uzate si descusute.

Alexandra incaruntise mult in iarna aceasta, fata ii obosise, pielea de sub barbie i se lasa; trupul ei mare si frumos devenise greoi, privirea viorie ii era acum stearsa, fara stralucire, pierduta in gol. Mergea in nestire pe stradutele acelui cartier vechi [...];  cartierul mirosea a ranced, si a statut,  si a inchis, a saracie si a bazar pentru saraci. Deasupra lui se inaltau in aerul rece si cenusiu turlele bisericilor zidite de boierii Vacaresti, si Parscoveni, si Gradisteni, si Cozieni, si de vechii starosti de bresle, cu desavarsire morti si nimiciti de uitare. Alexandra umbla aplecata spre stanga, ca sa cumpaneasca greutatea fileului din mana dreapta, care i se parea ca i se rupe din umar. Ii venea sa planga de oboseala si-i era frig. In fata unui magazin statea un sir  negru de oameni care se inghesuiau unul intr-altul, toti cu ochii spre usa pravaliei unde doi-trei barbati congestionati se  sufocau, vrand sa intre in acelasi timp si urland unul la altul, cu ochii iesiti din cap, lucruri neintelese. Alexandra se apropie de capatul cozii si-o intreba pe o batrana cu o broboada de lana impletita si cu fata cenusie:
- Ce se da?
Si facu semn cu barbia spre usa pravaliei.
- Nu stiu, maica. Mi se pare ca peste sarat, zise batrana, apoi il impunse  cu o gheara uscata pe un barbat care statea in fata ei:
- Nu stii ce se da, domnule draga?
Omul, cu mainile in buzunarele paltonului si cu o basca trasa pe sprancene, dadu din umeri incruntat, cu o furie statuta, clocita:
- Habar n-am… Orice s-ar da, bine ca se da…
Si statu mai departe, cu maselele stranse si capul intre umeri, vanat de frig si coclit de furie. Baba nu zise nimic si urma sa stea si ea, cu o rabdare mecanica. Scoase un ghem si niste ace din buzunar si incepu sa impleteasca un ciorap. Alexandra ramase acolo, ultima din coada, fara sa stie nici ea de ce, amortita, fara ganduri. O femeie legata la cap cu o carpa se apropie si intreba:
- Ce se da aici, tovarasa?
- Nu stiu, zise Alexandra. Mi se pare ca niste peste sarat.
- Peste sarat, carai afirmativ baba cu ciorapul, desi intre timp nu aflase nimic in plus,  care s-o intareasca in credinta ei.
- Peste sarat? zise femeia si-si lua randul dupa Alexandra.
Mai venira cateva persoane; dar Alexandra nici nu le lua in seama si statu acolo, fara ganduri, cu creierul din ce in ce mai vid, cu sufletul din ce in ce mai pustiu, pana se trezi la niste racnete.
- Nu mai e! intelegeti odata, tovarasi: nu mai e! Ce vreti sa facem noi? striga din rasputeri din usa pravaliei un tanar in halat alb mototolit si murdar.

Cred ca o sa mai treaca destula vreme pana o sa gasesc timpul si mai ales energia sa termin recenzia inceputa – sunt aproape 700 de pagini si se cam cer recitite – asa ca mai bine scriu, pana una alta, ca sa nu ramana blogul in paragina, despre de o carte mai mica, de vreo 150 de pagini.

Iata deocamdata niste fragmente. De data asta nu va cer sa ghiciti cartea, ca nu cred ca aveti sanse, nu cred sa fie in toata blogosfera mai mult de trei oameni care s-o poata identifica.

Intr-o seara, pe la mijlocul lui august, cu vreun ceas inainte de miezul noptii si, deci, de inchiderea “cazinoului” s-a starnit o ploaie torentiala, cu fulgere si tunete. Cand s-a incheiat jocul (Magda castigase copios) tot mai picura si se facuse racoare. Judecatorul s-a oferit, ca in atatea alte randuri, s-o conduca acasa cu trasura. Dar, ca de fiecare data,  Magda si-a exprimat dorinta sa mearga pe jos. Mi-am luat cortelul – cum ii spunea tanti Anica – o umbrela mare cu maner de fildes si-am pornit prin ploaia marunta. Se lasase racoare si-am simtit-o pe Magda frematand. Mi-am scos haina si i-am pus-o pe umeri. S-a strans langa mine si caldura trupului meu s-a  transferat prin rochia subtire catre aceasta fiinta enigmatica si, de ce sa nu recunosc, atragatoare.

Pentru prima data, obligat de ploaia care continua sa cada, cu picaturi din ce in ce mai rare, am trecut dincolo de gardutul de fier forjat si m-am oprit in fata usii de stejar masiv a somptuoasei locuinte. Nu m-a lasat sa plec. <Intra putin, sa-ti fac un ceai! Altfel racesti.>  Am vrut s-o refuz, dar m-am gandit ca, de fapt, mi-ar prinde bine un ceai fierbinte, asa c-am urmat-o intr-un salonas foarte cochet, cu o canapea, niste fotolii adanci, o masuta joasa si alte piese de mobilier, carora nu le-am dat importanta. Pana sa fiarba apa si-a schimbat rochia cu un halat alb si gros, foarte elegant,  cu un guler rasfrant care, ca toate vesmintele ei, avea un decolteu generos si a venit sa se aseze langa mine pe canapeaua destul de scurta (cred ca era doar pentru doua persoane) pentru ca, vrand-nevrand, sa stea lipita de mine. Fara sa vreau am schitat o miscare de retragere si m-am intors pe jumatate spre ea.  Cu porttigaretul ei lung, de chihlimbar, intre degete statea picior peste picior  si se uita putin intrigata (mi s-a parut), cu un zambet ironic pe buze. Prin despicatura halatului, piciorul drept se dezgolise pana mai sus de mijlocul coapsei, se vedea marginea dantelata a furoului si, prin transparenta acestuia, albul imaculat al chilotilor. Doar pentru o clipa, zona aceea misterioasa, total necunoscuta mie, mi-a atras privirea neexperimentata pe un asemenea teren fabulos. Apoi rusinat si, probabil, rosind mi-am rotit ochii mimand un interes abrupt pentru doua miniaturi de pe peretele opus. Situatia devenise extrem de penibila, imi venea sa renunt la ceai si sa ma ridic. Noroc de fluierul ceainicului care m-a salvat.

In timp ce-mi sorbeam, cu inghitituri mici, ceaiul extrem de aromat, Magda, fumand dezinvolt, ma invaluia cu o privire concentrata si, totusi, usor amuzata. Simteam ca ma studiaza si, desi stiam ca n-aratam tocmai rau, ma simteam stingher si putin contrariat.

Cand am depus pe masuta ceasca si farfurioara si ma pregateam sa ma ridic, Magda si-a pus o mana pe piciorul meu stang zicandu-mi: <Ramai aici. E tarziu.> Rostise aceste patru cuvinte simplu, cu o voce care mi s-a parut tragica. Am baguit o explicatie legata de ingrijorarea mamei (o aiureala, bineinteles) si-am plecat ca din pusca. Stau si acum si ma gandesc: ce m-o fi apucat sa refuz o asemenea invitatie (parea mai curand o rugaminte si, cred, asta m-a speriat putin) ? Ce ocazie mai buna aveam sa ma apropii de aceasta experienta tulburatoare (pe care am intalnit-o descrisa in mai  toate romanele pe care le-am citit), decat sa raspund chemarii acelei femei superbe [...] ? [...]

Am iesit  in noaptea racoroasa, zgribulit, iutind pasii s-ajung mai repede acasa, sa ma bag in pat. Ploaia statuse, am strans umbrela si mergeam incercand sa evit baltoacele care mascau gaurile multe si perfide. Mergeam, cand pe trotuar cand pe strada, cu ochii in jos cautandu-mi drumul in intuneric. Era cat pe ce sa ma izbesc de doi indivizi care veneau din directia opusa.  <Stai pe loc!> a venit somatia rostita de unul dintre ei. <Actele!> N-aveam nici unul. <Esti arestat!> Am incercat sa-i explic ca, de fapt, n-aveam nici un act, provenind de la un liceu care s-a desfiintat si ca inca nu m-am inscris la liceul civil ca astfel sa pot obtine o legitimatie, dar indivizii nu s-au lasat induplecati. [...] Mi-au zis  sa-i urmez si sa nu fac vreo prostie. [...]

Mi se alaturasera inca doi companioni, gasiti, ca si mine, fara acte. Pana la sediul Politiei au mai agatat unul. Mi-am petrecut noaptea pe-o banca de lemn, intr-o incapere in care mirosea cumplit a bradolina. Prin usa deschisa,  de pe culoar venea  un miros patrunzator de urina. Toata noaptea m-a chinuit gandul: de ce nu ramasesem la Magda ?

Dimineata, mi-au dat drumul [...].

Pe la jumatatea lui decembrie, intr-o seara, la vremea  cand iese lumea de la cinema, ma aflam pe strada impreuna cu doi colegi si prieteni. Era o seara frumoasa de iarna, fara ger si fara vant. Pomii de pe Strada Mare erau incarcati de zapada, magazinele incepusera pregatirile pentru Craciunul care se apropia [...]. In aer plutea, nedefinita precis, atmosfera speciala care precede in fiecare iarna momentul asteptat.

In lupta lor cu traditia si obiceiurile pamantului, probabil din dorinta de a pune altceva in locul colindelor, [...] autoritatile instalasera, aproape in fiecare copac de pe strazile principale, megafoane. Cel mai adesea se transmiteau cantece populare, dar si din cele de lupta, muncitoresti, sau din “muzica popoarelor” (cu precadere sovietice).

Stateam cu cei doi prieteni de vorba, nu departe de un astfel de megafon, cand, deodata, am ramas impietriti: din palnia difuzorului se revarsau clar, fara nici un dubiu, acordurile fastuoase, atat de indragite, ale Imnului Regal. Nu ne venea sa credem urechilor! Ne-am uitat imprejur. O multime de oameni, uluiti ca si noi, pareau a nu intelege ce se-ntampla. La un moment dat, un om mai in varsta, fiind probabil convins ca nu putea fi altceva  decat un semn ca  regele s-a intors acasa, a inceput sa strige cat il tineau bojogii: <Ura, ura! Traiasca Regele! Fratilor, suntem salvati! S-a intors Mihaita!>

O multime de oameni, cunoscuti sau nu, s-au dezlantuit, strigand, imbratisandu-se, cu ochii in lacrimi,  lasand sa rabufneasca durerea si sperantele adanc ingropate in suflete de aproape un an de zile. Mi-e greu sa descriu aici, in cateva cuvinte, cele ce se-ntamplau pe strada plina, la acea ora, de lume. Cei mai multi jubilau si-si manifestau fara rezerva bucuria. Erau si unii cu ochii mariti de uimire (sau spaima) dar acestia erau foarte putini. Imnul a fost cantat pana la capat.  Dupa o scurta pauza, fara nici o explicatie, i-a urmat o banala melodie de muzica usoara. Eram intrigati. Daca se produsese, intr-adevar, o asemenea schimbare majora de situatie, n-ar fi fost normal sa urmeze un comunicat? Simteam ca ceva nu e in regula.  Apoi pe mijlocul strazii a trecut in mare viteza un GAZ despre care toata lumea stia ca apartine nou infiintatei Securitati. S-a oprit ceva mai sus de cinematograf,  in fata unei case in care funtciona un fel de  club sau casa de cultura a UTM-ului. Din masina au coborat in graba cativa indivizi in civil, cu pistoalele in maini.

Am aflat mai tarziu, dupa vreo doua zile, ca bucuria noastra efemera se datorase unei intamplari comice, intr-un fel. La statia de radio care transmitea prin reteaua de megafoane de care vorbeam, erau in seara cu pricina de serviciu doi tineri indragostiti, care puneau la pick-up-ul statiei placi de patefon  pe care le luau dintr-o gramada fara sa aleaga.Pentru a nu fi deranjati in discutia lor fierbinte, inchisesera si difuzorul de control si n-aveau decat grija sa intoarca placile de patefon si sa le schimbe cand se terminau. Asa se face ca au pus si discul care avea pe o parte imnul Uniunii Sovietice si pe cealalta Imnul Regal, placa fiind imprimata inainte de alungarea Regelui. Amaratii n-au stiut nimic din ce se-ntamplase pana nu s-au trezit cu securistii dand buzna peste ei, luandu-i la pumni si spargand discul cu pricina. Dar macar pentru cateva minute, oamenii care se aflau pe strada la acea ora au trait  iluzia libertatii.